Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Promiscuitati literare - Barthelme


Laurenţiu Olteanu

08.11.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
5. Interviu (2)

- Să încercăm o definiţie acută a postmodernismului?
- Afecţiunea e, de fapt, cronică. Postmodernismul a murit. A fost o moarte lentă, precedată de stări letargice şi episoade maniacale, a căror succesiune formală-
- Dacă postmodernismul e mort, ce mai putem spune despre modernism?
- Modernismul e îngropat demult ca urmare a unui patricid regretabil, pe când leşul fiului - carevasăzică al postmodernismului - încă zace sub lumina soarelui, în văzul lumii. Descompunerea e spectaculoasă, nu poţi să-ţi întorci privirea. De fapt, nu vrei să-ţi întorci privirea.
- De ce nu-l îngroapă nimeni?
- Din lipsa unor instrucţiuni exacte. Şi pentru că locurile de veci se împuţinează pe zi ce trece. Apoi, postmodernismul n-a avut un trai tocmai ortodox, n-a crezut în Dumnezeu şi, ca atare, preoţii nu vor să oficieze înmormântarea. Ar putea fi dus la crematoriu însă criticii literari, încă bulversaţi de sfârşitul intermitent al postmodernismului, nu se pot hotărî unde să-i împrăştie cenuşa.
- Uluitor. În aceste condiţii, mă întreb ce ne rămâne?
- Rămâne televizorul, căruia îi prevăd o viaţă lungă. Reality-show-ul e campion detaşat. Sfera lui de influenţă e remarcabilă. Ştirile au devenit un alt gen de reality-show, serialele împrumută tehnici specifice, documentarul nu e altceva decât un reality-show cu însemnări pe margine. E o întoarcere confortabilă la realitatea de zi cu zi. Ficţiunea s-a molipsit de virusul existenţei pragmatice. Pe motiv că timpul a devenit prea scurt, nu mai e permisă visarea. Însă participarea e democratică, spectatorul devine personaj în doar câteva secunde. Mai bine de-atât nu se poate.
- Şi valorile?
- Poftim?
- Valorile, caracterul...
- A, bun. Caracterul e o noţiune clasică, nu-şi mai are rostul în conversaţie. Clasicismul şi-a dat duhul de câteva secole şi a luat cu el toate modelele de perfecţiune pe care le viza. Dezbrăcată de caracter, umanitatea a trebuit să inventeze un acoperământ nou. Manualele de psihologie îl numesc personalitate. E o soluţie comodă. Analiza valorilor a fost înlocuită de un proces descriptiv care vizează comportamentul: ce faci, nu ce simţi; ce spui, nu ce gândeşti; ce soliciţi, nu ce-ţi doreşti; etc. etc. Procesul de înlocuire e fascinant.
- Ce poziţie trebuie să adoptăm?
- O poziţie comodă pentru că va dura ceva vreme şi nu vrem să ne doară spatele.
- Sunt mulţi cei ce vă proclamă Tatăl postmodernismului. Mă întreb cum se simte un tată acum, când din fiul lui n-a mai rămas decât un ciot macabru?
- De fiecare dată când s-au luat probe de sânge rezultatele au fost neconcludente. Cei ce fac afirmaţii de genul acesta - că aş fi Tatăl postmodernismului - ştiu probabil prea mult, sau suficient de mult cât să poată inventa o realitate paralelă, în care teoria lor devine posibilă. În acel univers eu sunt Tatăl. Evident, sunt un tată mort, motiv pentru care realitatea lor nu mă interesează.

2. "Paraguay" - un exemplu

"Paraguay" începe cu traversarea unei strâmtori ce poartă numele strâmtorii Burji La din Pakistan. Cititorul neavizat, obişnuit să priponească cuvintele prin referire la sensul lor imediat, poate cădea pradă unei confuzii. Cum se face că o povestire de doar opt pagini, al cărui titlu anunţă ca subiect Paraguay-ul, începe la peste paisprezece mii de kilometri de locul faptei, mai ales că naratorul e călare pe un ponei bătrân şi traversează un teritoriu anevoios? Barthelme intuieşte această problemă şi precizează:
"Acest Paraguay nu e Paraguay-ul de pe hărţile noastre. El nu poate fi găsit pe continent, în America de Sud; nu este o subdiviziune politică a acelui continent, cu o populaţie de 2.161.000 şi un oraş-capitală numit Asunción. Acest Paraguay există în altă parte."

