Cât am?! Cinşpe minute? Oricum nu am nevoie de mai mult. Îmi ajung vreo zece, spun ce am de spus şi m-am tirat. Ştiu, probabil, nu credeţi în reîncarnare. E un subiect tabu, un subiect care ţine de latura spirituală şi filosofică a lumii, a lucrurilor, iar pe terenul ăsta e puţin cam dificil. Da, ştiu, sunt foarte mulţi oameni care resping din start ideea, şi e normal pe undeva, dar există suficiente dovezi palpabile că reprezintă un fenomen real şi chiar verificabil.
Şi eu la începuturile acestui trup, acestui corp material, acestui Daniel Chirilă, nu credeam. Simţeam o energie în direcţia asta, îmi treceau prin cap tot felul de idei, mă gândeam "că dacă aia, că dacă ailaltă", mă interesam, căutam informaţii, citeam, dar nu credeam. Şi asta până de curând, când mulţumită concursului dumneavoastră am... Sunt Treplev! Mă scuzaţi... Bună ziua! Sunt Treplev şi sunt câine. Da. Nu zodia, nu cred în horoscop sau în prostii de genul ăsta, stele sau mai ştiu eu... câinele, câinele, animalul. Canis lupus familiaris. Regn animalia, încrengătura chordata, subîncrengătură vertebrata, clasă mammalia, ordin carnivora, familie canidae, gen canis, specie canis lupus, subspecie familiaris, stare de conservare, asta, cum îi spune... domestică. Da! M-am informat! Rasa după cum puteţi observa nu este tocmai pură, dar cred că am ceva regal britanic, în mine, de vânătoare zic.
Da. Ştiam că veţi fi reticenţi, de fapt, nu ştiam, dar am preconizat, aşa că am adus ceva cu mine, este o dovadă, este ceva palpabil la fel ca mine, este o fotografie cu mine în vechiul meu trup... uitaţi! (se dezbracă. pe tricou are imprimată fotografia Crabs and people, Skinningrove de Chris Killip).
Este o fotografie din anul 1981. Vedeţi? După cum bine v-aţi dat seama, eu sunt cel din spate, cel mai închis la culoare, aici în faţă este o femelă câine. Ea este Nina, prietena mea, de fapt, fosta mea prietenă. Fata asta în negru, chestia asta mare neagră, este Martha, stăpâna noastră, de fapt fosta noastră stăpână; în braţele ei, nu se vede pentru că e destul de mare şi nah... este Irina, fiica ei; pe domnii cu maşina nu-i ştiam, probabil erau în trecere prin oraşul nostru; căruţul ăsta cu crabi, cu crabi se trăia pe atunci pe la noi, căruţul cu crabi îi aparţine lui Igor, emigrantul rus, tatăl Irinei, vecinul nostru şi prietenul Marthei. El nu apare în poză pentru că muncea, era undeva mai sus, undeva pe aici...
Aşa era toanta de Martha, mergea după el oriunde se afla. De asta a şi părăsit-o Igor. A lăsat-o cu copil cu tot şi s-a cărat de la noi. Şi dacă e să gândesc ca un mascul, ca un bărbat, ca un om, înclin să-i dau dreptate. Adică... să ai o grasă plicticoasă, cu un copil în braţe şi doi câini după ea care te urmăreşte oriunde te-ai duce e puţin stresant. Iar femeia asta era îngrozitor de plictisitoare. Pe bune! De ce credeţi că mă chema Treplev? Nu că nu mi-ar fi plăcut. E un nume de artist, de neînţeles, dar venea dintr-o obsesie. Femeia asta era obsedată de ruşi, iar când la cunoscut pe Igor, rus de la mama lui, atât i-a fost. I-a dat ce a trebuit să-i dea, l-a pupat, l-a dezmierdat şi-un copil, pac!, i-a livrat, cu gândul că ajunge numaidecît la Moscova. Normal că s-a cărat Igor! În fine...
Despre altceva vreau să vorbesc acum... după cum spuneam, fotografia este din anul 1981, din North Yorshire, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, pronunţia mi-am mai pierdut-o, dar... Aveam pe atunci aproximativ douăzecişicinci de ani câineşti, cam cât avea Treplev când a încercat să se sinucidă prima dată. Eu nu am avut manifestări de genul acesta. Nu. Eu mi-am dus o viaţă de câine în tihnă, am avut aproximativ douăzecişişapte de urmaşi, nu i-am cunoscut pe toţi, dar se spune că toţi mi-ar fi moştenit ridurile din frunte, vedeţi? şi am trăit până pe la şaptezecişicinci de ani câineşti, până pe la începutului anului 1990, când m-am trezit în ăsta. Acuma, diferenţe prea mari, fizice zic, nu sunt! Sunt aproape la fel de închis la culoare, am aproape la fel de mult păr pe corp şi-mi place la fel de mult carnea... Bine, poate sunt puţin mai înalt, mă piş din picioare într-un mod civilizat şi nu mai miros gagicile la fund când vreau să le fac curte, dar cu toate astea eu mă simt câine, eu pe interior mă simt câine, doar pe dinafară sunt puţin schimbat. De fapt, aici voiam să ajung! Eu vreau să fiu câine! Vreau să renunţ la statutul de om! La drepturi, la îndatoriri, la tot...
