Alţi oameni, alţi şoareci

Au început să roadă imediat, făcîndu-şi loc pe la colţuri, în încăperi îndepărtate, în care nimeni nu simţise nevoia să intre la început, imediat ce-şi recuperaseră casa. În agitaţia generală, în bucuria fără de limite, în extazul smintit în care sărbătoreau reintrarea în posesia ei, oamenii nu băgaseră de seamă. Şobolanii cei graşi, care în anii din urmă rînjiseră de la ferestre, ameninţîndu-i chiar şi pe cei care avuseseră îndrăzneala să semnaleze, de afară, din frig, anomalia, acei şobolani fuseseră stîrpiţi. Cei mai mulţi, li se spusese, îşi dăduseră obştescul sfîrşit sau fuseseră, aşa bătrîni şi păroşi cum erau, alungaţi. Căile lor de acces, sutele de căi de acces, aflate la toate caturile, din pivniţă pînă-n pod, fuseseră, iată, blocate, cimentate, nu mai era nevoie decît de o curăţenie generală. Erau în stare s-o facă? Se-nţelege, răspunseseră cei care, cu frica şi ruşinea strînse în ei timp de 45 ani, urcau acum precauţi treptele verandei, ţinîndu-se de mîini, cu atenţia încordată, tresărind la fiecare zgomot, înspăimîntaţi pînă la isterie fie şi numai de fîlfîitul de aripi al vreunei păsări sau de bătaia crapului în heleşteu.

Pivniţa fu umplută imediat cu daruri pe care cei dornici să vadă minunea le aduceau. Unii chiar veneau de departe, încărcaţi, cerînd, în schimb, doar să se pozeze lîngă pereţii pe care pete imense de ciment proaspăt, de mărimea unui cap de om, sugerau dimensiunile fostelor găuri de şobolan abia astupate. Din pivniţă fură aduşi şi expuşi sacii vechi, de un sfert de chintal, acum ciuruiţi şi de nerecunoscut, iar din pod albume de fotografii din care personaje fără mîini, picioare sau urechi, după caz, zîmbeau încă, cu zîmbetul de dinaintea invaziei. Chefurile se ţineau lanţ, deşi la fiecare coborîre în pivniţă cel care mergea să aducă o nouă damigeană nu uita nici acum, după, să-şi bată cu putere tocurile în podele, ca să-i sperie, la o adică, pe cei care, pînă de curînd, le ocupaseră casa. Gest reflex. Intra, ieşea, dădea omul cîteva cizme în lăzi şi cutii la întîmplare, lovea cu şpiţul cu sete, şi, fericit că nu călcase şi nu lunecase pe nimic, urca victorios, închizînd uşa în urma lui. În clipa următoare însă, dincolo de ziduri, se relua lucrul. Se apropiau, pereţii protectori nu fuseseră niciodată suficient de groşi, plus că foloseau exact aceleaşi trasee prin interiorul lor ca ale şobolanilor uriaşi de dinainte.

Chermeza ţinu zi şi noapte, fără întrerupere, cît timp vizitatorii fuseseră generoşi, şi chiar o vreme după aceea. Cînd se răriră şi veneau acum cu mîna goală sau aducînd doar tot felul de capcane, spray-uri şi otrăvuri, gata să dea şi sfaturi privind utilizarea lor, fură luaţi în rîs: s-au dus vremurile alea, nu mai e cazul, se poate? Unul propuse să pună o taxă de vizitare a casei, dar cîţiva se opuseră imediat, unde-i ospitalitatea noastră, cum vine asta?! Altul, care la reinstalarea în casă se mulţumise cu o încăpere mică, la mansardă, sugeră că a venit timpul să facă curăţenie, dar cei mai mulţi preferară să se alăture unei alte propuneri şi se apucară să născocească istorioare cu fapte de vitejie din vremea şobolanilor, năucindu-i pe ascultători care, dîndu-şi coate, se întrebau cînd, în vremea în care casa fusese abandonată şobolanilor, fuseseră, la o adică, aceste fapte măreţe comise. În pivniţă şi pod noile rozătoare, care în tot acest timp săpaseră pofticioase, băloase, curajoase, în fond, reuşiseră deja să treacă de pereţii prost căptuşiţi şi să reintre în casă. Primul care le semnală o făcu într-un moment prost ales. Toată lumea se aşezase la masă, era linişte şi pace, să nu mai dea năvală aşa şi să termine cu invenţiile astea!

