Opis al primarilor comunei Veleşti (1950 - 1989)

NR. 1. MĂMĂLIGĂ ION zis Vanea, translator. Era de fel din Basarabia şi, fiindcă ştia ruseşte, a fost luat din mers ca traducător pentru Armata Roşie. Aşa că Vanea efectiv a venit pe tancuri în România. În afară de cunoaşterea limbii ruse, Dumnezeu nu îl înzestrase cu prea multe daruri, doar că, de la strămoşii lui amestecaţi - români, ucraineni, ruşi, evrei din mahalaua Moldovanka a Odessei - a moştenit darul suptului. Bineînţeles, votcă! A rămas pe plaiurile moldave fără nici un fel de avere - doar cu fantasticele lui ciubote şi cu o rubaşcă roşie. De ce a rămas aici? Dracu' ştie! Poate pentru că s-a îngurluit cu una tot răpănoasă ca şi el, care mergea la şedinţele de partid încinsă cu curmei de tei (cureaua o vânduse pe băutură). Vania şi Vănioaia jucau la aceste şedinţe rolul de nevoiaşi ai vechiului regim. În fapt, erau nişte beţivani. Sau poate că a rămas pentru că a primit sarcină. Fără doar şi poate că fusese racolat mai înainte de serviciile ruseşti (GRU mai degrabă decât NKVD). Şi dacă, după cum se zice, traduttore - traditore, Ion Mămăligă zis Vanea chiar era un trădător. Era o licheluţă dintre miile şi miile de licheluţe, care au împânzit ţara sovietelor şi apoi statele satelit. Cânta un veleştean în crâşmă Trăiască Regele, se pomenea a doua zi chemat la miliţie şi bătut la sânge, zicea altul "Dă-i în p. mamei lor de comonişti!" - la fel. Asta în cel mai bun caz, că alţii au ajuns şi la puşcărie. Şi de fiecare dată la astfel de întâmplări era prezent şi Vanea. Aşa că oamenii şi-au dat repede seama cu cine au de-a face şi ocoleau rubaşca roşie cât ce puteau. Dar Vanea a ajuns primar. Ca primar făcea acelaşi lucru, ca şi câinele lui Pavlov - pâra. Umbla prin sat, asculta femeile pe la fântâni, babele ieşind de la biserică, mai intra în crâşmă... Se oprea la un stog de fân, îşi scotea ciubotele lui imense şi punea un strat de fân proaspăt peste stratul de clisă duhnind a sudoare şi a nespălat. Când stratul de fân se îneca în mocirla de pe fundul ciubotei, punea alt strat - de data asta de paie. Dialectic. Teză şi antiteză: un strat de fân, un strat de paie peste realitatea brută, adică peste clisa adunată de luni de zile, căci Vanea nu îşi scotea ciubotele din picioare niciodată. În cea mai mare parte a timpului dormea beat în ciubote. Şi iarăşi un strat de fân, şi iarăşi un strat de paie... Între aceste straturi erau denunţurile. Vanea acum se specializase. Îşi constituise la rândul lui un grup de denunţători şi martori mincinoşi subordonaţi lui, lichele ca şi el. Şi astfel mulţi veleşteni luau bătaie, alţii mai dârji intrau şi la puşcărie...

Peste ani, când nu mai era demult primar, se întâlneşte Vanea, acum îmbătrânit înainte de vreme şi sleit de băutură, cu Ciobăniţele, fetele bătrânului Ciobanu, care a murit la Canal. Era la o pomenire a bătrânului (Vanea începuse de la o vreme să umble pe la biserică şi bocea când popa zicea din Psalmul 13: "Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor."). Şi Vanea începe să plângă şi să-şi ceară iertare pentru răul pe care l-a făcut familiei Ciobanu. Dar Fănica, fata cea mai mare, zice: "De ce să-ţi mai ceri iertare acuma, Vanea? Mai are rost? La drept vorbind, ne-ai făcut un bine, Vanea, că ne-ai lăsat fără tată şi a trebuit să creştem la casa de copii. Vai, ce bine ne-ai făcut! Că ne-am învăţat de mititele cu răutăţile vieţii. Ce puteam ajunge în bortele iestea din Veleşti? Dar aşa, uite, am ieşit în lume: eu îs contabilă şefă la o întreprindere, soră-mea Viorica e actriţă la Naţional, iar frate-meu Mihai e ofiţer de aviaţie... Lasă, nu mai plânge, Vanea. Na, zece lei! Du-te şi-ţi ia o votcă. Îţi ajunge?"

NR. 2. FÂNARU STELICĂ, fostă ordonanţă la un maior, ajuns, nu se ştie, cum în partid, iar pe urmă primar, fiindcă mergea regulat la şedinţele de partid şi nu zicea nici cârc. Se ştie că ordonanţele erau alese dintre soldaţii mai ageri la minte, dar ăsta era prost ca noaptea. Şi, după ce că nu avea nici un dram de minte, mai era şi fonf. Fonfăia pe la şedinţe despre Marea Uniune Sovietică şi Cârmaciul popoarelor, Iosif Vissarionovici Stalin. Altceva nu ştia. Nu se ştie nimic despre vreo realizare a lui Stelică Fânaru, în afară că strângea conştiincios cotele înrobitoare pentru oameni. I-a rămas numai porecla pusă de vreun mehenghi: Sulică Frânaru.

NR. 3. ENE M. ENE, electrician. Un om absolut neînsemnat. Nu am ce povesti despre el.

NR. 4. SÂRBU PETRE, mecanic de locomotivă. Oamenii au simţit de la început că are inimă bună. De la gazdă şi până la Primărie avea de mers o sută de metri şi de fiecare dată se oprea pe drum de şase-şapte ori să vorbească cu diverşi veleşteni de una, de alta. Avea un obicei Sârbu. Îi plăcea să glumească, rostind cuvintele cu silabele inversate. De pildă, zicea "Lutsa!" nu "Salut!", "Ce mai cifa?", adică "Ce mai faci?" sau "Nebi" în loc de "Bine". Ridica pălăria din cap când întâlnea femei pe drum, de se împiedicau de bolovani femeile de uimire. Până atunci nici un primar din ăsta pus de comunişti nu scotea pălăria din cap în faţa femeilor. Sârbu urca copiii pe batoză, scotea din buzunare şi le dădea nişte bomboane năclăite şi pline de fire de tutun. Îi plăceau tare mult copiii. Cică acasă avea vreo şapte. La strânsul cotelor era îngăduitor, îi păsuia pe oameni. Din cauza asta n-a stat mult primar. L-au schimbat că era prea moale şi "pactizează cu chiaburii şi mijlocaşii greşit orientaţi politic". L-au acuzat că a anunţat de cu seară pe boierul Osoianu că a doua zi dimineaţă urma să fie arestat, iar acesta a fugit. Însă nu au avut dovezi. A fost totuşi chemat la Securitate, anchetat, numai el ştie ce-a tras. După aceea Sârbu s-a întors la meseria lui. Şi atunci când câte-un veleştean îl vedea la Depou cocoţat pe locomotivă, îi striga: "Ce mai cifa, nea Petrică?" "Nebi, mă, nebi", zâmbea el cu toată faţa mânjită de unsoare.

NR 5. SANDU ADAM, vatman de tramvai. Făcuse un accident cu omor din culpă (era beat criţă), dar prinsese momentul şi se înscrisese în partid. Aşa a scăpat, ba, mai mult, fiind bun de gură, l-au trimis primar la Veleşti. Nu-i plăcea să stea în Primărie, mergea toată ziua la parchetul forestier, la recoltat, la semănat, se mai ducea la câte unul să bea un păhărel şi pleca a doua zi dimineaţă. Veneau oamenii care aveau hârtii de semnat tocmai pe câmp la el. Primarul le lua hârtia şi zicea: "Întoarce-te cu spatele!" Omul rămânea cu gura căscată. "Întoarce-te cu spatele, 'tu-ţi morţii mă-ti!" Omul se întorcea galben ca ceara, primarul îi aşeza hârtia pe spate, o semna cu un creion chimic bont, scotea din buzunar "carabuleasa" cum îi zicea (Sandu Adam era ţigan de fel din Ciurea), adică ştampila, pe care o purta mereu la el, şi poc! ştampila hârtia. Sandu a făcut o gheţărie - o bortă în pământ tapetată cu cuburi de gheaţă şi acoperită cu stuf. Asta a fost cea mai mare realizare a lui. Aici stăteau la rece vinul colhozului şi tovarăşul primar. Mergea şi pe la şcoală la adunările pioniereşti şi corecta învăţătoarele: nu se spune "cravata roşie", ci "cravatia roşie". Apoi i-au dat o "muncă de răspundere" mai importantă, dar şi aici trăgea la măsea, prilej cu care înjura diverşi tovarăşi. Aşa că l-au pensionat pe caz de beţie, cum s-ar zice.

NR. 6. BIRICĂ VICĂ, ţăran nevoiaş. Unii şi-l aminteau încă dinainte de război. Avea un dinte de viplă, care sclipea, şi umbla (Birică, nu dintele!) primăvara prin sat cu cobiliţa după flori. Pe atunci nu ţiganii cumpărau mai pe nimic flori de la oameni şi le vindeau la oraş, ci oltenii. După aceea nu se ştie cum s-a învârtit Birică şi a ajuns primar la Veleşti. Avea "papagal" pe la şedinţe şi o ură nemaipomenită împotriva "esploatatorilor". În timpul lui s-au făcut întovărăşirile şi apoi colhozul. Rolul său a fost imens prin imaginaţia răutăţii de care era capabil. A corupt şi suflete dintre cele mai neîntinate. Trăgea sfori cu o artă demnă de cauze măreţe. Oamenii în vârstă îşi amintesc şi azi cu fiori de gheaţă de dintele de viplă care strălucea când rânjea după ticăloşiile făcute. Ar trebui multe pagini scrise despre acest personaj complex şi pana unui mare scriitor. Dar, mă întreb, merită!? Vică Birică a dus la perfecţiune lichelismul şi delaţiunea începute de Mămăligă Ion. A mers până în pânzele... negre cu răutatea. Pare că nici măcar nu era un arivist comun, nu făcea tot felul de combinaţii şi sforării, ca să avanseze pe scara socială. Făcea răul de dragul răului. După aceea a intrat în Securitate A ocupat un post mare la Securitatea din Banat, însă apoi i s-a înscenat un proces pe tema "călăului" Tito şi a lui Milovan Djilas, astfel că a intrat în puşcărie chiar cu cei pe care el însuşi îi băgase. Nici Dumnezeu nu putea găsi o asemenea pedeapsă pentru el! A murit în puşcărie.

NR. 7. CIUBOTARIU ION, electrician. A făcut câte ceva bun în comună. În rest a furat. În stil românesc: ocolind abil legea şi în colaborare cu alţii: miliţienii, organele de control... Când vreo reclamaţie ajungea totuşi la partid, era repede uitată cu damigene de vin, cu caş dulce şi carne de viţel.

NR. 8. PÂNZARU CONSTANTIN, lucrător CTC la Uzina metalurgică. La fel ca şi precedentul. Altceva nu prea ar fi de semnalat despre el. După primărie a intrat şef de depozit şi aici i s-a înfundat: A făcut puşcărie pentru delapidare.

NR. 9. NETEDU GHEORGHE, inginer agronom. A fost numit de partid primar (bineînţeles, toţi aceşti primari din opis erau aleşi de o aşa-numită adunare generală a colhoznicilor (cooperatorilor), dar aceasta era numai o mascaradă odată ce candidatul era unic şi propus (a se citi impus) de partid; de altminteri, în ultimii ani ceauşini oamenii erau aduşi cu arcanul, ca să zicem aşa, la aceste adunări generale; prea se lăbărţase minciuna, nimeni nu mai credea în "drepturile inalienabile" ale cooperatorilor) pentru că era executantul perfect. Regimul Ceauşescu se clătina şi avea nevoie de astfel de oameni. Netedu făcuse facultatea la seral, lucrase o vreme într-un CAP, dovedind cunoştinţe precare, dar multă râvnă. Însă era de o meticulozitate aproape de paranoia. Avea ceva cazon în el. Trăia singur, nici o femeie nu a rezistat pe lângă el, le cicălea pentru toate chiţibuşurile până le aducea la disperare. La primărie era la fel de chiţibuşar. Netedu era genul acela de om, care îndeplineşte ordinele la fix, cu condiţia să i se spună cu ce picior să pornească şi câţi paşi să facă şi în ce direcţie. La aceste mărunţişuri era foarte bun, dar dacă lucrurile se complicau, alerga repede la telefon pentru instrucţiuni şi îşi agasa şefii cu o mie de întrebări. Îndeplinea ordinele venite de sus la milimetru, ceea ce, să recunoaştem, era aproape o imposibilitate în debandada şi minciuna ultimului deceniu ceauşin. Avea mari probleme fiindcă nu voia să umfle cifrele de plan, cum făceau toţi primarii pe atunci. Dacă s-au făcut 60 de căpiţe de fân, aşa raporta, nu 100, cum raportau ceilalţi, că doar, nu-i aşa, nu le numără nimeni. A venit ordinul de "sistematizare" a satelor - o aberaţie - iar el a început să-l execute la sânge. Era, de fapt, sarcina celor de la CAP, dar, fiindcă ordinul venise şi la primărie, Netedu a trecut la executarea lui cu scrupulozitate. A restrâns după noua lege vatra de sat, iar casele, care rămâneau în afară, trebuiau dărâmate (asta era nebunia lui Ceauşescu). A dat ordin să se are până la prispa caselor. În multe locuri aşa s-a făcut. În altele unii tractorişti şi excavatorişti au refuzat să execute ordinul primarului. Din ordinul lui s-au scos livezile de pe deal şi s-a făcut ogor (o prostie!) pentru cultivarea grâului. În vremea în care alţi primari nu ştiau cum să mai facă să eludeze legea, ca să nu-şi ridice oamenii în cap, el anunţa cu seninătate pe veleşteni, prin viu grai dar şi trimiţându-le înştiinţări, că vor fi dărâmate casele din afara vetrei de sat. De câteva ori a scăpat ca prin urechile acului de bătaie. Noroc de Neculai Amariei zis Moşu, un miliţian bătrân, care a ştiut cum să-i ia pe oameni, ca să-i liniştească. Atunci, auzind despre revolta incipientă a oamenilor şi simţind pericolul, cei mari de la partid l-au schimbat pe Netedu, dându-i în loc un serviciu obscur la "Pajişti". După '90 Netedu s-a înscris în Partidul România Mare, dar, convingându-se de minciunile liderului C.V. Tudor, a demisionat. A mai încercat şi cu alte partide, dar nu s-a adaptat nicicum. Nici un partid nu era destul de larg pentru îngustimea lui.

NR. 10. PETRESCU PAUL, activist. A făcut facultatea de mecanică, dar n-a practicat meseria de inginer mecanic sau vreo altă meserie. A fost mereu activist de partid încă din adolescenţă: în UTC, în UASCR, în PCR. Era fiu de activişti, aşa că socotea că toate i se cuvin. Dar era un tip nou de activist: mai liberal, mai deschis, ceva gen Corneliu Mănescu, cine mai ştie despre el. A ajuns primar la Veleşti doar ca un fel de haltă între alte două staţii mai mari (a se citi funcţii). Deşi era un profitor al regimului, dispreţuia comunismul şi pe Ceauşescu. Nu pregeta să o spună în gura mare, să debiteze bancuri cu Ceauşescu, să susţină ideea unei economii de piaţă. Nu păţea nimic, fiindcă avea susţinere sus-sus. În rest avea comportamentul unei hahalere simpatice. Era iubit de oameni, în special de profesorime, pentru surâsurile lui superioare, pentru eleganţa cu care se îmbrăca (părea un lord pe lângă ceilalţi activişti cu gulerul cămăşii boţit şi cu mătreaţă pe umerii hainelor parcă cumpărate de la solduri) şi pentru admonestările lui îngăduitoare, plictisite. Zâmbea mereu, avea ceas de aur extraplat şi stilou aerodinamic. Impresiona când semna orice adeverinţă cu acest stilou bengos pentru vremurile acelea. Nu era genul de lătrău cu lecţia învăţată dinainte. Vorbea clar, scurt şi raţional. La şedinţe se uita, mereu plictisit, la ceasul de aur, îl punea pe masă, dând de înţeles că trebuie ca şedinţa să se încheie cât mai devreme. Nu bea, nu umbla după femei. Când preşedintele CAP-ului şi alţi câţiva şefuleţi au voit să-l cupleze cu "tovarăşa Victoriţa", curva oficială, ca să zicem aşa, a comunei, la care adăstau mai toţi activiştii şi inspectorii trecători prin comună (Victoriţa era fiica Melaniei, care practicase aceeaşi meserie prin anii '50; de unde se vede că meseria se fură), a ironizat-o atât de cumplit, încât aceasta, cu mândria ei de curvă, a pus piciorul în prag: " Să fie clar. Nu mă culc cu Bulea de la miliţie, că-i ţigan, şi cu primarul, că-i prea domn". Paul Petrescu trecea prin primărie ca gâsca prin apă. Când nu era pe la simpozioane, congrese şi vizite "dă lucru", se dădea bolnav. Primăria o conducea secretarul, unul Popescu, care toată viaţa a visat să ajungă primar. N-a mai ajuns, sărmanul, fiindcă a murit de cancer! După stagiul la primărie, un fel de penitenţă pentru Petrescu, a primit prin diligenţele unei mătuşi sus-puse o funcţie mare în FUS (Frontul Unităţii Socialiste), organizaţie pe care lumea o numea Frontul Unităţii Tovărăşeşti, adică FUT. Prin Decembrie '89, Petrescu umbla cu cocardă tricoloră la rever. A intrat în activul FSN, pe urmă a fost activist PDAR şi prieten cu Victor Surdu, preşedintele partidului, persoană cam de acelaşi calibru ca şi el. Într-o vreme s-a vorbit că va fi numit ministru al industriei, dar nu a ajuns. Până la urmă a fost doar ataşat cultural la ambasada din Elveţia sau Austria, nu mai ştiu exact. El, care spunea că după facultate nu a mai citit nici o carte. La ce-i trebuia? El era activist.

