Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  PUNCT...

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Maria în geacă de piele


Cristian Boricean

13.06.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În dimineaţa aceea primisei învoire de la şcoală şi te plimbai singur pe aleile încă pustii ale parcului proaspăt trezit la viaţă, ţinând într-o mână o fotografie mai veche, în alb negru de-a lui taică-tu, iar în cealaltă mână o ediţie cartonată din Banchetul lui Platon, cu coperţile roase şi paginile boţite pe margini, înroşite frenetic de mâinile curioase ale unor cititori anonimi.

Discul de foc al soarelui stătea pitit printre braţele vânjoase ale stejarilor bătrâni şi răcoarea blândă dimineţii de vară încă se mai păstra neatinsă sub coroanele lor dese. Aerul era invadat de ropotele neobosite ale ciocănitorilor care îşi înfigeau ciocurile în scoarţa groasă a copacilor, de bâzâitul monoton al bondarilor care survolau bobocii de trandafiri şi de clinchetul alămilor care venea dinspre foişorul de lemn, unde fanfara se pregătea de concertul de la matineu. Forfota oraşului nu ajungea până la tine şi parcul părea că pluteşte departe de lume, ca o banchiză de gheaţă care a început o călătorie însingurată spre inima oceanului.

Te-ai aşezat pe una dintre băncile de lemn, aflată în apropierea celui mai bătrân stejar din parc. Te dureau picioarele de la atâta umblat, în ultima săptămână lipsisei de la şcoală, nu făcusei altceva decât să baţi străzile şi maidanele oraşului, în căutarea tatălui dispărut. Îl căutasei peste tot, de mai multe ori: prin spitale, scări de bloc, cimitire, cârciumi murdare, depozite părăsite, întrând în vorbă cu tot felul de necunoscuţi, arătându-le poza şi aşteptând o veste bună de la ei. Însă nimeni nu îl văzuse şi el parcă intrase în pământ. Iar acum, te simţeai obosit şi speranţa ta începea să pălească.

Ai aşezat cartea pe una dintre marginile băncii, ca pe o pernă şi te-ai întins pe bancă, sprijinindu-ţi capul pe coperţile ei groase. Ai privit pentru câteva clipe cerul, după care ai închis ochii şi ai tras tare în piept aerul răcoros al dimineţii. Pentru prima dată, din ziua dispariţiei, simţeai un fel de pace în sufletul tău, însă nu ştiai ce să faci cu ea. Ai fi putut să citeşti puţin din carte, o lăsasei deoparte în ultima vreme, însă nu te simţeai în stare. Era mai bine să nu te gândeşti la nimic şi să profiţi de starea care pusese stăpânire pe tine şi ai rămas aşa vreme îndelungată, până când ai simţit că o umbră iscoditoare, de rău augur se prelinge peste chipul tău.
- Ce faci aici? te-a întrebat un glas tânăr, gutural, de femeie de abia trezită din somn.

Ai crezut că sunt gardienii care patrulau uneori aleile parcului şi ai sărit ca ars de pe bancă, însă când ai deschis ochii şi ţi-ai dat jos de pe nas ochelarii de soare cu rame rotunde şi lentile negre, ca aceia pe care îi purta John Lennon, surpriza ta a fost şi mai mare. În faţa ta stătea Maria. Maria în geaca ei de piele neagră. Maria, golanca şi spaima liceului. Maria, sălbatica. Acea Maria. Un nod mare şi înecăcios, ca un vălătuc de vată, ţi s-a înţepenit în gât.
- Ce faci aici, te-am întrebat?
- Nu fac nimic, stau, ai ripostat tu.
- Păi ce cauţi în parc la ora asta? Că de chiulit, sigur nu chiuleşti. De dat afară de la ore, nu cred că te-a dat nimeni. Aşa că spune repede, ce faci p-aici?

Ca să îţi fereşti privirea de ea, ţi-ai îndesat la loc pe nas ochelarii de soare. Prin lentila lor întunecată, ea îţi apărea mai puţin înspăimântătoare şi oarecum mai îndepărtată. Se postase în dreptul tău, cu o ţinută ţeapănă şi impozantă, cu mâna dreaptă înfiptă în şold, în timp ce cu stânga ducea mereu la gură, ca o adolescentă rebelă din filmele americane, o ţigară lungă şi subţire, din hârtie maro, care mirosea a mentă şi a smirnă arsă.
- Am învoire, ai spus tu, pe un ton neconvingător. După aceea, i-ai arătat poza, ca să întăreşti cele spuse. Îl caut pe taică-miu, a dispărut de acasă de câteva zile.