Nu pot decât să intuiesc că Burji La e un nume de împrumut pentru altceva, că traversarea e de altă natură şi că poneiul nu e un simplu ponei.

Barthelme neagă sensul imediat al cuvintelor şi din acest procedeu se naşte o întrebare; răspunsul este lăsat la latitudinea cititorului. Citind "Paraguay" nu faci altceva decât să observi cum se citeşte "Paraguay". Propoziţiile întind conştiinţa de sine la maximum. Nu mai are sens să întrebi dacă Barthelme a fost vreodată în Corazón de América sau împrejurimile sale.

Într-o notă din 1974 despre "Paraguay", Barthelme aduce câteva lămuriri. O face în stil propriu, amintind de o frântură de folclor georgian pe care o aflase de la un şofer de taxi din Boston. Este povestea unui tată care ajunge la spital, îşi priveşte pentru prima dată odrasla şi spune: "Băiatul ăsta-i aşa de urât încât va trebui să-i atârnăm cotlete de porc la gât pentru a convinge câinele să se joace cu el." Barthelme declară că simte exact opusul când se gândeşte la "Paraguay". Nu se sfieşte să afirme că povestirea îi place, oferind drept mostră o propoziţie care îl face aproape fericit: "Un jeleu electrolitic cu o raţie de captare cu mult peste standard este utilizat pentru a fixa animalele la locul lor". Barthelme nu e interesat de propoziţii frumoase, ci de propoziţii urâte care au ceva frumos în ele.

1. Enigma lui Don B.

Scrierile lui au rămas până în ziua de azi un mister. Orice magazin literar decent a tratat subiectul măcar o dată, însă demersurile respective nu pot fi considerate decât nişte încercări modeste de descâlcire a unei tematici care, invariabil, se strecoară printre rânduri şi scapă. Nu ajută nici faptul că Barthelme, în eseurile şi divagaţiile sale, face mereu referire la necunoaştere - "not knowing" - transformând acest abandon conştient în sursă de inspiraţie. Misterul este proclamativ, împăturit în sine şi ca atare greu de descifrat; o enigmă continuă, însă de o calitate voit atenuată, pentru a nu atrage atenţia mai mult decât trebuie.

Refuzând banalitatea rigorilor sintactice şi a criteriilor estetice deja stabilite, Barthelme inventează o nouă literatură, iar rezultatul nu-i o frumuseţe clasică, cu pomeţi înalţi, ochi migdalaţi şi gură în formă de inimioară, ci o făptură a cărei putere de atracţie rămâne în sfera misterului. Fragmente de discurs eterogene sunt forţate să convieţuiască sub acoperişul aceleiaşi tematici, în ciuda faptului că nu se potrivesc, nu vorbesc aceeaşi limbă. Braţul barthelmian, lipsit de orice ezitare, manipulează cuvintele, creează situaţii noi în care acestea îndeplinesc funcţii noi. Cuvântul este o haină veche pe un trup de-abia zămislit.

4. Diagnostic

Doctorul îi spune că durerile de spate sunt un simptom curent al modernităţii de tip sedentar, specifică celor ce lucrează îndelung în poziţia şezut. Barthelme îşi priveşte chipul în lentilele doctorului şi constată că nu e deloc prea târziu. Pleacă de unul singur la Paris, pentru a redescoperi ceea ce moderniştii numeau revoluţia cuvântului. Păstrându-şi anonimatul, se cazează la un hotel de mâna a doua şi iese la plimbare să cunoască oraşul. Intră în contact cu o serie de persoane, vizitează muzee de artă, se odihneşte în parcuri publice, dar seara, când se întoarce în camera de hotel şi se aşează la birou să scrie, nimic nu se leagă. Cuprins de anxietate, îşi aduce reproşuri folosind expresii dure. Îşi toarnă un pahar, vrea să-şi aprindă o ţigară. Vâră mâna în buzunarul de la piept, în căutarea brichetei, şi găseşte un obiect mic, ciudat, acoperit cu blană. Această simplă prezenţă îi rupe inima. Se întoarce la New York în ziua imediat următoare şi scrie "Albă ca Zăpada".