NR. 11. BÂRBORĂ BEATRICE, ţesătoare la Moldova Tricotaje. A ajuns primăriţă de foarte tânără, după ce, fiind ajutoare de băgătoare de seamă pe la sindicatele întreprinderii, s-a culcat cu un şir de tovarăşi de prin birouaşe şi birouri mai înalte (s-a aflat de la unii veleşteni, care lucrau la Moldova Tricotaje). Era cepeleagă şi cu o privire cerească. Se lăsa condusă de secretarul Primăriei, care o frigea până şi în Primărie. Habar nu avea de treburile acesteia. Semna actele cu doi de B mari, unduioşi şi gata! Ca Brigitte Bardot. E drept, îşi însuşise limba de lemn a epocii pe care o turuia pe la şedinţe. De fapt asta făceau pe atunci cam toţi, doar că limba ei de lemn era şi mai calpă, şi mai stearpă; vorbea gura fără ea. Încolo se plimba cu şareta, mergea prin livezi, prin pădure la Cosoaia, mânca miere de albine din floare de salcâm şi ciuperci marinate la nea Grigore pădurarul. "Si frumos îi aşi la mata!" se entuziasma cu lacrimi cepeleaga. Însă n-a stat mult în funcţie, fiindcă a venit Decembrie '89. Unul Tărăbuţă, care se ocupa cu distribuirea buteliilor în sat, şi altul Vasilescu, profesor de sport, au făcut revoluţia la Veleşti. Au urcat la Primărie cu câţiva elevi fluturând steaguri şi bărăbănind tobiţele luate de la organizaţia de pionieri. În drum s-au ataşat grupuscului şi câţiva beţivani de la bufetul local. Tărăbuţă i-a luat cheile Bârboroaicei, i-a tras câteva şuturi în fund şi i-a zis: "Ştii bancul cu dealul?" "Nu", zice icnind de plâns Beatrice. "Valea!". După aceea Tărăbuţă s-a autointitulat primar. Azi Beatrice Bârboră e şefă de birou la o firmă de export-import şi "bucăţica" patronului. Are aproape 60 de ani şi aceeaşi privire cerească.

NR. 12. TĂRĂBUŢĂ ALEXANDRU, distribuitor de butelii. Mai avea tot felul de mişmaşuri: vindea pe sub mână ţigări BT şi conserve româneşti cu etichete chinezeşti, mai plasa fete pe ici pe colo, etc. Tărăbuţă n-a rezistat în post decât trei zile. Oamenii s-au revoltat: Cum? Hoţul ăla de la butelii - primar? Câţiva au mers la Nanea Petrache, profesor pensionar şi fost director, l-au luat pe sus şi l-au dus la Primărie. L-au dat jos pe Tărăbuţă (care avea să ajungă unul din cei mai puternici oameni de afaceri ai comunei) şi l-au pus pe "dom derector" Petrache. Acesta, în anii aceia nebuni, a pus Primăria gaj pentru doi saci de castraveţi cornişon, dar asta după '90. E o altă poveste.