Ţi-a luat poza din mână şi s-a uitat în grabă la ea, după care ţi-a aruncat-o înapoi pe bancă.
- Nu l-am văzut prin zonă. Şi îmi fac veacul pe aici destul de mult. Parcul ăsta e un fel de casă a mea, dacă vrei să ştii. Mă mir să dai de el pe aici. Mai bine l-ai căuta pe la morgă. Sau pe la cârciumă. Sau pe la spital. Sau mai bine, nu îl mai căuta deloc. E om mare, ştie să îşi poarte şi singur de grijă.

Ai înghiţit iar în sec şi ai tras aer adânc în piept, ca şi cum aerul proaspăt al dimineţii ţi-ar fi insuflat curajul să îi povesteşti toată întâmplarea.
- Da, poate că a plecat el de bunăvoie? a continuat ea. Poate omul şi-a luat tălpăşiţa pur şi simplu, nu ar fi primul care face asta.
- Păi îţi spun că a dispărut. Acum câteva seri a coborât să îşi cumpere bere şi ţigări şi de atunci nu s-a mai întors. L-am căutat peste tot, dar e de negăsit. Mama zice că parcă l-a înghiţit pământul şi plânge într-una. Eu şi cu frate-miu l-am căutat prin toate locurile din oraşul ăsta, am întrebat oameni de pe stradă dacă nu l-au văzut, dar nimic. L-am căutat chiar şi la morgă.
- La morgă? Urât. Nu îmi plac morţii. Sunt prea plină de viaţă.
- A fost cam straniu. O femeie de serviciu bătrână şi pipernicită, cu un halat albastru spălăcit, m-a întâmpinat la intrare şi mi-a zis:
- Avem un singur mort. Stă aici de câteva zile, n-a venit nimeni după el. Să nu vomiţi acolo, că îmi faci mizerie!

După aceea, m-a dus într-o încăpere care era îmbrăcată de sus până jos cu faianţă albă şi unde mirosea a dezinfectant şi a formol. Deşi îmi era cam greaţă de la miros, m-am apropiat de el. Era un bătrân rahitic, cu tâmplele albe şi pielea înnegrită, întins pe o masă de faianţa, cu o tăietură mare pe piept. M-am uitat o vreme la el, până când m-am obişnuit cu priveliştea şi după aceea am plecat. M-am bucurat că nu era tata.

Maria se uita la tine mirată şi mesteca flegmatic o gumă lipicioasă, de culoarea căpşunilor storcite. În ochii ei, atâta cât aveai curajul să te uiţi la ei, citeai neîncrederea acelor fiinţe obişnuite să trăiască violent, ca şi cum viaţa ar fi făcută doar din durere şi panică. Erau verzi, adânci, puţin încruntaţi, ascunzând în spatele lor o lume în care nimeni nu avea voie să pătrundă. S-a aşezat lângă tine şi ai simţit în jurul tău mirosul de tutun al buzelor ei, parfumul sufocant al pielii albe acoperite de pistrui arămii şi privirea care continua să te iscodească. Te simţeai de parcă ai fi stat gol în faţa ei şi ea s-ar fi uitat la tine aşa cum te-ai uitat tu la bătrânul de la morgă.
- Auzi, eu tot cred că bătrânul tău şi-a luat tălpăşiţa. Te-ai gândit şi la treaba asta? Tata aşa a făcut şi a bătrână nu l-a mai văzut niciodată, da a ştiut ea că a fugit la alta. I-a făcut la aia încă doi copii şi mai târziu l-a lăsat inima şi a murit într-un schimb de noapte, când era în fundul pământului, în mina de cărbuni, că acolo a muncit toată viaţa lui. Bătrâna nu ne-a dus la înmormântare, ne-a spus mie şi lui frate-miu că nu merită.

În timp ce Maria povestea, tu te uitai cu un vag sentiment de teamă la fotografia cu taică-tu. Fusese surprins de ochiul aparatului stând drept, de parcă ar fi avut spatele înţepenit, în faţa unei fântâni arteziene cu lei de piatră care scuipau apă, îmbrăcat într-o cămaşă cu mânecă scurtă, pantaloni de stofă călcaţi la dungă, prea lungi însă pentru picioarele lui scurte şi bondoace, cu părul ţepos, tuns periuţă, purtând pe chip un zâmbet stânjenit, forţat şi acea expresie a omului nepăsător, mărunt, care acceptă lucrurile aşa cum vin, fără să se frământe prea tare. Căutai în fotografie un posibil răspuns la dispariţia lui, însă aceasta rămâne tăcută.
- Eu aş fi vrut să mă duc, şi-a continuat Maria povestea ei. Dar frate-miu nu m-a lăsat. În ziua aia, m-a bătut atât de tare că nu am putut să mă ridic din pat. A urlat la mine că îi pare bine că a crăpat. Că dacă l-ar fi întâlnit, l-ar fi bătut el şi l-ar fi omorât cu mâinile lui. Mama era în bucătărie, fuma şi tăcea ca proasta. Habar n-am dacă plângea sau doar se închisese acolo ca să se îmbete. Dracu ştie. Nici nu ştiu de ce îţi povestesc eu ţie treburile astea.

