Ne-am născut să iubim. Împotriva noastră şi rănindu-ne pe noi înşine. Trezirea lipicioasă a zorilor pictează viaţă şi vise după ochii noştrii, pe pleoape. Asta dă gust, sunet şi culoare lumii din jurul nostru. Asta îmi injectează cerneala în sânge, asta îmi dă cuvinte noi, transparente şi grele în gură ca să vă pot povesti de ce e important să aparţii undeva, de ce sunt importante situaţiile liminale ale călătoriilor şi melancolia dulce-tristă a plecărilor tainice de dimineaţă. Să vă spun că liniştea nu poate doar să rănească, dar poate şi să înfrumuseţeze clipa între doi oameni sau timpul petrecut singură pe banca aia pe care ai aşteptat de atâtea ori deja pe altcineva. O nouă trişare, o nouă jumătateiubire, o nouă afostodatăcaniciodată. De câte persoane e nevoie pentru dragoste? Şi de o cameră cât de mare pentru libertate? Unde dispar cuvintele când nu mai ai ce povesti? Şi cum să mergi mai departe dacă ai sosit deja?
Povestea mea e povestea iubirii. A iubirilor care te otrăvesc, care te fac dependentă, care te fac să zâmbeşti o vreme, apoi îţi rămân în amintiri cu o durere înceată, dar fără momentele cu muci şi salivă ale suferinţei. Povestea acelor bărbaţi care m-au făcut să devin ceea ce sunt, de care am fost şi îndrăgostită în felul meu poate pentru câteva momente şi îmbrăţişări. Jocuri reciproce, înşelări reciproce, aproapeiubiri reciproce. Aventuri amoroase din cafenele, iubiri de câteva ore din trenuri, nopţi dormite la ei, marele el/marii ei şi idealurile. Pentru că din când în când, chiar dacă pentru un timp foarte scurt, reuşim să ne amăgim şi să credem că el e, el e cel care într-o zi pânăcemoarteanevadespărţi şi aşa mai departe. Ceaţă roz, Cupidon, un fir de trandafir şi minciuni frumos împachetate. Ce fel de masochism degradat împinge oamenii mereu unul spre altul crezând că futaiul ăsta, ăsta e ceva total diferit, asta e dragoste deja, asta e iubirea cu litere mari? Apoi într-o zi, de parcă ţi-ar fi dat cineva în cap, hop! vine marea dezamăgire, lacrimile, durerea, reproşurile, tentativa de sinucidere, consumul nemăsurat de alcool şi ciocolată, replicile gen dălînpulă ale prietenilor. Iluzia asta blestemată, ca după aia, în momentele cele mai adânci şi cele mai umilitoare ale compătimirii de sine să ne promitem că niciodată, niciodată în viaţă nu mai, apoi împotriva promisiunii să ne îndrăgostim de primul om care se uită frumos la noi? Serios, chiar avem nevoie de asta?
E în natura noastră umană ca într-un fel sau altul, dar cu toţii să căutăm, să alergăm, să încercăm să forţăm fericirea în viaţa noastră. Avem nevoie de asta, de iluzia asta, de fericirea asta jucată, care chiar dacă nu e cea mai adevărată, dar măcar e o experienţă apropiată de suflet. Fiecare o găseşte în altceva până la urmă. Sunt care o găsesc în profesie, sunt care în familie, în bani, în mâncare, sunt care sunt capabili să se bucure şi de nimic, şi sunt cei care o găsesc tot timpul în celălalt. În bărbaţi, în dragoste, în nopţi zburdalnice. Au fost, sunt şi o să fie mulţi bărbaţi în viaţa mea. Prea mulţi ca să-i enumăr pe toţi. Dar nici nu ar fi politicos aşa la vârsta mea. Şi nici nu-mi mai aduc aminte precis cum a început.
Cu ochii verzi şi coama ei neagră, lungă, chiar şi Dumnezeu a făcut-o curvă. Urlă radioul din maşină. E decembrie şi eu trec graniţa ţării pentru prima dată. Pe toată durata drumului mă uit la cizmele mele. Pete mari de sare colorează cizmele maro ale mamei care au văzut şi zile mult mai bune. Îmi plac. Petele de sare mă liniştesc cumva. Pe astea le-am adus cu mine încă de acasă. Vin de undeva, deci aparţin undeva. Nu vreau să-mi ridic privirea. Mă apucă greaţa de la vederea drumului îngheţat de noapte, de la dorinţa paradoxală de a fi pe drum şi de a aparţine undeva, de la liminalitatea asta între încă şi deja. După aeroport m-am spălat pe dinţi fără apă, cu ceaiul de mentă adus de acasă. Mi-am rănit gura. Gustul de sânge şi de mentă s-au amestecat pentru prima dată în gura mea. Gustul ăsta a rămas gustul lui G pentru întotdeauna. Îmi mângăie părul pentru prima dată în dimineaţa asta de decembrie într-o parcare. Ştiu deja că dacă mă va părăsi odată, o să-l bocesc, ca femeile bătrâne, o să-mi tund părul scurt şi o să port doliu pentru el.