Unul cîte unul, mai toţi ai casei se întîlniră însă în anul următor cu ei, cu privirile lor apoase, simţind mirosul lor dulceag, auzindu-i chiţcăind şi icnind, dar îşi înăbuşiră un strigăt şi, părăsind încăperea cu pricina, preferară să nu facă publică descoperirea. Noii duşmani arătau ca şoarecii, mici, unii albi, alţii negri, îşi povesteau stăpînii casei unul altuia, pe ascuns, nişte şoareci cu o strategie de luptă tot atît de bine pusă la punct, însă, pe cît de dezorientaţi erau ei, cei care, pentru scurt timp, se crezuseră, din nou, peste noapte, proprietari. După cîţiva ani abia, deşi ziua de începere a curăţeniei casei era la fel de îndepărtată ca şi în iarna dintîi, locatarii începură să se organizeze. Cei care mai rămăseseră, fiindcă unii, după ce încercaseră să-şi convingă semenii să facă ceva şi să nu cedeze, din nou, cameră după cameră, lighioanelor, plecaseră ei.

Conducători mai aleseseră ei şi înainte. Unul care încercase să-i convingă că, pe lîngă molimele şi sărăcia la care convieţuirea cu şobolanii, cîndva, şi sigur, cea de acum cu aceşti hibrizi, şoareci la înfăţişare, şobolani la apucături şi dimensiuni, ba chiar şobolani gigantici, convieţuirea asta putea să le aducă şi multe lucruri bune. Dacă nu altceva, cel puţin acea perioadă de tranziţie atît de necesară: a avea o întreagă casă la dispoziţie, fără restrişte, putea să le creeze lor, oamenilor, probleme de orientare şi să le dea stări de anxietate, nu-i aşa? După ăsta, care se zvonise chiar că lăsa seara uşa la pivniţă deschisă ca hibrizii băloşi să poată urca spre bucătărie şi cămară, venise un altul, care acceptase rolul de organizator, deşi avea o mărturisită groază de rozătoare. Tipul, un învăţat, de altfel, le ceruse să construiască cîteva încăperi anexe, ceea ce ei şi făcură, încăperi care, pentru o vreme, se dovediră chiar bine izolate. Materiale noi, mă rog.

Între timp, şoarecii de tip nou se dovediră a fi purtătorii unor modificări genetice, aşa că unii dintre ei crescură depăşind dimensiunile unei pisici. Umblau în haite, unul sau doi din ăştia imenşi, cu mulţi şoareci mici, numai albi sau numai negri, în suita lor. Cînd două astfel de grupuri se intersectau, noaptea tîrziu, în magazii sau pe podelele bucătăriei, unii dintre cei negri se rătăceau printre cei albi şi invers, dar după cîteva săptămîni, vedeai că s-au separat din nou.

Cîţiva oameni îşi făcură chiar o ocupaţie, în lipsă de ceva mai bun, din a le analiza comportamentul. Majoritatea însă era înspăimîntată. Sufereau de ticuri, visau că lighioanele se suie pe ei pe timp de noapte, tresăreau la cea mai mică atingere cu obiecte inerte, dar prost plasate în casă. Foşnetul unei pungi în bătaia vîntului sau un arc al unei canapele vechi, care se destindea cu întîrziere, produceau printre ei o reacţie de spaimă în lanţ. Se lăsa mereu cu plîns.