Nu ziceai nimic, te mulţumeai doar să o asculţi, în timp ce un neastâmpăr chinuitor pusese stăpânire pe tine. Maria şi-a mai aprins o ţigară, s-a întins pe spate şi a închis ochii. Tu ţi-a dat ochelarii jos de pe nas şi ai profitat de acel mic răgaz ca să te uiţi mai bine la ea, ca un fotograf tânăr care are timp să se învârtă cu aparatul de fotografiat în jurul leoaicei adormite. Ai început de la ochi. Pleoapele îi erau acoperite de pistrui şi vedeai sub pieliţa lor zbaterea neliniştită a ochilor. Nasul era mic dar îndrăzneţ şi avea înfipt în carnea lui un piercing cu o bilă neagră în capăt. Buzele erau cărnoase şi umede, iar buza de jos era puţin crăpată lăsând la vedere o pată mică de carne sângerie.

Din când în când, acestea muşcau filtrul maroniu al ţigării şi aruncau în aer, ca o profeţie de rău augur, fumul albăstrui şi mentolat. În urechi avea înfipte nişte cruciuliţe de argint întoarse cu capul în jos, însă ceea ce te fascina cel mai tare era părul ei. Era minunat, ca o ploaie în deşert. Lung şi arămiu, coborând până aproape de şolduri, părea să aibă o existenţă proprie, cu propriile gânduri şi propriile dorinţe. Ţi-ar fi plăcut să îţi scufunzi mâinile în el, însă aceasta era doar o dorinţă îndepărtată. Şi felul în care se îmbrăca. Mereu cu geacă de piele neagră. Mereu cu blugi negrii sau pantaloni de piele, mulaţi pe picioarele subţiri şi zvelte. Pe sub geacă, purta o cămaşă în carouri, înnodată peste talie, care îi lăsa la vedere buricul, ca o moviliţă rotundă de carne albă şi tainică. Goliciunea lui acolo, atât de aproape de tine, îţi provoca un neastâmpăr teribil pe care îl simţeai până în stomac.

Nu ai observat când Maria a deschis ochii şi te-ai trezit cu privirea ei mult prea aproape de chipul tău. Te-a întrebat furioasă, cu aceiaşi ochi sfredelitori:
- La ce mama dracului te uiţi? Ia spune?

Te-ai tras în spate. Ai bâguit ceva lipsit de sens.
- Nu mă uitam.
- Nu te uitai pe dracu! Te-am simţit că te zgâiai la mine!

În momentul acela ai fi vrut să îţi iei tălpăşiţa. Liniştea care pusese stăpânire pe tine mai devreme se dusese oricum pe apa sâmbetei şi nu mai aveai chef de parc sau de căutări. Planul tău era să te duci acasă şi să tragi un pui de somn, ca să uiţi, cel puţin pe moment, de lucrurile acelea.
- Hai să mergem! a zis ea şi s-a ridicat repede de pe bancă.
- Unde să mergem? ai întrebat tu, pironit încă pe bancă, uitându-te cu o privire tâmpă la ea.
- Cum unde? Să îl căutăm pe taică-tu. Nu de asta eşti aici? Sau tu de fapt ai venit să citeşti, a zis ea, arătând dispreţuitor înspre cartea de lângă tine.
- Păi şi vrei să vii cu mine? ai întrebat-o, cu o voce confuză.

Maria ţi-a întors spatele şi a luat-o înainte. Ai ţâşnit de pe bancă şi ai ajuns-o din urmă. Când ai ajuns aproape de ea, ai văzut că fâşii de lumină se strecurau acum printre ramurile copacilor şi una se culcase pe părul ei, care semăna cu un vitraliu inundat de lumină. Ai rămas puţin în spate, ca să o poţi privi mai bine. Ea şi-a mai aprins încă o ţigară şi a lipit guma de mestecat de scoarţa unui pin tânăr. Lipită acolo, părea o omidă care tocmai fusese storcită de o fiinţă cu capul în nori.

*

- Fotografii la minut! Fotografii pentru fetiţe şi băieţi. Fotografii pentru frumoşi îndrăgostiţi. Fotografii pentru ca să nu vă înghită timpul. Fotografii la minut!

Bătrânul pozar stătea aşezat pe o bancă de piatră şi îşi făcea vânt cu un ziar împăturit. Era gârbovit şi aparatul de fotografiat pe care îl purta agăţat de gât părea să îl aplece şi mai tare. Fuma nişte ţigări schimonosite şi strâmbe pe care şi le rula întotdeauna pe genunchi, cu o maşinărie metalică în care îndesa tutun cu nemiluita. Purta ochelarii cu lentile groase care erau mai mereu murdare de urme de degete şi fire de tutun şi atunci când tuşea scotea din buzunarul jachetei o batistă mototolită, în care scuipa puroiul din plămâni, după care o îndesa la loc în buzunar.