De ce? Când eram animal cu totul, eram mult mai onest. Sincer, vă spun! Eram mai curat, mă simţeam mai curat, dar acum mă simt ca un jeg. Mă simt murdar, rău, malefic! Urăsc! Păi, ce? Când eram eu câine, uram?! Poate doar aşa trecător, fără să-mi dau seama, după care uitam şi ura se transforma în iubire. N-aveam probleme pe atunci! Simţeam că trăiesc! Evident, mă enervam, îmi venea să muşc, dar nu eram rău, nu aveam latura asta malefică în mine. Adică eram animal, da? teoretic, eram mai sălbatic decât un om, nu?! Ei... acum mă simt mult mai sălbatic! Ca om eşti mult mai agitat, simţi că căcatul ăsta de lume, scuzată să-mi fie cacofonia, nu poate exista fără tine, că tu eşti buricul, că tu eşti măsura tuturor lucrurilor, că tu în sus, că tu în jos. Ca om te crezi superior, ne credem fiinţe superioare, ne autointitulăm fiinţe superioare că doar a fost demonstrat! Mi se pare cea mai mare prostie! Pe bune! Eu nu am auzit de nici un câine vinovat de genocid. Nu am auzit de nici un câine terorist, pacifist, cruciat sau în stare să arunce o biată bombă nevinovată peste nişte bieţi japonezi. Nu am auzit de nici un câine Hitler, vă imaginaţi cum ar fi un câine Hitler?! Sau un câine Ceauşescu?! Nu am auzit de nici un câine Stalin, Obama, Osama... Nu am auzit de nici un câine care să salveze omenirea, sau câinimea în cazul lui, dând laicuri sau turnându-şi gheaţă în cap! Şi nici enumerând zece cărţi care i-au schimbat viaţa...
Probabil credeţi că e doar teatru, că am venit şi eu aici să fac un moment, un monolog şi gata. Dar nu e aşa. Haideţi să lăsăm puţin teatrul deoparte, doar puţin... sau credeţi că sunt nebun... cine ştie... poate chiar aşa o fi, dar nu înseamnă că nu am dreptate... Haideţi să facem o comparaţie între mine atunci şi mine acum, să vedem cum e mai bine, când eram mai bine... Să vedem... în corpul ăla, la aceeaşi vârstă, sunt vesel şi relaxat, în ăsta, la aceeaşi vârstă, sunt un constipat cu riduri şi gânduri sinucigaşe. Bun. În corpul ăla, sunt zvelt şi atletic, în ăsta, sunt din ce în ce mai rotofei şi-mi sug burta în faţa altor oameni zi de zi. Bun! Atunci aveam o prietenă distractivă şi zâmbitoare, se poate vedea din poză, şi alte câteva zeci în călduri după mine, acum abia dacă reuşesc cu statutul de actor pe facebook să agăţ vreo gagică dărăpănată de la ASE sau medicină... în corpul ăla mă pişam pe ele de sisteme politice şi comportamente sociale, în ăsta mă gândesc de trei ori dacă să ies în stradă sau nu... deci cine e "mai superior" şi "mai liber"?! Omul care munceşte pentru a mânca sau câinele care mănâncă pentru că există? Omul care tânjeşte după iubire şi e constrâns sau câinele care iubeşte şi e iubit? Omul care se uită se mare şi nu pricepe nimic sau câinele care se uită spre uscat şi râde? Omul care şi atunci când se cacă se ruşinează sau câinele care nu emite nici un principiu filosofic despre asta?! Omul care minte sau câinele care e sincer? Şi la urma urmei, ce e mai gustos... instinctul sau raţiunea?!
Ce e mai trist, e că tot ce am spus aici pare luat de pe blogul unui cântăreţ-actor care-mi poartă numele, nişte simple frustrări şi nimic mai mult... nah... oricum, sunt frustrări de câine şi asta nu s-a mai făcut... în fine... (se dezbracă, îşi pune o zgardă de câine şi-şi scoate un bol de mâncare). Îmi proclam independenţa! Independenţa mea de câine! Hau, hau, hau, hau (iese)