Ţară, ţară, vrem... respect! Sau criza de identitate a unui sistem / Raport de vot. Toronto, take two

Am ajuns în Londra în iunie 2014. Pe 2 noiembrie şi 16 noiembrie 2014 am ieşit la vot, la secţia de votare 151, cea de la Consulatul Român. Nu am trăit în comunism (aveam 4 ani la revoluţie) şi nu m-am născut "la oraş", aşa că nu am ştiu ce înseamnă să stai la coadă la carne, ouă sau pâine. Dar în 2014 am avut şansa să stau la coadă la vot. Şi textul acesta este despre ce am descoperit pe 16 noiembrie 2014, la coadă pentru a alege preşedintele României.

În Londra trăiesc români, ca şi polonezi, unguri, indieni; în Londra trăiesc oameni de toate culorile şi culturile. Asta face oraşul acesta atât de special: diversitatea. În Londra, ca şi în alte oraşe din Europa în care am trăit eu (nu sunt multe), românii sunt priviţi cu suspiciune; prima reacţie e una de ridicare a sprâncenei. În Londra, ca şi în alte părţi ale lumii, oamenii sunt de toate felurile, fie ei români sau nu.

Londra pe care am cunoscut-o eu pe 16 noiembrie 2014 mi-a arătat o Românie pe care nu am fost obişnuită să o văd, şi mai ales, nu la vot. O Românie formată din oameni civilizaţi, cu spirit civic, cu zâmbetul pe buze, care au adus ceai şi cafea pentru conaţionalii lor, care au aşteptat ore în şir să voteze. Pentru că România este, până la urmă, formată din cetăţeni. Fie că trăiesc în ţară, fie că trăiesc în afara ei, România există prin cetăţenii ei, iar cei aleşi de cetăţeni sunt aleşi să îi reprezinte pe aceştia, oricum ar fi ei. În momentul în care un guvern neagă cetăţenilor dreptul de a vota, guvernul respectiv îşi neagă sieşi dreptul de a exista ca guvern. Funcţia lui nu se mai respectă.

Dar să revenim la România din stradă. Am ajuns la consulat la ora 9.45. Mă aşteptam să dureze câteva ore votul, am venit pregătită, în pantofi comozi şi haine groase. Coada era deja destul de mare, dar oamenii încă mai zâmbeau. Se mai schimbau locurile de la coadă, când mergea lumea să cumpere cafea la Costa, cafeneaua din apropiere. Toată lumea făcea poze şi filmuleţe. Asta era constanta din jur. Ancuţa a scos o carte, unii vorbeau la telefon, iar alţii ne mai ţineau la curent cu ce se întâmplă în ţară. Lumea ieşea la vot. Din când în când, câte un entuziast trecea cu câte o pancartă, ceilalţi zâmbeau. Calm. Mi-am luat misiunea în serios şi m-am hotărât să documentez ziua, pentru că aflasem, mai înainte, că românii din diaspora ar fi consideraţi, de guvernul lor, nişte agitatori aduşi cu autobuzele, nişte hoţi nesemnificativi. Şi pentru că citisem comentarii ale concetăţenilor care nu înţelegeau de ce să voteze ăştia din străinătate, care oricum au plecat şi habar nu au de ce se întâmplă în ţară. Şi totuşi, la consulat se vota deja de la 7 dimineaţa, iar la celelalte secţii de votare cozile erau şi mai mari.

Pe doamna Mihaela Giurgilă am cunoscut-o acolo. Mi-a povestit cum i se pare ei viaţa aici. A venit de doi ani, să trăiască împreună cu soţul ei, care lucra de mai dinainte în Londra, şi cu fiul lor adolescent. E greu să îşi facă prieteni aici, dar e împreună cu familia ei, ceea ce e cel mai important. S-ar muta înapoi mâine. A venit la vot pentru că resimte asta ca pe o datorie morală şi un semn de educaţie. Educaţia e importantă, consideră ea, mai ales educaţia civică, iar prin exemplul ei speră ca cei din ţară şi cei de aici care încă nu au ieşit la vot îşi vor da seama că e datoria şi şansa lor să voteze. Oare de ce a mai ieşit lumea la vot?

Andrei, de 24 de ani, e un student din Brăila. E de 5 ani în Marea Britanie, iar până acum a trăit la Glasgow. A votat acolo, acum 5 ani, şi mi-a mărturisit că atunci i s-a părut totul mai organizat. Erau două secţii de votare in Scoţia: în Glasgow şi în Edinburgh. În 2014 se poate vota doar în Edinburgh. Andrei nu mai vrea să voteze cu PSD, pentru că e din Brăila, unde PSD-ul deţine controlul oraşului şi unde nu s-a schimbat nimic în bine. Vrea altceva. Nu vrea să voteze cu reprezentantul unui guvern care se declară inamic al diasporei, aceeaşi diasporă care trimite bani în ţară. Preşedintele trebuie să ne reprezinte pe toţi.

Mircea, student de 21 de ani, a aflat de Klaus Iohannis când a început campania electorală. S-a uitat pe net la o listă cu toţi candidaţii şi el părea cel mai simpatic. I-a verificat biografia pe net şi i-a plăcut cum a ajuns Iohannis în politică. Apoi a găsit interviul lui la emisiunea Eugeniei Vodă, şi i-a plăcut şi mai mult. Ştie că Iohannis promite ca educaţia să fie prioritară, şi i-a plăcut că vrea colaborare, nu coabitare. Şi i-a plăcut că are fapte în spate, de când cu Sibiul, capitală europeană. Prin Ponta, crede că România ar încuraja mediocritatea, ori Mircea vrea o societate bazată pe meritocraţie, cu o clasă de mijloc sănătoasă.

L-am întâlnit şi pe Doru, de 57 de ani, care a ieşit la vot pentru schimbare, pentru că vrea să se întoarcă acasă, unde să fie din ce în ce mai bine. Acelaşi lucru mi l-a spus şi Ionuţ, de 28 de ani, care vrea să muncească în România.

Toţi românii cu care am povestit ar vrea să se întoarcă acasă, într-o ţară normală, decentă, unde să poată munci şi trăi normal. Dar românii aceştia au nevoie de respect, şi asta cer, şi oferă: respect. Respect pe care Carmen nu l-a primit în România, când s-a întors în 2008 şi a muncit ca baby-sitter la o familie foarte bogată din Cluj, care a angajat-o pentru că avea facultate şi experienţă în afară. Respect pe care noi toţi nu l-am simţit din partea României structurate în instituţii pe 16 noiembrie 2014. Dar respect pe care l-am împărtăşit unii cu ceilalţi: când voluntarii au adus ceai şi cafea, şi declaraţii şi pixuri, când am împărţit umbrele şi am cântat imnul, când am împărţit mâncare şi am hotărât că noi contăm. Când am fost întrebaţi de englezii care treceau prin zonă ce se întâmplă şi am răspuns că românii votează.

Cu mic şi mare, cu câine şi copii (Shy e o minune de câine, ne-a făcut aşteptarea mai faină), românii au votat în Londra, pentru mai bine. Au plecat din ţară pentru mai bine şi vor să se întoarcă într-o ţară civilizată.

Într-o lume ideală, am vedea demisii. Într-o lume ideală, cetăţenii nu ar trebui să iasă în stradă si să protesteze pentru a li se garanta dreptul la vot. Într-o lume ideală, sau într-o lume normală?

Pentru mine, a fost o zi bogată. Am cunoscut români faini şi v-aş scrie povestea fiecăruia, pentru că merită. O să mai scriu despre ei.

Pentru mine, a fost o zi în care m-am simţit umilită şi batjocorită de statul al cărui cetăţean sunt, dar şi plăcut surprinsă de un simţ al comunităţii pe care nu am crezut că îl voi simţi vreodată în Londra.

Nu mai cred în criza de identitate a românilor. Cred în lipsa de demnitate a celor din vârful piramidei. Şi mai cred în modele şi în învingători.


Ziua de 16/11/14 a început bine. Când am făcut ochi, secţia de votare de la consulatul român din Toronto se deschisese de câteva minute şi o prietenă care votase deja îşi pusese deja un selfie cu doamna consul pe Facebook.

Max (5 ani) era foarte entuziasmat: ţopăia şi cânta "hai la vot / hai la vot" pentru că ştia că după vot urma Santa Claus Parade. Nu-i cazul de-o glumiţă cu Santa Klaus aici, s-au făcut destule deja -- niciuna prea hazlie...

Am ajuns pe la 11 şi "parada" era-n toi: coadă de câteva sute de oameni pe trotuar. Holul de la etajul 11 al clădirii unde e consulatul era ticsit. Pe 2/11/14, am votat în 8 minute (pe la 2 după amiază). Ei, s-a dus baba cu colacii, cum zicea bunica...

După mai bine de-o oră de aşteptare, în care abia am avansat câţiva metri, am decis să urmăm indicaţiile anunţului pus la intrare şi pe (mai) toţi pereţii şi să apelăm la "inţelegerea şi curtoazia" celorlalţi, dat fiind că ne-ncadram la categoria "familii cu copii mici"... cărora le era frig (am pomenit că erau -5^oC şi viscolea?...) şi se plictisiseră.

Înăuntru, atmosfera s-a schimbat şi la propriu, şi la figurat. Pe holul strâmt la intrarea în secţie, lumea îşi pierduse rabdarea. Spiritele erau încinse. Un comitet (anti)revoluţionar a decis ca la fiecare 10 alegători "normali" (cuvintele lor) să intre unul din cei listaţi în anunţ. Un fleac, ne-au decimat, care va să zică...

Aşteptându-ne rândul... (1) o tanti s-a răţoit la noi că şi ea putea să-şi aduca nepotu' "dacă ştiam" (2) o alta a dezbătut definiţia copilului mic (9: prea mare, 5: fie) şi (3) un observator lăuda calitatea micilor dintr-un restaurant din Săcele, jud. Braşov...

În fine, după încă vreo oră am votat.

La ieşire, coada se lungise. 500 de oameni pe puţin. Nu mai erau aşa de entuziaşti. Viscolul se înteţise. Welcome to Toronto.

Altfel... Max a văzut parada, le-a urat Merry Christmas tuturor, s-a entuziasmat la carul alegoric cu dinozauri al lui Royal Ontario Museum şi a reuşit să-i dea listă lui Moş Crăciun.

And to all a good night.