Îl găseai zi de zi la intrarea în parc, însoţit de un ponei micuţ, capitonat în piele roasă, cu urechile scămoşate şi un ochi lipsă şi o maşinuţă de plastic, decapotabilă, în care toţi copiii voiau să se pozeze şi plângeau când părinţii îi scoteau din carcasa ei plină de zgârieturi şi urme de vată pe băţ.

Când aţi ajuns în dreptul lui, Maria ţi-a smuls fotografia din mână şi i-a îndesat-o bătrânului fix înaintea ochilor, aproape să îl lovească cu ea.
- Ia ziceţi, l-aţi văzut pe aici pe domnul din poză?

Bătrânul s-a ridicat tacticos, şi-a potrivit ochelarii pe nas şi a luat fotografia de la Maria cu o mână tremurândă. S-a uitat îndelung la ea şi a început să povestească ceva, ca pentru sine:
- Fotografia aceasta a fost făcută de mine. A făcut o pauză, cântărind fotografia şi încercând să desluşească vechimea ei. A fost făcută demult, poate cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. La vremea aceea, exista pe strada mare, chiar vizavi de biserică, o prăvălie de unde cumpăram hârtia fotografică. Era împachetată într-un carton gros, lipit pe la toate încheieturile cu maclavais gălbui, ca să nu intre lumina înăuntru. Când îl desfăceam, mă piteam întotdeauna în cămară, trăgeam uşa după mine să fie beznă şi deschideam pe ghicite pachetul, fără să văd nimica. Când simţeam hârtia lucioasă în palmă, cu marginile ei gata zimţate, mă năpădea un fel de fior pe şira spinării şi eu îi ziceam la fiorul ăsta fericire, fiindcă ştiam că pe hârtia aceea o să apară nişte chipuri fotografiate de mine, pozate cu aparatul meu micuţ. La vremea aceea pozam cu un Smena rusesc, încă îl mai am acasă, nu m-a lăsat inima să mă despart de el.
- Dar l-aţi văzut pe aici? a insistat Maria, vag enervată de amintirile bătrânului.
- Pe cine să văd, copila mea?
- Pe omul din fotografie, i-a zis Maria, punând degetul peste chipul tatălui tău.

Bătrânul a întors poza cu spatele şi a zâmbit uşor melancolic.
- Dragii mei, el nu mai arată la fel acum. Cum v-am spus şi mai devreme, poza asta are mai bine de douăzeci de ani. Nici dacă l-aş fi văzut, nu l-aş fi recunoscut. A trecut multă vreme de atunci şi timpul ne schimbă pe toţi. Uitaţi, de pildă eu, în anii aceia, nu purtam ochelarii ăştia care îmi omoară ochii, nu eram nici atât de aplecat de spate şi încă mai aveam mult păr pe cap. Dacă aş avea o poză cu mine de atunci, cu dragă inimă vi-aş arăta-o, ca să mă credeţi pe cuvânt. Dar ştiţi ceva, dragilor? Ironia face că nu am nici măcar o poză cu mine. Am făcut mii de poze la viaţa mea, dar niciodată una cu mine. Nevastă-mea mă boscorodea mereu, că nu o să am nici măcar o poză să îmi pună pe mormânt când o să mor, eu care am făcut poze cu duiumul. Dar acum nu mai are cine să mă bată la cap, că s-a prăpădit iarna trecută şi am rămas doar eu cu mine.

A zâmbit amar, în timp ce a şters puţin cu batista ochiul ca de peşte al aparatului de fotografiat. Maria ţi-a aruncat o privire crâncenă care ţi-a îngheţat cuvintele:
- Altă poză mai de acuma nu ai găsit şi tu, doar vechitura asta de acum douăj' de ani?

Ai înţepenit în faţa ei, ca un soldat pe câmpul de instrucţie.
- Păi... Atâta ai reuşit să scoţi pe gură.
- Niciun păi, auzi băi, la paştele cailor o să îl găsim noi pe taică-tu cu poza asta. Mai bine ai lăsa-o baltă. Mai bine hai să bem ceva, că ştiu eu un loc pe acilea unde nu o să ne vadă nimeni.

Ai plecat privirea, fără să mai spui nimic. Maria s-a dat lângă poneiul răpciugos şi a început să îl tragă de urechile pe pluş şi să îşi bage degetele în orbita cu ochiul lipsă. Bătrânul fotograf continua să se uite la fotografia cu taică-tu, de parcă ar fi cotrobăit cu gândul printr-o ladă plină cu vechituri.
- Părea trist, a zis el deodată. Mă pricep oarecum la oameni, am învăţat să le citesc sufletul după chip. Chipul omului ştie să vorbească şi fără cuvinte şi eu am învăţat să îl ascult când apare liniştit pe hârtia magică, în cămăruţa mea întunecată. Acum, că sunt singur, doar chipurile cu poveştile lor mi-au mai rămas şi în fiecare noapte vorbesc cu ele. Iar chipul de aici părea trist. Părea să aibă o apăsare mare pe suflet.

Şi tu avusesei aceeaşi presimţire legată de chipul tatălui tău, însă bătrânul o exprimase mult mai bine decât tine. Tocmai când te pregăteai să îl întrebi mai multe, Maria a lăsat poneiul în pace şi a venit iarăşi lângă voi.
- Eu v-am spus pa-pa. Spor la căutări! ţi-a aruncat ea aceste vorbe, uitându-se într-un punct îndepărtat, ascuns printre trunchiurile copacilor.

Bătrânul s-a uitat cu o privire deznădăjduită spre Maria, care a băgat în gură mai multe lame colorate de gumă şi a început să le molfăie în grabă, de parcă un demon ascuns şi neastâmpărat şi-ar fi făcut adăpost în maxilarul ei.
- Domnişoară, staţi numai puţin. Aş vrea să vă fac o poză, e păcat să las un chip ca al dumneavoastră să se irosească. Nu vă costă nimic, să ştiţi.

Maria nu mai zicea nimic. Îşi muşca doar buza de jos în timp ce soarele se juca blând pe pielea ei albă. Ochii semănau cu un lac adânc de munte şi păreau să aibă, pentru prima dată în dimineaţa aceea, o expresie liniştită. Bătrânul îşi aşeza liniştit aparatul pe trepied, cu mişcări greoaie, de ierbivor preistoric.
- Bine, dar să ştiţi că nu mă prea omor eu cu pozele, mi se pare că nu sunt aşa fotogenică? Ia zi, tu ce crezi? a întrebat ea în direcţia ta.

Şi-a pus o mână în şold, şi-a potrivit geaca de piele şi nodul cadrilat de deasupra buricului şi a zâmbit cu gura până la urechi, ca într-o reclamă la aparate de stors fructele.
- Eu cred că eşti fotogenică, ai spus tu sec.
- Atâta? Atâta poţi să spui?
- Păi ce ar trebui să mai spun? Nu prea ştiu...
- Las-o baltă, Casanova!

Şi-a întors privirea de la tine şi a început să privească înspre ochiul aparatului. Tu te-ai aşezat pe băncuţa de piatră, obosit, privind la Maria ca la o planetă îndepărtată pe care nu vei ajunge niciodată.
- Aş vrea să vă rog să vă daţi puţin mai la dreapta, a ghidat-o bătrânul. Soarele să nu vă cadă pe faţă, doar lumina lui trebuie să vă învăluie. Ridicaţi puţin bărbia. Puneţi mâna în şold, cum aţi făcut mai devreme. Priviţi la aparat. Vă rog să nu vă mişcaţi. Maria a înclinat cuminte din cap. Bine. Acum vă rog să zâmbiţi. Atenţie! A ridicat mâna în aer şi şi-a pocnit degetele. Gata!

Diafragma s-a declanşat cu un ţăcănit metalic. În momentul acela, ţi s-a părut că e un zgomot salvator, singurul care putea să ţină piept dispariţiei noastre de pe pământ. Bătrânul s-a întors către tine:
- Vă rog să treceţi şi dumneavoastră lângă ea.
- Eu? Parcă ceva te lipise de banca de piatră. Eu nu sunt fotogenic, aş prefera să nu.
- Hai odată, a strigat Maria! Ce naiba ai înţepenit acolo?

Te-ai ridicat şi te-ai apropiat temător de ea.
- Mai aproape, vă rog, a zis bătrânul.

Te-ai dat puţin mai aproape, însă tot a rămas o distanţă mare între voi. Bătrânul a ridicat privirea din vizorul aparatului şi te-a privit dojenitor.
- Să ştiţi că nu încăpeţi aşa în poză. Trebuie să veniţi mai aproape de domnişoara.
- Ce faci? a ţipat Maria la tine. Nu te muşc, fii fără grijă! Hai încoace! Te-a tras lângă ea şi ţi-a luat mâna pe care a înfăşurat-o în jurul taliei dezgolite. Era subţire şi fermă ca mijlocul unei balerine. Nu mai fuseseşi niciodată atât e aproape de o fată. Erai nemişcat şi uimit, fiindcă pătrunsesei în lumea aceea secretă şi catifelată a pielii ei. Inima se repezise să bată cu viteză şi parcă o simţeai că bate în gât. Maria te-a simţit. S-a întors către tine şi a zâmbit cu subînţeles. Buzele ei erau dureros de aproape de tine. Pistruii ei te orbeau.
- Gata, ochii la aparat, vă rog! Foarte frumos! Zâmbiţi! Tu nu ai zâmbit. Ea a zâmbit uşor, cu buzele întredeschise, ca şi cum tocmai s-ar fi trezit dintr-un vis plin de culoare. Ochiul de fier s-a deschis şi s-a închis cu repeziciune. Momentul acela era acum salvat, închis în siguranţă în camera întunecată a aparatului.
- Gata dragii mei! Vă mulţumesc din suflet. Mâine mă găsiţi aici. Vă aştept cu pozele. Şi vă doresc mult succes în căutarea dumneavoastră.

Voi aţi mai rămas lipiţi o vreme, fără să vă spuneţi nimic. După aceea, Maria s-a desprins de tine şi a luat-o iar la goană. I-ai mulţumit în grabă bătrânului şi ai alergat după ea.

*

Aleile înguste din faţa muzeului de artă erau presărate cu un pietriş fin, moale, ca un aşternut de cochilii sfărâmate şi erau străjuite de un gard pitic şi verde ca o măslină ţinută multă vreme la saramură. Oricum le-ai fi străbătut, ele te purtau mereu către intrarea somptuoasă, cu uşi masive din stejar sculptat, prin care pătrundeai în lumea liniştită a muzeului de artă.

Maria s-a învârtit o vreme pe aleile albe din faţa muzeului şi tu te-ai ţinut după ea, ca un câine bătrân şi credincios, păstrând o oarecare distanţă între voi. Din când în când, mai poposea în mijlocul aleii, înţepenită parcă într-o stare de visare adâncă, cufundată în gândurile ei ca o capsulă subacvatică care se afundă tot mai adânc în abisul oceanului. Singurul semn că era totuşi acolo, în faţa ta, în lumea restrânsă din parcul liniştit era gestul pe care îl făcea cu inelul pe care îl purta pe arătătorul de la mâna stângă.

Era un inel de argint, cu un cap de mort, cu orbitele înnegrite, care rânjea ameninţător. Maria îl rotea pe deget, îl scotea şi îl băga la loc, îl mângâia pe creştet, de parcă inelul ar fi fost poarta secretă prin care ea se strecura în pelteaua densă a gândurilor ei. Tu stăteai pe lângă ea, cu cărţulia ta strânsă la piept, cu poza lui taică-tu strecurată la întâmplare între paginile ei şi nu ziceai nimic. Te mulţumeai doar să o priveşti.

Un corb negru a planat deasupra voastră, scoţând un ţipăt prelung şi dureros. Aţi ridicat amândoi capetele, urmărind cu încordare pasărea până când s-a făcut nevăzută în desişul copacilor. Soarele ajunsese deja deasupra voastră şi aerul era încins, ca într-un cort de pânză groasă.

Maria s-a uitat la tine ca la o insectă condamnată să îţi petreacă veşnicia cu un bold înfipt în trupul de chitină, dormind pe un pat de zăpadă artificială, în privirea ei fiind amestecate un vag sentiment de milă şi nedumerire, întrebându-se probabil, doar pentru ea, ce căuta cu tine, sub soarele acela de început de iulie, pe aleile labirintice ale parcului secular.
- Hai înăuntru, a strigat ea la tine, vreau să îţi arăt ceva.
- Dar, ai protestat tu, ar cam trebui să continui căutarea, ştii tu, ai zis, arătând spre fotografie.
- Cu poza aia nu o să faci nimic, l-ai auzit pe pozar. Îţi trebuie o poză mai nouă. Te întorci tu mâine cu altă poză.
- Dar nu am o poză mai nouă, te-ai bâlbâit tu.
- Spune, vii sau nu?
- Cred că vin.

Din nou, nu te-a mai aşteptat să termini ce aveai de spus. Era deja mult înaintea ta, urcând scările care duceau spre intrarea în muzeu. Când aţi pătruns în interiorul muzeului, primul lucru care te-a izbit a fost o răcoare aproape nefirească, ca de mausoleu, care ţi-a învălui membrele şi te-a curentat cu un fior rece pe şira spinării. Ochii îţi erau încă plini de lumină şi i-ai închis ca să îi obişnuieşti cu bezna care plutea în holul înalt ale muzeului. Ferestrele mari, impunătoare erau acoperite cu draperii de stofă vişinie, grele şi îmbâcsite, iar mirosul era stătut, fiind un amestec de pânze crăpate şi îngălbenite, vopsea uscată şi spori fini de praf şi mucegai.

Maria s-a tras mai aproape de tine, simţind şi ea probabil fiorul rece care pusese stăpânire pe vertebrele tale.
- E cineva? a strigat ea. Alo, e cineva?

Vocea ei a răsunat, goală şi îndepărtată, până în cele mai ascunse unghere ale muzeului.
- Bine aţi venit în muzeul nostru, s-a auzit o voce răguşită, baritonală, care a răsărit dintr-un colţ îndepărtat, unde era amplasată o gheretă îngustă, cu geamurile murdare şi cu o mulţime de reproduceri de artă învechite, lipite în dezordine pe interiorul ei. Vocea s-a apropiat de voi şi a dobândit un chip care vă privea cu neîncredere, mai ales pe Maria, ca şi cum aţi fi venit să tulburaţi liniştea adâncă în care se odihneau pânzele colorate.
- Eu sunt domnişoara Agatha şi sunt ghid în acest muzeu.

În faţa voastră s-a oprit o doamnă în vârstă, înaltă şi spătoasă ca un bărbat, cu părul negru şi înfoiat, aranjat cu fixativ, mirosind a chimicale şi a piele arsă. Picioarele îi erau groase, acoperite de varice umflate, ca nişte desene cuneiforme complicate şi pe degetele groase ale mâinilor purta o mulţime de inele de aur, strălucitoare şi strâmte, peste care se revărsa o carne tare şi albă. În timp ce vă privea cu nişte ochi suspicioşi, jucăuşi ca nişte mingi de foc, îşi aranja întruna peste umeri o vestă de lână croşetată cu migală, care se tot lăsa, fiind neîncăpătoare pe umerii ei laţi şi impunători.
- Am vrea să vizităm muzeul, ai spus tu, cu o voce naivă.
- Nu, te-a întrerupt Maria. Nu pentru artă am venit aici. Am venit pentru altceva.

Amândoi v-aţi uitat nedumeriţi la ea, şi ea şi-a schimbat brusc cuvintele:
- Da, am venit să vizităm muzeul, aşa este. Doamna s-a uitat neîncrezătoare la ea şi a întrebat-o:
- Pe prietenul dumneavoastră nu îl cunosc, însă sunt sigură că dumneavoastră aţi mai fost pe la noi, nu mă înşel, nu?
- Nu are importanţă, a repezit-o Maria. Vrem să vizităm muzeul. Şi să ştiţi că el nu este prietenul meu, s-a răstit ea enervată domnişoara Agatha.

Doamna s-a uitat la tine, aşteptând probabil să ripostezi în vreun fel, însă tu ai tăcut mâlc. Nu aveai nici forţa şi nici dorinţa să te iei la harţă cu Maria. Văzând că nu zici nimic, a simţit nevoia să sară în ajutorul tău:
- Vă rog să nu îi vorbiţi pe tonul acesta. Pare un băiat de treabă, nu am dreptate? te-a întrebat ea, fixându-şi privirea spre cartea pe care o purtai la subraţ.

Tu ai tăcut şi Maria s-a bosumflat la muştruluiala ghidului şi s-a retras în faţa unui tablou mare cât jumătate de perete, pictat în nuanţe cenuşii, în care mai multe trupuri goale erau întinse pe jos, îmbrăţişate, cu chipurile pline de suferinţă, în timp ce în fundalul picturii, un domn elegant, înveşmântat într-o pelerină neagră şi largă îi pândeşte din umbră, având în mână un pumnal cu lama arcuită, ca un iatagan turcesc. Domnişoara Agatha te-a luat de umăr şi te-a tras deoparte:
- Aţi fi atât de amabil să îmi arătaţi ce carte citiţi?

I-ai înmânat cartea şi ea a luat-o cu o mişcare delicată, ca şi cum i-ai fi dat ceva preţios, şi-a potrivit mai bine pe nas ochelarii cu rama subţire şi a privit timp îndelungat titlul ştanţat cu litere aurii pe coperţile roase. Tu erai, în tot acest timp, cu ochii la Maria, care se plimba nestingherită prin holul de marmură al muzeului, atingând cu grijă sculpturile de piatră care erau expuse pe socluri de lemn lăcuit. Avea un mod senzual de a-şi plimba degetele pe blocurile acelea de piatră neînsufleţită, părea că ar vrea să le aducă la viaţă şi să le vadă mişcându-se în spaţiu. Un gând vinovat s-a cuibărit în mintea ta.