3. Interviu (1)

- Să luăm câteva obiecte convenţionale. De exemplu, două plante agăţătoare, aşezate la intrarea unui hotel de cinci stele de pe rue de Rivoli, în Paris. Lângă ele, un bărbat într-un trenci galben vinde pene de păun cu cincizeci de euro bucata. Alice şi Ramona trec acum prin faţa hotelului, cu nişte cărţi de telefon în braţe. Se opresc în dreptul bărbatului, îi şoptesc ceva inteligibil, după care îl întreabă cu voce tare unde trebuie aşezate cărţile. Ce se întâmplă mai departe?
- Răspunsul e mereu acelaşi. Nu ştim. Putem doar să suspectăm anumite lucruri, să interogăm anumite detalii în speranţa că o istorisire se va contura mai devreme sau mai târziu. Mă îndoiesc că o pană de păun face cincizeci de dolari. Cred că bărbatul e dispus să negocieze. Unde este însă valetul, n-am văzut până acum un hotel de cinci stele fără valet, poate că cel în cauză nu-şi face datoria pentru că a fost mituit. Cărţile de telefon nu par a fi cărţi de telefon, a trecut vremea lor, între coperţile lor se ascunde aşadar altceva şi, ca atare, intuim că cele două femei au gânduri ascunse. Iar cârdăşia lor cu presupusul vânzător de pene de păun e deja evidentă. Mă surprinde totuşi culoarea galbenă a trenciului. Violează esteticul, bate la ochi. Pe scurt, nu ştiu ce se întâmplă mai departe, dar obiectele ar fi putut să fie alese cu mai multă grijă.
- Le putem schimba pe parcursul firului narativ?
- Obiectele? Desigur, în măsura în care cititorul e avertizat într-un fel sau altul.

7. Chestionar pentru cititor
(se răspunde prin "da" sau "nu", cu voce tare)

1. Lipsa unui final tranşant vă provoacă convulsii la nivel cortical, ca o reacţie de apărare a Eului.

2. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, v-ar plăcea să revedeţi imagini de la înmormântarea postmodernismului.

3. De multe ori aveţi senzaţia neplăcută că, în confruntarea cu un subiect anume, ştiţi fie prea mult, fie prea puţin, dar nu atât cât trebuie.

4. Aveţi alergie la arahide şi / sau lactoză, motiv pentru care n-aţi citit o carte de cel puţin un an de zile.

5. Asemenea chestionare ar trebui interzise (şi chiar sunt în unele părţi ale Globului).

6. Decepţie cu frişcă

Ca în fiecare an, se preconizează o primăvară nespus de caldă sau nespus de rece. Nu mai există primăveri normale. După masa de prânz, în loc de siestă, Barthelme iese la plimbare pe bulevard. Soarele râde pe cer, frunzele tremură pe creangă şi scriitorul se simte bine. Pe West Twelfth, se opreşte la Ramsey Clark pentru a număra cărţile stivuite pe rafturi. Multe, multe cărţi. Unele sunt cartonate, altele mici cât să încapă în buzunarul de la piept. Coboară pe West Eleventh şi, la intersecţia cu Sixth Avenue, se opreşte în dreptul unei alte vitrine. O librărie nouă? De această dată numără cărţile un pic neatent, astfel încât pierde şirul şi trebuie să o ia de la capăt. Îşi continuă drumul şi la fiecare pas e întâmpinat de alte şi alte vitrine, toate încărcate până la refuz cu volume. S-a petrecut un miracol? Nevenindu-i să creadă, se opreşte în loc. O adiere caldă îi mângâie fruntea şi ochiul drept îi lăcrimează subit. Comercianţii l-au luat prin surprindere, abandonând orice raţiune economică sau analiză de risc. Barthelme realizează că ochelarii nu-i sunt la locul lor, pe nas. Când şi-i pune, constată că obiectele din jurul lui nu sunt cărţi, deşi arată aproximativ la fel. Sunt găleţi pline cu unt de arahide şi un strat de frişcă deasupra.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer