Un nasture albastru pe o pânză neagră

Nu ai fost dintotdeauna o fire tristă şi retrasă. Poate doar puţin melancolică, cu o uşoară înclinaţie spre visat cu ochii deschişi, însă niciodată posacă sau închisă în lumea ta. Doar mai târziu ai devenit aşa, când ai încetat să mai fii un copil şi ai început să vezi lumea cu ochi de om mare. Nu ţi-ai dorit niciodată să devii un om mare, însă ai fost forţată de împrejurări şi de aşa numitul mers firesc al lucrurilor. Chiar şi acum, dacă ai avea copii, nu ţi-ai dori ca ei să crească şi să ajungă oameni mari. Ţi-ai dori să păstreze acelaşi suflet de copil, mereu vioi şi curios. Aşa cum era şi sufletul tău. Ai fost un copil vesel, curios şi plin de poveşti, asta până în noaptea în care ai plâns de una singură, în faţa unei pânze negre, cu un nasture albastru, de mărimea unui ochi mic de aragaz, cusut în mijlocul ei.

Ai fost mereu înzestrată cu o imaginaţie nemaipomenit de bogată. Acolo unde ceilalţi vedeau un leagăn, tu vedeai un aparat de brăzdat aerul şi de împrăştiat nisipul cu picioarele. O tiribombă era un mecanism diabolic de întors stomacul pe dos şi de pierdut echilibrul. O farfurie putea deveni uşor un volan şi un aparat de fotografiat o cutie de ţinut timpul captiv. Ar putea fi adevărat dacă s-ar spune că aveai imaginaţia unui băiat, însă asta nu ar avea o importanţă prea mare pentru tine. Important era că o aveai şi că te foloseai de ea. Erai cea mai bună din clasă la compuneri libere şi la desen. Acolo unde ceilalţi îşi începeau compunerile cu: în vacanţa aceasta de vară, am fost cu părinţii în excursie la mare, tu începeai mereu altfel: Vacanţa aceasta de vară a fost una deosebită. Îmi este greu să descriu în cuvinte lucrurile minunate care s-au întâmplat în această vacanţă, însă am să o fac de dragul vostru şi pentru că aceste lucruri chiar merită să fie povestite.

Toată clasa era cucerită de cuvintele tale. Chiar dacă poveştile tale nu erau întru totul reale, tu le făceai să pară adevărate. Şi lumea te asculta cu gura căscată, vrăjită de felul în care ştiai să te joci cu cuvintele. Toată lumea credea că o să fii o scriitoare minunată, însă tu nu te gândeai atât de departe. Imaginaţia ta era doar un fel special al tău de a-ţi face loc în lume, de a te obişnui cu ea. Nu aveai nici cea mai vagă idee ce o să faci cu ea mai departe şi nici nu te interesa. Erai doar fericită că o aveai, ca un copil care se bucură de jucăria lui din tot sufletul şi nu se gândeşte ce o să se aleagă de ea peste zece ani.

Cel mai probabil moştenisei imaginaţia asta luxuriantă şi dragostea pentru cuvinte de la tatăl tău, un avocat mărunţel, cu o voce subţire şi repezită, care se agita ca un titirez viu în sala de judecată şi care, în timpul liber, studia cu o patimă asiduă şi neobosită, mişcarea tăcută a astrelor şi adâncimea de necuprins a cerului. Pasiunea sa neobişnuită îl făcuse să îşi instaleze pe acoperişul blocului cu 10 etaje în care locuiaţi, un soi de observator astronomic improvizat, format dintr-un taburet scund de lemn şi un telescop lung, cu lentile groase, cu care scruta neîncetat tavanul strălucitor al cerului. Toţi cei din jurul lui, colegii, rudele, inclusiv maică-ta şi frate-tu, îl considerau puţin sărit de pe fix şi iresponsabil. Existau lucruri mai bune de făcut decât să pierzi nopţile, cocoţat pe acoperişul blocului, ca să te zgâieşti la stele.

Singura care părea să îl înţeleagă erai tu, motiv pentru care, în zilele senine şi înăbuşitoare de vară, te urca cu el pe acoperişul blocului şi te lăsa să tragi cu ochiul prin vizorul de sticlă al telescopului la stelele care pâlpâiau pe cer ca nişte beculeţe din instalaţia electrică pe care o înfăşuraţi iarna în bradul de Crăciun. Când lipeai ochiul de vizorul telescopului, stelele veneau mai aproape şi îţi venea să întinzi mâna înspre ele ca să le atingi. Lumina lor ţi se părea însă misterioasă şi rece. Nu era genul de lumină care ar fi putut să te încălzească, ca lumina unui foc de tabără, ci era o lumină distantă, ca de spital, care ţi-ar fi îngheţat mâna dacă ai fi atins-o. Într-o seară, l-ai întrebat pe tatăl tău:
- Tati, stelele sunt ca nişte bulgări de foc?
- Da, tati, sunt nişte bulgări imenşi de foc. Sunt de mii de ori mai mari decât Pământul nostru.
- Nu e adevărat, te îmbufnai tu. Sunt atât de mici şi Pământul e imens. Nu poţi să îl cuprinzi între degete, aşa cum faci cu stelele.
- Păi stelele sunt mici fiindcă sunt foarte departe de noi. De aceea par atât de minuscule.
- Cât de departe sunt, tati? Cam de aici de la noi până la mamaia Aurora?
- Mult mai departe. E greu de explicat.
- Cam de aici până la mare şi înapoi? Nu înţeleg, tati.
- E de o mie de miliarde de ori mai departe decât de la noi la mamaia, draga mea. E enorm de departe.
- Mamă, rămâneai tu cu gura căscată. Enorm de departe? Nici nu vreau să mă gândesc cât ar trebui să dorm până să ajung acolo şi cât ar trebui să mă uit pe geam. Cred că nu mi-ar ajunge o vacanţă de vară să merg până la ele şi să mă şi întorc pentru prima zi de şcoală.
- Dacă tu ai pleca spre stele, îţi zicea tatăl tău, cu o voce visătoare, şi noi am rămâne aici, până te-ai întoarce tu, noi am fi foarte bătrâni sau poate nici nu am mai exista, atât de departe sunt. Şi tu nu ai îmbătrâni deloc. Sau poate, când ai ajunge acolo, nu ai mai găsi nicio stea. Ea ar fi stinsă demult.
- Adică să fac un drum atât de lung degeaba, tati? Nu cred că aş pleca, mai bine aş rămâne cu copiii în faţa blocului. Şi cum adică, ce vrei să spui că eu nu aş fi bătrână şi voi aţi fi bătrâni. E ca la mamaia Aurora? Când mă vede, îmi zice că am rămas tot o slăbănoagă şi un copil şi că ea s-a făcut tot mai bătrână şi bolnavă. Cam aşa ar fi, tati?
- Ar fi ca şi cum nu ai vedea pe cineva foarte mult timp, tati. Ca şi cum nu l-ai vedea ani întregi, el ar îmbătrâni, i s-ar albi părul, i-ar cădea dinţii, s-ar cocoşa, i-ar slăbi vederea şi tu ai rămâne tot un copil.
- Pare incredibil, tati. Cum ar fi posibil aşa ceva? Toata lumea îmbătrâneşte, tati. Chiar şi copiii, aşa mi-ai spus mai demult.
- Nu şi în spaţiu. Acolo e altceva. Acolo timpul se scurge altfel decât pe Pământ. Trece mai încet. Mai ştii pendula aia mare care ţi-a plăcut la muzeul de istorie? Ai văzut cât de repede se mişca? În spaţiu s-ar mişca foarte încet, o dată pe zi, şi ăla ar fi un minut în spaţiu. Cam aşa ar veni...

Erai fascinată de ce îţi povestea, deşi nu prea înţelegeai mare lucru. Nu conteneai cu întrebările, în timp ce tatăl tău privea cerul şi fuma liniştit dintr-o ţigară urât mirositoare. Nu îi vedeai chipul, doar ochiul incandescent al ţigării care se aprindea şi se stingea periodic.
- Lumina stelelor călătoreşte spre noi şi aşa ajungem să vedem stelele. E ca şi cum ai transmite semnale cu o lanternă pe care o aprinzi în întuneric. Însă ea călătoreşte atât de mult, încât e posibil ca steaua să se stingă până când lumina ei să ajungă la noi. Atât de îndepărtate sunt de noi.
- Da' nu înţeleg nimic din toate astea, tati, răspundeai tu îmbufnată. Sunt prea mică pentru lucrurile din Universul ăsta mare. Mi-e somn acum, am gândit prea mult. Hai să mergem la somn, îi spuneai tu, obosită şi buimacă. El te lua în braţe şi te căra până în pat, deşi nu mai erai un copil şi aproape că îl ajunsesei în înălţime. Înainte să adormi, îl rugai să tragă perdelele, ca să adormi în timp ce priveşti stelele. El se aşeza la picioarele tale şi le priveaţi împreună. Mereu adormeai cu gândul că unele dintre stelele acelea nu mai sunt acolo. Şi gândul ăsta nu îţi dădea pace. Până când te fura somnul. În vise, lucrurile erau mult mai simple.

În noaptea în care tatăl tău a căzut brusc într-un somn adânc, ai visat că plecasei într-o călătorie lungă prin Univers. Erai îmbarcată într-o navă spaţială de forma unei pâlnii cu podeaua transparentă. Erai singurul călător şi stăteai aşezată pe un scaun moale şi călduros, care se rotea ca o tiribombă şi erai prinsă cu o centură de siguranţă care te strângea puţin de gât. În cabină era cald şi plăcut, se auzea un bâzâit ca de radiator care mai pârâie din când în când şi tu erai puţin speriată. Nu te speria călătoria în sine, aproape că erai entuziasmată la gândul de a te plimba în sfârşit spre stele, însă îţi era teamă că la întoarcere nu o să îţi mai găseşti familia, sau dacă o să îi găseşti, o să fie bătrâni şi cu pielea lăsată.

La un moment dat, ai auzit un zgomot puternic şi nava a început să se ridice încet de pe acoperişul blocului vostru. Aveai sentimentul nefiresc, însă plăcut, că pluteşti într-un spaţiu gol ca un balon cu heliu care se pierde în văzduh. Blocul tău s-a făcut mic, leagănele şi spaţiile de joacă s-au făcut minuscule, drumul pe care mergeai la şcoală a devenit o linie foarte subţire, şcoala era cât o cutie de chibrituri, după aceea oraşul a devenit mic, ca un joc de Lego pe o tablă verde şi, pe măsură ce urcai, lumea a început să se micşoreze şi să arate ca o planşă de arhitect. Orăşelul tău a dispărut şi a fost înghiţit de o pânză mare, în carouri verzi şi maro şi râurile păreau nişte vinişoare strălucitoare şi argintii care străbăteau acea pânză imensă. Ai văzut munţii care, de sus, păreau nişte castele de nisip construite de mâna nesigură şi jucăuşă a unui copil si câmpiile care semănau cu nişte pături moi, din lână, croite de un ţesător cu o imaginaţie la fel de bogată ca a ta. Mai apoi, a apărut marea, pe care o iubeai atât de mult. O întindere albastră, calmă, cu valurile ca nişte solzi metalici, un minunat animal preistoric, adormit şi leneş, care îmbrăţişa întinderile minuscule de uscat, aşa cum îmbrăţişai tu plapuma călduroasă.

Priveliştea îţi tăia respiraţia şi nu îţi mai era teamă deloc. Nici măcar nu te mai simţeai atât de mică, ca atunci când priveai Universul cocoţată pe acoperişul blocului tău. Te simţeai liniştită, ca un pui de cangur care se cuibăreşte în marsupiul călduros al mamei sale. Erai închisă în capsula mică, care părea că stă pe loc şi trăiai sentimentul că Pământul fuge de tine, că se îndepărtează încet şi silenţios, făcându-se din ce în ce mai mic şi mai rotund. Tu stăteai cuminte în scaunul tău de comandă, îmbrăcată în pijamaua cu inimioare roşii, cu mânuţele împreunate cuminţi în poală, cu picioarele balansându-se în aer ca într-un dans invizibil şi te întrebai de ce nu îţi era dor de părinţii tăi care locuiau pe planeta albastră care ajunsese de mărimea unui ceas de perete.

Ai fi vrut să plângi, însă te simţeai prea liniştită şi nu puteai să verşi lacrimi la comandă. Ai încercat să îţi găseşti nişte motive să fii tristă. Te-ai gândit că mama ta era îngrijorată şi te căuta în curte de joacă din faţa blocului. Când era foarte supărată, mama ta rămânea ţeapănă, cu mâinile înfipte în şold şi cu privirea aţintită într-un punct fix. Ţi-o şi imaginai, încremenită printre leagănele şi toboganele cuminţi, încercând să te caute cu privirea în acelaşi punct inexistent. Te-ai mai gândit şi la fratele tău mai mare care era bătăuşul cartierului. Era înalt, solid, cu o palmă grea, de care se temeau toţi puştii din blocurile vecine. Îl şi vedeai, cu fruntea încreţită şi cu vinele umflate de furie, dând iama în pâlcurile de bătăuşi adunaţi pe la colţurile blocurilor, căutându-te şi întrebând de tine.

Nu ţi-ar fi plăcut să vină cu tine în călătoria din vis, era mereu nervos şi sigur nu ar fi avut răbdare să stea atât de liniştit, în mică navetă zburătoare. Era un copil cu suflet bun, dar avea minţile puţin sucite, aşa zicea bunica voastră mereu despre el. Tatăl tău era poate singurul care s-ar fi gândit să te caute acolo sus, printre stelele lui. Chircit pe taburetul micuţ, cu pleoapele lipite de ochiul telescopului, ascuns în întuneric, te-ar fi căutat fără încetare, tăcut şi răbdător, în infinitul rece şi îndepărtat al cerului. Nopţi întregi, fără să se mişte de pe scăunel, fără să bea apă sau să clipească. De abia atunci ţi-a venit puţin să plângi. Şi poate chiar ai fi plâns dacă nu ai fi fost trezită brusc şi adusă înapoi pe Pământ de vocea groasă a fratelui tău care urla cât îl ţineau plămânii la taică-tu:
- Tată, tată, tată, ce ai tată? Hai, scoală-te, ce naiba ai?

Când ai revenit la realitate, mama ta plângea şi pe fratele tău răcnea cât îl ţineau plămânii. Îţi era prea frică să te ridici din pat, simţeai că în camera părinţilor tăi se întâmpla ceva rău. Te-ai ghemuit şi mai adânc în aşternuturi, dorindu-ţi să te întorci pe nava ta zburătoare. În cameră era întuneric şi luna strălucea încă puternic pe cerul nopţii. Erai cu urechile ciulite şi înregistrai cu atenţie zgomotele ireale care veneau din camera învecinată la o oră la care domnea de obicei liniştea.
- Vă rog o salvare, vă rog, ai auzit vocea mamei tale, printre sughiţuri de plâns. Nu ştiu doamnă, a venit de la baie şi a căzut din picioare. Şi tremură. Şi murmură ceva. Nu a fost bolnav niciodată. Vă rog să vă grăbiţi. Vă rog! Adresa? La blocul turn, doamnă. Vă rog să ne trimiteţi pe cineva repede că îmi e frică să nu moară, doamnă!
- Ia dă-mi mie telefonul, ai auzit vocea furioasă a fratelui tău. Mişcaţi-vă în paştele mamii voastre mai repede, că vă omor pe toţi. Dacă păţeşte ceva, vă omor pe toţi.

După aceea, s-au aşternut peste tine câteva clipe de linişte încordată. Ai auzit câteva uşi trântite, suspinul cu sughiţuri, aproape automat, al mamei tale şi lătrăturile dobermanului de deasupra, care fusese trezit de forfota din apartamentul vostru. Ai mai auzit şi câteva lovituri metalice în calorifer, un ţipăt de pasăre de noapte care a crestat pânza groasă a cerului şi în cele din urmă, sirena zgomotoasă a salvării şi luminile ei albastre, intermitente, stridente care se zbenguiau pe tavanul camerei. Totul se întâmpla ca într-un film poliţist în care totul se leagă, nimic nu e la întâmplare. Ai aşteptat câteva momente până să auzi soneria de la uşă. După aceea, nişte voci străine şi vocea ameninţătoare a fratelui tău.
- Ce v-a luat atâta să ajungeţi? Vreţi să moară?
- Am mai avut un infarct, ai auzit o voce adormită de femeie. Nu o să moară nimeni. Potoleşte-te cu prostiile. Unde e?

Alte zgomote străine, zgomote metalice, după aceea linişte scurtă, uşi trântite din nou, unu, doi, trei, hai cu el pe targă, tu trebuie să mă ajuţi, uşile de la şifonier deschise şi închise în grabă, vocea mamei tale care îi spunea fratelui tău să rămână acasă pentru tine, el îmbufnat, că eşti deja mare, cheile în uşă, uşa de la intrare încuiată, zgomote înfundate pe scări, lătrături, toate astea în timp ce luminile albastre continuau spectacolul nocturn pe tavan. Le priveai fascinată şi ai fi vrut să le atingi. Ţi-ai fi dorit ca şi nava spaţială din visul tău să aibă nişte sirene cu care să arunci lumina albastră pe ecranul negru al cerului, exact ca la cinematograf. Brusc, luminile au dispărut şi s-a aşternut din nou liniştea. Erai încremenită în calmul redobândit al camerei tale. Ai privit spre luna care începea să pălească şi spre cerul care părea că se infuzează cu o nuanţă uşor lăptoasă, ca soluţia cu care mama ta apreta cămăşile albe ale tatălui tău. Ai fi vrut să te întorci înapoi în visul tău. Ai fi fost acum departe, atât de departe încât Pământul ar fi părut un nasture albastru cusut pe pânza neagră a cerului.

După o vreme, ai auzit din nou cheile în uşă. Ai închis ochii, în cazul în care ar fi intrat la tine în cameră. Ai simţit miros de ţigară arsă. Era fratele tău. El se trezea mereu noaptea şi fuma în bucătărie. Te-ai strecurat uşor din aşternuturi şi te-ai dus în bucătărie. Era aşezat la masa cu muşama înflorată şi îşi ţinea capul în mâini. Era îmbrăcat în pijama şi avea un flanel negru tras peste ea şi adidaşi în picioare. Arăta ca un somnambul care ieşise în toiul nopţii din casă.
- Ce cauţi trează la ora asta, te-a întrebat el, pe un ton aspru.
- Unde e mama şi tata? Unde sunt?
- Hai, du-te la somn. S-au dus până la spital. Tata e puţin bolnav.
- Cum e bolnav? Aseară era bine, ai întrebat tu mirată.
- Nu mă mai bate la cap. Hai, du-te la somn, te-a apostrofat el, în timp ce s-a ridicat şi a scos o doză rece de Cola din frigider.
- Îmi dai şi mie, te rog?
- Nu ai voie Cola. Nu mă supăra, că nu am chef. Hai, du-te la somn.
- Unde e mama, unde e?
- A rămas cu tata, ţi-am zis, nu mă mai sâcâi. Hai la somn. Haida, repede.
- Dar...
- Dar nimic, băi fato, nu auzi să treci în pat. Lasă-mă dracului în pace cu mofturile tale.

Te-ai îmbufnat şi te-ai abţinut să nu te apuce plânsul. În drum spre camera ta, i-ai strigat cu toată puterea:
- Boule. Eşti un bou!

Nu a zis nimic. Doar câinele de deasupra a început să latre la vocile voastre. Te-ai băgat în pat şi ai început să te smiorcăi încetişor. Nu avea niciun farmec să plângi de una singură, dar nu aveai încotro. Trebuia să îl pedepseşti cumva pe fratele tău, care era uneori foarte răutăcios cu tine. Se lăsase dimineaţa. Luna aproape că se evaporase de pe cer. La şcoală vă învăţaseră că Luna este satelitul natural al Pământului, orice ar fi însemnat lucrul acesta. Tu o vedeai mai degrabă ca pe o soră mai mică a Pământului, care se rotea în jurul lui, ca şi cum ar fi vrut să îl ferească de rele. Şi o soră insomniacă, care era trează când dormea Pământul şi se culca atunci când acesta se trezea. Când îi spusesei asta la tatăl tău, te privise cu dragoste şi te luase în braţe, deşi nu făcea asta prea des. Era mai îndepărtat uneori, dar era răbdător şi te lua cu el pe bloc să vă uitaţi la stele. Asta era de ajuns la vârsta aceea. Copiii au această calitate minunată de a fi foarte fericiţi cu puţin.

Ai auzit paşi spre camera ta. Ai şters repede lacrimile şi te-ai întors cu spatele la uşă. Aceasta s-a deschis. Ai simţit miros de ţigări şi aer rece.
- Pleacă, ai strigat tu. Eşti un mare bou!
- Vrei o gură de Cola? Hai, ia o gură!

Te-ai întors repede, cu un zâmbet pe toată faţa. Ai smuls doza şi ai băut din ea cu nesaţ. Era minunat de bună.
- Hoo, hoo, stai, am zis doar o gură, ce faci?
- E atât de bună, ai zis tu, uitându-te cu poftă la cutia de suc.
- Gata, dă-o încoa' şi treci la somn.
- Îmi pare rău că te-am făcut bou. Mă ierţi, l-ai întrebat tu, cu nişte ochi mari.

Te-a mângâiat pe păr. Chiar îţi părea rău că îl jignisei. Nu era frumos să faci asta. Dar el nu se supăra.
- Mâine o să mergi la mamaie Aurora, o să stai acolo o vreme, până începe şcoala.
- Nu vreau la mamaie Aurora, miroase urât a bălegar acolo şi nu are nici veceu. Vreau să stau aici cu voi. Nu vreau acolo!
- Iar începi cu mofturile tale. Mergi la mamaie şi gata. Aici nu are cine să stea cu tine.
- De ce nu stă mama? Unde e mama?
- E la spital, ţi-am zis că tata nu e bine. Ce nu înţelegi? Şi e aşa frumos la grădină acum, ce să faci la bloc. Hai, culcă-te, nu mă mai bate atâta la cap. Am zis şi gata!
- Iar eşti bou! Pleacă de aici. Nu vreau la ţară, urăsc ţara şi găinile alea idioate ale lui mamaie şi toate văicărelile ei şi pupăturile băloase la toate babele alea fără dinţi în gură. Le urăsc din suflet, ai urlat tu.
- Treci la somn, că mă enervezi, a zis fratele tău şi a plecat din cameră. Ai întors din nou fundul la uşă, te-ai ghemuit în aşternut şi ai început iar să te smiorcăi. Ai adormit cu un gust sărat în gură şi cu gândul că cea mai mare dorinţă în viaţă ta o să fie aceea să ai o navă de zburat în spaţiu, în care să te urci de fiecare dată când eşti supărată şi nefericită pe Pământ.


Mamaie Aurora era o femeie scundă, vioaie, puţin aplecată de spate, care purta mereu un batic negru pe cap şi vorbea întruna cu toate animalele, copacii şi toate obiectele neînsufleţite din curtea ei. Locuia singură, într-o casă scundă, cu două camere mici şi o verandă răcoroasă, ascunsă sub coroana bogată a unui tei bătrân, ultima casă din capul satului, după ea începând dealurile verzi şi văile întinse. Mamaie Aurora era mama tatălui tău şi nu o vedeai decât în vacanţele de vară, atunci când ai tăi te aduceau cu forţa să stai la ea, deşi tu nu aveai nicio tragere de inimă. Erai fată de apartament şi viaţa la ţară ţi se părea insuportabilă. Mamaie nu avea veceu în casă, nu avea televizor şi nici bibliotecă. Dacă te trezeai noaptea, trebuia să faci pipi într-un vas de email, pe care îl ţineai ascuns sub pat. Nu avea nici leagăne în faţa casei şi erau puţine distracţii acolo. Seară ieşeai la poartă să te saluţi cu oamenii care se întorceau de la muncă sau improvizai pentru mamaie piese de teatru. Ziua mergeai la câmp, te ascundeai la umbra copacilor răzleţi şi visai cu ochii deschişi. Noaptea stăteai întinsă în patul de pe verandă, plin de ploşniţe şi pureci şi să priveai cerul senin, pe care parcă erau mai multe stele decât la oraş. În afară de asta, viaţa la mamaie Aurora era monotonă şi plină de neajunsuri.

Când autobuzul ticsit de lume cu paporniţe, care miroseau a brânză mucegăită şi ceapă proaspăt smulsă din pământ te-a lăsat în faţa porţii, mamaie te aştepta în poartă, aşezată cuminte pe băncuţa de lemn din faţa casei. Când te-a văzut trăgând după tine un geamantan greu, burduşit, legat cu o sfoară ca să nu se desfacă, jumătate din el fiind plin cu cărţi, mamaie s-a ridicat, a început să plângă şi te-a strâns tare în braţe.
- Off, off, off, puiul mamii. Ce face puiul mamii, ce dor mi-a fost de ea, ce mare a crescut fetiţa mea. Ce necaz, ce necaz şi cu taică-tu ăsta. La fel ca şi taică-su, uită-te şi tu cum le potriveşte Dumnezeu, cum aranjează el toate lucrurile după voia lui.
- Mamaie, mă strângi prea tare, te-ai plâns tu. Mă sufoci.
- Tot mâţâită ai rămas, mă mamă mă. Te-au cocoloşit rău ăştia ai tăi, prea mult. Lasă că are baba grijă de tine să te faci copilă cuminte şi ascultătoare. O să vezi cum o să pleci de aici, harnică şi muncitoare, să vezi ce treabă o să mai facă mânuţele astea de domnişorică. Te aşteaptă găinile şi porcii să le dai de mâncare, buruienile trebuie smulse, florile udate dimineaţa şi seara, baba nu mai poate, singură aici, fără niciun ajutor şi acum şi nenorocirea asta păcătoasă, cum aşa, un om în toată firea să cadă din picioare şi după aia să nu îşi mai revină, om sănătos şi cuminte, că taică-tu a fost mereu un om bun şi nu a supărat pe nimeni şi a fost la casa lui şi cu capul pe umeri, bine că Dumnezeu are căile lui şi cine suntem noi să înţelegem treburile astea, noi trebuie să facem doar aşa cum ne este scris, fiecare cu calea şi cu soarta lui în vieţişoara asta.
- Mamaie, ştii ceva? Ai privit-o cu puţină teamă, dar nu te-ai putut abţine.
- Ce să ştiu, puiul lui mamaie?
- Tati zice că nu e niciun Dumnezeu acolo în ceruri. Aşa mi-a zis, că noi suntem singuri în tot Universul ăsta. Şi că am apărut după ce a avut loc o explozie mare, o bubuitură imensă din care s-au născut planetele şi soarele şi stelele şi meteoriţii şi cometele şi cerul şi tot ce vedem noi pe cer noaptea. Aşa zice tati, mamaie.
- Ce sunt măscările astea, puiul lui mamaie? Taică-tu ţi-a băgat toate prostiile astea în căpşorul ăsta mic, în loc să te înveţe şi el Tatăl nostru şi cum să te închini şi să fii copil cu frica lui Dumnezeu. Cum să nu fie Dumnezeu, ce sunt cuvintele astea spurcate? Cum să apară lumea dintr-o bubuitură, lumea a creat-o Creatorul în şase zile şi în a şaptea s-a odihnit, aşa scrie la Sfânta Scriptură... Şi te mai întrebi de unde toată nenorocirea asta pe capul lui, auzi, să îi spui unui copil că nu există nimic în Ceruri şi să îi umpli capul cu prostii despre bubuituri. Am ştiut eu că damblaua aia cu statul pe bloc şi uitatul la stele o să îi sucească minţile, ce om serios ar face asta? E totuşi un om bun, puiule. Nimeni nu e perfect pe lumea asta. Lasă că te învaţă mamaia Tatăl nostru şi te duce la biserică în fiecare zi să te împrieteneşti cu Dumnezeu.
- Dar de unde ştii mamaie mata că există Dumnezeu? L-a văzut cineva?
- Hai, treci în casă puiule, să te speli şi să mănânci. Ai făcut drum lung, acum eşti obosită, hai că ţi-am făcut pilaf cu legume şi am tăiat o găină, să vezi ce pulpiţe gustoase am prăjit la ceaun, ţi se topesc în gură, atât de bune sunt. Hai, puiule, hai înăuntru să o ajuţi pe baba să scoată apă din fântână. Haida, că are baba grijă de puiul ei, o să trecem noi şi peste asta, aşa să ne ajute bunul Dumnezeu.

Timpul se mişca altfel pentru tine, în sătucul acela uitat de lume, înconjurată numai de bătrâni şi de animale gălăgioase. Toate zilele semănau între ele şi ţi se părea că fiecare zi durează o veşnicie, veşnicie însemnând pentru tine ceva foarte lung, plictisitor şi lipsit de amuzament. Te gândeai uneori că la mamaie la ţară era exact ca în Univers, timpul trecea mult mai încet. Fiecare zi începea cu dimineaţa şi cu ţipătul ascuţit al cocoşului. Cocoşul lui mamaie, viu colorat, care umbla toată ziua ţanţoş prin curte şi se mai urca din când în când pe găinile care ciuguleau viermişori în jurul lui, era cel mai enervant animal din toată lumea. Avea un ţipăt strident, ascuţit, prelung, ca un şuierat de locomotiva, un zgomot ascuţit care te-ar fi putut trezi din cel mai adânc somn. Îl urai. La bloc nu aveaţi cocoşi. Când nu te vedea bunică-ta, aruncai cu câte o piatră după el, poate ai fi avut noroc să îl nimereşti în ciocul ăla gălăgios, însă nu reuşeai niciodată să îl atingi.

După cântecul cocoşului, ştiai că mamaie trebuie să se trezească. O auzeai de pe veranda unde dormea vara cum se ridica din patul care scârţâia din toate încheieturile şi începea cu sporovăitul ei matinal:
- Nici azi nu o să plouă. Nici urmă de nor pe cer. Să vezi tu că o să fie secetă anul ăsta. Porumbii mei. Şalele mele. Bună dimineaţa, Doamne Dumnezeule şi Fecioara Maria. Da' ce urât am visat aseară? De ce te-am visat, Constantine? Ce căutai la poartă aici? Să fie vreun semn. Lasă că astăzi mergem la poştă şi dăm telefon. Da, mă fetiţele lui baba, stai că acuma vin la voi, nu mai mă cotcodăciţi atâta, vine mama acuma la voi, acuma să mă ridic şi eu de aici. Vă dau acuma boabe să creşteţi mari să faceţi ouă să le trimit la copii, doamne cine ştie ce o sa mai fie, cum o să fie, acuma vin.

Tu mai stăteai o vreme în pat şi înregistrai cu atenţie zgomotele dimineţii, în timp ce Dumnezeul care stătea atârnat pe perete şi avea Pământul la picioarele lui, te privea puţin încruntat şi serios. Semăna puţin cu vecinul vostru de la 7, mai puţin că nu avea şepcuţa verde pe cap şi nu credeai că Dumnezeu ar fi băgat vreodată şurubelniţa în mingile de fotbal ale băieţilor de la bloc. Dumnezeu era înţelegător, deşi le auzea şi le vedea pe toate. Aşa te învăţase mamaie, când te punea să îţi spui rugăciunea de seară:
- Pune-te mămică în genunchi şi spune rugăciunea, să te audă Dumnezeu şi să te vadă. El le vede şi le ştie pe toate. Roagă-te să fii sănătoasă, să te iubească toată lumea şi să te ferească de rele. Şi roagă-te pentru taică-tu, sărăcuţul, să se facă bine şi să nu mai pătimească atâta, să îţi revină în simţiri, să ni-l aducă înapoi să vină aici la aer curat şi să îi facem o ciorbă de pasăre cu multe zarzavaturi să îl punem pe picioare şi să vadă şi el că e bine să crezi în Dumnezeu, chiar dacă nu l-a văzut nimeni dar el e acolo mamă, e mereu acolo, zi şi noapte şi el le aşază şi le orânduieşte pe toate. Să nu uiţi să spui amin, mamaie, să spui amin!

Şi tu făceai întocmai cum îţi spunea bătrâna. Îţi era ruşine să te aşezi în genunchi şi nu te puteai gândi decât la praful şi la nisipul de pe podele bătrâne care te înţepa la genunchi, la poziţia umilitoare în care trebuia să stai şi să te rogi la un bătrân sever şi îndepărtat, ascuns pe undeva prin ceruri, care te pedepsea dacă nu erai cuminte, te îmbolnăvea dacă nu te încredeai în el şi te punea să îngenunchezi în fiecare seară în faţa tabloului cu chipul lui, de ziceai că era un profesor foarte sever nu un artist nemaipomenit care avusese ideea să creeze o lume atât de frumoasă.

Nu puteai să îi spui toate lucrurile astea lui mamaie, fiindcă s-ar fi supărat tare rău pe tine. Şi îţi era şi teamă. Îţi încolţise în cap ideea că tăticul tău era bolnav şi nu se mai trezea dintr-un somn adânc fiindcă îţi spusese ţie că nu e nimeni acolo, printre stele. Dumnezeu îl pedepsise pentru cuvintele lui, fiindcă nu crezuse în el. Şi ţie îţi era teamă să nu facă la fel şi cu tine. Nu ai fi vrut să nu te mai trezeşti din somn, cu toate că îţi plăcea atât de mult să dormi.

Şi fiindcă îţi era teamă de Dumnezeu, erai cuminte şi făceai tot ce îţi spunea bunica ta. Nu ziceai nimic nici când te ducea în fiecare dimineaţă la biserica mică din sat, aşezată pe vârful unui deal, de unde se vedeau toate casele din sat, mici şi împrăştiate. Drumul până acolo era lung şi mereu ajungeai în vârful dealului asudată şi plină de zgârieturi de la urzicile şi mărăcinii de pe marginea potecii. Pe lângă asta, bunică-ta te punea mereu să cari o sapă grea cu care plivea buruienile de lângă mormintele unde erau îngropate rudele ei. Când intraţi în lăcaşul răcoros, te cuprindea o stare de leşin. Mirosea mereu a tămâie arsă, a lemn vechi şi a pereţi afumaţi. Încă de la intrare, bunică-ta începea cu sfaturile:
- Să te închini mamaie, şi când intri şi când ieşi. Să îţi faci mereu cruce când intri în casa Domnului.

Te închinai fără să zici nimic. Te mulţumeai să priveşti sfinţii înnegriţi de pe pereţi şi scrisurile ciudate şi întortocheate de sub picturile lor. Era mereu linişte şi răcoare acolo. Ca într-un mormânt. Afară era soare şi lumină, însă acolo era mereu trist şi întuneric. Şi toate icoanele acelea păreau din altă lume, o lume moartă şi îndepărtată. Ţi-ar fi plăcut să vezi o biserică în care tavanul să fie pictat cu stele strălucitoare, ca un cer de noapte, cu nave spaţiale, astronauţi şi planete îndepărtate. Acestea erau gândurile tale şi le ţineai pentru tine. Erau gânduri pline de vină.
- Hai mamaie, fă-ţi cruce la Fecioara Maria şi pupă icoana. Hai mamaie şi la Sfântul Gheorghe şi la sfântul Andrei, pupă şi închină-te, mamaie.

Pupai icoanele şi nu simţeai decât metalul rece şi amar pe buzele tale. Şi o gheară micuţă care te strângea de piept. Te închinai dar nu înţelegeai nimic. Şi îţi era dor de tăticul tău. Şi de serile petrecute cu el pe acoperişul blocului, uitându-vă la stele. Şi de naveta din visul tău. De imaginea Pământului mic şi albastru văzut de foarte sus. De mirosul fumului de ţigară. De fereastra cu perdelele trase, prin care priveai luna plină şi te minunai de strălucirea ei şi te întrebai dacă nu se simţea singură acolo sus.
- Uite lumânările astea mamaie, una o aprinzi la Vii şi una la Morţi. Să spui o rugăciune. Să te rogi pentru tataie la Morţi şi pentru taică-tu la Vii.

Te rugai pentru tăticul tău. Aprindeai lumânarea şi îţi spuneai:
- Tati, să te trezeşti mai repede şi să vii să mă iei de la mamaia. Eu o iubesc pe mamaia dar nu îmi place că are veceul în curte şi mă pune să pup toate icoanele din biserică şi să curăţ buruienile de pe lângă mormintele unde dorm rudele ei. Nu cred că îmi place prea tare la ţară. Mie îmi e dor să stăm pe bloc, să ne uităm la stele, să îmi povesteşti despre planeta Marte şi să fumezi ţigări în întuneric, deşi mami zice că nu îţi fac bine. Mie îmi place să privesc cerul şi să învăţ lucruri despre el. Să te trezeşti cât mai repede, te rog eu din suflet şi să vii să mă iei de aici.
- Hai, aprinde şi la morţi, te împungea bunică-ta de la spate. Aprinde o lumânare pentru tataie Constantin şi apoi mergem să curăţăm buruienile de pe mormânt. Hai, spune cum te-am învăţat.

Nu puteai să spui mare lucru fiindcă nu îl cunoscusei pe tataie Constantin. Murise înainte să te naşti tu. Îl ştiai doar din pozele îngălbenite care atârnau în camera bunicii tale. Era un bărbat înalt, cu părul rar şi pieptănat cu o cărare adâncă pe mijloc, o mustăcioară neagră şi deasă, ochi mari şi foarte severi şi o postură ţeapănă, ca şi cum ar fi avut un soclu invizibil sub picioare. Ştiai de la tatăl tău că fusese militar şi că murise fiindcă făcuse apă la plămâni. Din cauza apei, acum se odihnea sub o movilă de pământ, cu o cruce de lemn la cap şi o mulţime de buruieni care trebuiau smulse şi plivite în fiecare zi.
- Aici e mama mea îngropată, îţi arăta mereu bunica ta. În fiecare zi, aveaţi acelaşi ritual obositor în cimitir. Nu îţi plăcea deloc acolo, însă suportai cu stoicism. Te neliniştea gândul că sub voi erau oameni morţi, putreziţi şi cu pielea jerpelită. Te nelinişteau şi greierii negri care ieşeau de sub pământ şi muştele care bâzâiau zgomotos şi se învârteau în jurul vostru.
- Mama mea e străbunica ta, da' a murit de mult, când eram eu de anii tăi. Am mutat-o acum lângă frate-su, şi ăsta a murit de tânăr, ea sărăcuţa s-a stins de dorul lui tăticu', străbunică-tu, a murit pe front la ruşi şi i-au rămas oasele pe pământuri străine şi ea a bolit de dorul lui şi nu a mai vrut să bage nimic în gură şi a murit de tânără şi pe mine m-a crescut fratele ei cu nevastă-sa Mărioara, că era stearpă săraca şi nu au avut copii decât pe mine şi când am mai crescut eu a murit şi fratele lu' mama, că a vrut să meargă la Canal să muncească, că era şantier mare acolo şi lumea nu avea de muncă pe aici pe la noi şi ne luaseră comuniştii toate pământurile şi animalele din curte. Şi acolo la Canal a venit deodată un val de pământ peste el şi l-a îngropat cu totul de le-a luat două zile întregi să îl dezgroape de acolo şi l-au trimis acasă plin de pământ în gură şi în urechi şi în ochi şi plângea biata Mărioara şi îi scotea ţărâna din el ca să îl primenească şi să îl îngroape. Săracul de el. Acum e lângă surioara lui, se odihnesc amândoi acolo, Dumnezeu să îi odihnească.

Şi în timp ce vorbea, le mângâia crucile şi le smulgea cu blândeţe petecele de iarbă care crescuseră printre răsadurile de flori de pe mormânt. Şi avea o privire tristă, plină de amărăciune. În gândul tău, toată viaţa de la ţară era doar o pregătire pentru moarte. Trăiai la ţară ca să te obişnuieşti cu gândul că la un moment dat o să dispari de pe Pământ. Deşi nu îţi plăcea deloc la ţară, nu te lăsa sufletul să o vezi pe mamaie tristă. Din acest motiv, la sfârşitul fiecărei zile, cum nu aveaţi televizor, vă retrăgeaţi amândouă în odaia ei şi tu improvizai piese de teatru, la lumina chioară a unui bec care atârna în tavan şi în cântecele frenetice al greierilor ascunşi în întuneric.

În fiecare seară, îi jucai aceeaşi piesă şi ea stătea cuminte pe pat, cu mâinile în poală, şi se uita la tine, intervenind din când în când în timpul piesei. Piesa era fireşte despre o fetiţă care se urcă pe o navă spaţială şi pleacă de pe Pământ ca să îl găsească pe Dumnezeu. Ideea cu Dumnezeu fusese a lui mamaie şi tu o acceptasei de dragul ei. Decorul era improvizat dintr-o pânză neagră şi groasă, care mirosea a naftalină pe care mamaie cususe în mijloc un nasture din lemn, vopsit în albastru, ca să pară că acela era Pământul pe cerul negru al nopţii. Pânza era prinsă pe uşile de la şifonier şi în colţul ei din dreapta, într-un moment de inspiraţie divină, mamaie prinsese şi o icoană din hârtie plastifiată în care apărea Isus Hristos cu capul înconjurat de o aureolă gălbuie.

Nava spaţială era de fapt un fotoliu vechi, rabatabil, cu tapiţeria roasă, în care te aşezai ca într-un scaun de comandă. Pe lângă fotoliu, te mai foloseai de un lighean vechi emailat, care era volanul navei şi de o lanternă grea din metal, care era pe post de far care să te ajute să te orientezi în întuneric. Împreună cu tine, pe post de copilot, aveai un urs de pluş, cu pielea scămoşată pe care îl numisei simplu Apolo. Piesa începea brusc, abrupt, cu tine luându-ţi adio de la mamaie. Te duceai lângă ea, şi cu o privire teatrală, îi spuneai aceeaşi replică:
- Mamaie, eu trebuie să plec într-o călătorie lungă în ceruri ca să îl găsesc pe Dumnezeu. Nu o să fiu singură în această călătorie. O să îl am cu mine pe ursuleţul Apolo, singurul urs care ştie cum să citească drumul către stele. O să călătorim mulţi ani lumină şi o să vedem Pământul de foarte departe. După ce îl găsim pe Dumnezeu, o să îl rugăm să îl facă bine pe tati şi după aia ne întoarcem înapoi pe Pământ. Nu o să îţi pot scrie şi nici telefona, însă dacă o să te uiţi pe cer, o să ne vezi cum ne îndreptăm spre stele. O să îţi fac cu mâna de acolo. La revedere, mamaie.

După aceea o îmbrăţişai scurt şi te urcai în fotoliu. Mamaie se uita minunată la tine şi nu spunea nimic. Îi făceai scurt cu mâna şi îţi pregăteai naveta de lansare. Te aşezai pe spate, îl aşezai şi pe Apolo lângă tine, aprindeai lanterna şi o îndreptai înspre tavan, îşi aşezai ligheanul pe cap, ca şi cum ar fi fost o cască de cosmonaut şi începeai lansarea. Aceasta era partea ta preferată.
- Apolo, suntem gata de lansare? Îţi răspundeai tot tu, cu o voce groasă.
- Naveta este gata de lansare. Începe numărătoarea inversă, domnişoara comandant?
- Începem numărătoarea inversă. 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0, Porniţi!
- Pornim motoarele. Vruuuuuuuuuuuuuuuuuuuum!
- Cu toată viteaza înainte!
- Dumnezeu să vă ajute, striga bunica ta. Drum bun, mamă, drum bun! Mare comedie mai e şi fata asta, îşi zicea ea încet, ca pentru ea.

Urma o scenă în care vă zgâlţâiaţi teribil, ca şi cum aţi fi mers pe un drum accidentat. Văzusei în filme că trebuia să te zdruncine puţin nava până ieşeai din atmosferă. Totul era cât mai realist cu putinţă. După vreo 5 minute de salt înspre cer, ajungeaţi în afara atmosferei.
- Gata Apolo, am ieşit din atmosferă. Putem să ne ridicăm şi să preluăm comanda. Să nu desfaci centura. O să îţi iei zborul. Aici nu mai avem gravitaţie.
- Ce e aia gravitaţie, mamaie? te întreba bătrâna.
- Mamaie, mata eşti spectator. Eşti pe Pământ, departe. Nu poţi să ne întrebi ce e aia gravitaţie. Oricum, e ce te ţine pe mata pe pat acum. Daca nu ar fi, ţi-a lua zborul.
- Ei na-ţi-o şi pe asta. Cum, să zbor? Ce, sunt pasăre?
- Mamaie, trebuie să fiu atentă la drum.
- Bine, bine, zicea ea resemnată.
- Apolo, eu am să preiau comanda. Eu am să luminez calea şi tu o să fii atent la stele, ca să nu ne rătăcim.
- Da, domnişoara comandant. Acum sunt cu ochii pe stele. Ne îndreptăm spre Pluto şi de acolo mai avem două zile de mers până la capătul Universului.
- Uite Apolo, cât de mic se vede Pământul, îi spuneai tu, arătându-i nasturele cusut pe pânza neagră. Nu e aşa că e minunat, atât de mic şi de albastru?
- E atât de departe. În curând nu o să îl mai vedem deloc.
- Hai să îi facem cu mâna lui mamaie. Şi luai mâna ursuleţului şi îi făceaţi amândoi cu mâna lui mamaie. Sărut-mâna mamaie, strigai tu.

Mamaie vă făcea şi ea cu mâna, după care o apuca căscatul. Călătoriile în Univers erau prea plictisitoare pentru ea. Nu rezista niciodată până la sfârşitul piesei, o apuca toropeala şi se întindea pe pat în timp ce voi vă plimbaţi printre planetele din sistemul solar şi schimbaţi impresii despre ele. Din acest motiv, piesa voastră nu avea sfârşit. În fiecare seara, vă fura somnul când treceaţi de Jupiter şi stingeaţi lumina în camera, ca să fie întuneric, aşa cum era atunci când te apropiai de Pluton, cea mai întunecată planetă din galaxia voastră. Până la întâlnirea cu Dumnezeu, te cufundai într-un somn adânc, ghemuită în fotoliu, cu ursuleţul Apolo în braţe. Îţi plăcea să adormi acolo, fiindcă aveai aceeaşi stare de linişte ca în visul din noaptea în care se îmbolnăvise tăticul tău. Continuai să călătoreşti şi în vis, unde imaginile erau mai bogate şi călătoria mai reală. Planetele erau mai aproape şi stele mai strălucitoare.

Tot din vis te-au trezit într-o noapte şi strigătele disperate ale lui nenea Rotaru, poliţistul şi pompierul satului.
- Tanti Auroră, tanti Auroră, trezeşte-te tanti Auroră!

Mamaie a sărit ca arsă din pat. Şi-a aşezat baticul pe cap şi a încălţat repede papucii rupţi din cauciuc vişiniu.
- Viu acuşica, acuşica viu. Aoleu, Doamne Dumnezeule, ce o mai fi şi asta?

Zgomotele te-au trezit şi pe tine, însă nu ai părăsit culcuşul din fotoliu. Ai ciulit doar urechile la ce se întâmpla afară.
- Ce e, nea Rotare, ce e? a întrebat bunică-ta.
- Tanti, au sunat de la oraş. Tanti, e nenorocire!
- Aoleu, Doamne apără!
- Tanti Aurora, s-a prăpădit băiatul dumitale, tanti, acum au sunat la secţie, s-a stins în spital tanti!
- Băietul meu, o Doamne, de ce mi l-ai luat, Doamne? De ce, Doamne? S-a dus el înaintea mea, Doamne, ce pedeapsă mai e şi asta? Cu ce ţi-am greşit, Doamne, să îmi iei copilul, ce am făcut eu rău, Doamne? În timp ce vorbea cu Dumnezeu, plângea amarnic şi se jeluia aşa cum făceau bocitoarele la înmormântări.
- Dumnezeu să-l odihnească, tanti, se auzea vocea blândă a poliţistului.

Curtea era plină de bocetul zgomotos al lui mamaie. Nenea poliţistul a început să plângă şi el şi să ceară iertare la Dumnezeu pentru tăticul tău. Tu erai în continuare chircită în fotoliu şi îl strângeai tare pe Apolo în braţe. Nu plângeai încă, fiindcă te abţineai cât puteai de tare, şi te ustura nasul de la atâta încordare. Te uitai fix la pânza neagră şi la năsturelul albastru care plutea în mijlocul ei. Te-ai gândit că tăticul tău se ridica atunci la ceruri şi vedea Pământul la fel cum îl vedeai şi tu în clipa aceea. Mic şi albastru. Şi departe. Ceva nu îţi plăcea la tabloul acela. Te-ai ridicat din fotoliu, ai alergat până la pânză şi ai smuls icoana din colţul ei. Nu avea ce căuta acolo. Tăticul tău se ridica la stele ca să le cunoască mai bine, nu ca să meargă la Dumnezeu. Nu era niciun Dumnezeu acolo sus. Doar un nasture albastru, pierdut în întuneric. Şi multe stele. Şi o umbră care începea o călătorie lungă. Şi care nu avea să se mai întoarcă niciodată pe Pământ. De abia ai început să plângi amarnic, cum nu o mai făcusei până atunci, cu sughiţuri şi lacrimi mari. Când ai pronunţat în gândul tău cuvântul niciodată. Era un cuvânt groaznic. Un cuvânt ca o gheară înfiptă în gât. Ca o lovitură de tren. Ca un cutremur puternic de pământ. Ca o mie de lovituri la palmă. Ai plâns multă vreme în întuneric în timp ce nasturele albastru continua să atârne liniştit şi tăcut pe pânza întunecată.