Când vine după mine pentru a doua oară, deja îl lăs să mă îmbrăţişeze cum trebuie, deşi îmi ticăie creierul şi vorbesc, vorbesc, aş vorbi până la infinit despre nimicuri, doar să nu aud linişteaaiabună pe care o strecoară în mine apropierea lui. Până la urmă îmi închid ochii şi îl las să mă conducă, mă las în mâinile lui. Mă ghemuiesc aproape de el, el mă îmbrăţişează, tare, mă strânge din ce în ce mai tare până deodată se mişcă ceva acolo înauntru, o tresărire mică, un semn de viaţă, prima batere timidă a unei inimi. Şi atunci deodată se face linişte acolo înauntru, tac toate durerile, furia, amintirile şi pentru o secundă suntem doar noi doi. Atunci, în secunda aia nu contează anii, nu contează legătura, nu contează lumea. Ne ţinem strânşi, obrajii noştri se ating, palma mea îi mângâie ceafa şi ne învârtim. E aproape, şi eu pe el, şi el pe mine, şi noi doi unul pe celălalt.
Dar te iubesc nu înseamnă întotdeauna te vreau. Te vreau nu înseamnă mereu te păstrez. Te păstrez nu e tot timpul fericire. Fericirea nu înseamnă tot timpul salvare. Salvarea nu e tot timpul inocentă. Inocenţa nu e tot timpul curată. Curatul nu e tot timpul bun. Binele nu e tot timpul corect. Ce e corect, foarte rar e şi adevărat. Ce e adevărat, doare. Ce doare, distruge. Ce distruge, ne schimbă şi ce ne schimbă, ne trebuie. Câteodată avem nevoie să fim îndrăgostite. Dragostea ne încetineşte. Ne înfrumuseţează. Pentru o vreme ne aduce înapoi credinţa în fericire. Pentru o vreme nu mai vrem să ne jucăm, vrem doar să iubim.
E întuneric când ne vedem pentru ultima oară la jumătatea drumului între restaurantul chinezesc şi biserica galbenă. El e rece, aproape aristocratic. Ne plimbăm în noaptea mucoidă şi după o vreme nici frigul nu mă mai deranjează. Mergem în parc. Plouă, dar noi ne tot plimbăm pe căile noroioase, apoi ne dăm în leagăne şi eu mă gândesc că în curând o să fie şi zăpadă şi oare cum o să arate fulgii de zăpadă pe paltonul lui. Mă conduce până acasă, dar eu încă nu vreau să plec. Eu vreau să mai rămân, să mai stau cu el în ploaie, să-i privesc vesta bordo, paltonul lung şi să-mi imaginez cum ar fi să le port. Stăm acolo pe culoar în faţa uşii, aşteptăm ceva. Trebuia să mă îmbrăţişeze ca să-mi dau seama că ne-am întâlnit degeaba. Pantofii mei au fost plini de noroi săptămâni întregi după aceea. Nu vroiam să-i dau drumul. Nu am reuşit să-i dau drumul complet niciodată. Deşi alte sărutări mi-au luat de mult gustul de mentă din gură.
Sunt dimineţi în care poţi să-ţi dai seama cât de tare ţi-a fost dor de cineva în noaptea anterioară din starea sutienului tău de pe jos, din unghiul pe care îl închide uşa cu patul. Ăsta e deja război. În poală, în sâni, în piele şi sub piele, acolo unde ar trebui să fie organele alea nobile, durerea în inimă, alcoolul în ficat, crăparea în pat, geamătul şi gustul în gură încât nu mai poţi nici să înghiţi, nici să scuipi. O înghiţi? Apoi mai departe, aşa cum a dat Dumnezeu, dar niciodată, niciodată nu din faţă, din dragoste, pentru că atunci ar avea loc şi cuvintele, iar noi nu vorbim despre astfel de lucruri. Doar din spate sau deasupra lui, furioşi, jupuind sălbatic, ca animalele care se fut şi se omoară în acelaşi timp. Apoi, dacă eşti distrusă complet, îţi aruncă un şerveţel. Spală-te! Linge-te din nouă curată! Îmbracă-te! Să dormim odată! Amândoi fugim de ceva, aşa ne întâlnim cu M. E clar că ceea ce se întâmplă nu are nici cap, nici coadă, aşa că stabilim repede nişte reguli. De exemplu că sărim peste mirosul de cafea de dimineaţă, peste privirile în ochi, că nu se poate iubi rău sau bine, se poate doar iubi, dar noi preferăm să nu avem nimic de a face cu aşa ceva, şi că asta nu e dragostea corpului, ci a urii pe care amândoi o simţim pentru altcineva şi pentru noi înşine pentru că nu am avut curaj în momentul ăla, pentru că nu aveau tensiune, arc şi gust cuvintele de adio. Cu ochii verzi şi coama ei neagră, lungă...