Noaptea, şoarecii-şobolani erau mai curajoşi, deşi lăsau în urma lor bale după care ar fi putut fi uşor localizaţi, dar nimeni nu mai îndrăznea. De umblat, umblau şi ziua nestingheriţi peste tot. Cîţiva dintre locatari se molipsiră de la şoareci de boli care-i transformară în invalizi, unii muriră de bătrîneţe, aşa că atunci cînd un nou conducător al obştei se apucă, în fine, să pună capcane, fu privit de cei tineri şi neştiutori cu suspiciune. Mai ales că avea renume de scandalagiu. Intră însă în cizme de cauciuc în pivniţă şi, din pachetele primite de la primii vizitatori ai casei libere, cu două decenii în urmă, scoase tot felul de folii lipicioase pe care le răspîndi pe podele. Cîţiva îi urmară exemplul şi în curînd şoarecii cei mici începură să le cadă pradă. Atît că acţiunea fu încetinită de corul cîtorva babe, care cereau iertare pentru bietele animale, şi de unii locatari, care se dovedi că, pe ascuns, se ocupaseră, ani de zile, cu fotografierea şoarecilor supradimensionali şi cu vînzarea acelor fotografii prin lume. Un cîine al unei cucoane se intoxică şi el cu şoricioaică, susţinea ea, iar aparatele cu ultrasunete, foarte eficiente de altfel, folosite împotriva dăunătorilor, răniră, cică, auzul unui papagal de peste drum. Acţiunea se blocă. Cîţiva dintre şoarecii gigantici fuseseră prinşi, sigur, unul chiar cînd era gata să fure din cărucior un copil, iar un altul pe cînd se lăfăia într-o vană a unei băi care avusese, cîndva, oglinzi veneţiene şi clanţe de aur.

Cîteva familii îşi făcuseră bagajul, un nou val, şi se găseau în prag, cînd se află că tipul în pufoaică şi cu cizme de cauciuc, care dezţelenise, aşa, amatoriceşte, dar cu succes, acţiunea de curăţire a casei de şoarecii gigantici şi suitele lor, plecase, îi părăsise. Se aşezară pe valize, acolo în prag, aşteptîndu-i pe ceilalţi să ia o decizie în situaţia nou creată. În cîteva minute, apăru primul zvon, cum că individul se lăsase, imprudent, muşcat de unul dintre şoarecii mari şi că se afla deja într-un pat de spital, pe moarte. O babă se jură că-l văzuse beat într-un şanţ, deşi ea nu mai ieşise din casă de ani buni, iar unul dintre cei care-l ajutase să pună capcane sugeră că unele camere erau favorizate, acolo i se spusese să pună capcane mai multe, din cele eficiente. Nu şi în alte spaţii însă. După o vreme, se lăsă liniştea.

Rămaseră, toţi cei din casă, ţintuiţi pe locurile lor, ceasuri bune, într-o paralizie generalizată. Nimeni nu ieşea, nimeni nu intra, deşi uşa casei era larg deschisă. Asta pînă cînd un tînăr, la vreo douăzeci şi cinci de ani, ridică mîna şi arătă spre ceva pe un perete, sub o icoană. Se întoarseră toţi şi priviră într-acolo. Făcu asta, greu de şale, un bătrîn din capul mesei, se rotiră brusc, din talie, două surori palide, făcînd să le zboare cozile într-o parte, o femeie puse, în sfîrşit, o oală cu tocană pe masă şi se zgîi de la distanţă, şi ea, la fotografia de sub icoană. În care fotografie se văd, în sepia, un bătrîn în veston, care stă în capul unei mese, da, două fete în cămăşi de in, o cucoană care ţine cu un ştergar o oală de tuci şi alţii mulţi, cadraţi în planul depărtat, unde, prin uşa deschisă, continuă să intre, în casa abia eliberată de ciuma şobolanilor, ducînd în mînă valize, oameni. Toţi cei din fotografia înrămată privesc atenţi spre ceva ce, deşi după toate aparenţele ar trebui să fie în cadru, acolo, în faţa lor, la vedere, în mod misterios lipseşte.