Visarea ta a fost întreruptă de vocea molcomă a ghidului:
- Dar cine este în poza aceasta, dacă nu vă deranjează întrebarea? Am găsit-o între paginile cărţii.
- E o fotografie cu tatăl meu, ai răspuns tu buimac, cu ochii încă la Maria. A dispărut de acasă acum câteva zile şi eu îl tot caut de atunci.
- Îmi pare rău să aud asta. Îmi este teamă că nu l-am văzut pe tatăl dumneavoastră aici. Sunt ferm convinsă că dacă ar fi venit să viziteze muzeul, l-aş fi recunoscut, fiindcă are o fizionomie interesantă, care rămâne întipărită în memoria oamenilor. De multe ori mă gândesc că oamenii sunt ca picturile din acest muzeu. Unele îţi plac extraordinar de mult şi zăboveşti mult timp în faţa lor şi din acest motiv îţi rămân adânc întipărite în minte, iar pe lângă altele treci pasager, arunci doar o privire scurtă şi după aceea le-ai şi uitat.

Doamna s-a oprit şi s-a uitat cu atenţia la tine, ca şi cum ar fi studiat un detaliu dintr-un tablou de mari dimensiuni.
- Să ştiţi că semănaţi foarte bine cu tatăl dumneavoastră. Aveţi aceeaşi privire melancolică şi pătrunzătoare. Sunt convinsă că aveţi o mulţime de admiratoare.
- Nici chiar aşa, ai spus tu, pe un ton fâstâcit, băgând mâinile adânc în buzunarele de la blugi, ca şi cum acolo ai fi găsit antidotul pentru fâstâceala ta.
- Prietena dumneavoastră cred că ne-a luat-o înainte, a zis domnişoara Agatha, rotindu-şi privirea prin sala goală.

Ţi-ai rotit şi tu privirea prin sala pustie, căutând-o pe Maria, care se făcuse nevăzută. Ai fost cuprins de o stare de nelinişte, ca atunci când te rătăceşti şi nu ştii încotro să o apuci.
- Vă poftesc să vizităm împreună muzeul şi să o căutăm pe prietena dumneavoastră, a zis pe un ton foarte protocolar, domnişoara Agatha. Ea a luat-o înainte şi tu ai urmat-o, fără prea mult entuziasm. Aţi pătruns într-o primă sală întunecoasă, unde mirosea vag a igrasie şi uleiuri acrilice. Domnişoara Agatha a aprins becurile şi camera a fost inundată de o lumină palidă, care o făcea să pară tristă şi dezolantă.

Ghidul tău s-a aşezat în mijlocul sălii, şi-a aşezat din nou puloverul pe umeri şi a început să îşi rostească discursul:
- Vă rog să am atenţia dumneavoastră pentru câteva clipe. Fiecare vizitator care calcă pragul muzeului nostru este important şi ne dorim să aibă o experienţă cât mai plăcută şi să plece de aici cu inima plină de bucuria pe care numai arta ţi-o poate oferi. Din acest motiv, o să vă rog, şi chiar insist, să nu vă temeţi să îmi puneţi întrebări de fiecare dată când simţiţi nevoia.

A făcut o pauză, a tras aer în piept şi a continuat:
- Ne aflăm în sala de portretistică. Aici veţi regăsi portrete ale unor personalităţi marcante ale oraşului nostru, oameni care şi-au pus amprenta asupra vieţii culturale, sociale şi economice a oraşului nostru. Aceste portrete au o importantă valoare documentară, fiind o mărturie vie a felului în care concetăţenii noştri din vremurile trecute se îmbrăcau şi se arătau în faţa lumii.

Ai privit în jurul tău şi o tristeţe sâcâitoare a pus stăpânire pe tine. Toate chipurile acelea bătrânicioase şi serioase, prizoniere între ramele de lemn elegant lăcuite, erau acum de mult dispărute şi probabil că îşi dormeau somnul de veci în cimitirul oraşului. De fiecare dată când mergeai la cimitir, la bunicii care se stinseseră cu mult timp în urmă şi nu îi cunoscusei, te mirai de întinderea impresionantă pe care o ocupau mormintele şi după calculele tale, în oraşul acela mic erau mai mulţi morţi decât vii. Gândul acela te înspăimânta de fiecare dată şi îţi dădea fiori.
- Vă rog să veniţi mai aproape, te-a îndemnat domnişoara Agatha. Poftiţi aici, să vă arăt ceva interesant.

Te-a tras mai aproape, fără nicio tragere de inimă, mai mult de ruşinea doamnei. O tot căutai pe Maria cu privirea, însă aceasta se făcuse nevăzută.
- Vedeţi portretul acesta? Are o istorie foarte interesantă, care sigur v-ar plăcea. Domnul acesta din tablou, dacă vă vine să credeţi, a fost un explorator, poate primul şi singurul explorator recunoscut care s-a născut şi a trăit o mare parte a vieţii sale în micul nostru oraş. Ştiu că atunci când auziţi acest cuvânt atât de exotic, explorator, mintea dumneavoastră zboară la marii exploratori ai omenirii: Vasco da Gama, Magellan, Amundsen, Columb, Darwin, însă vă spun din capul locului că domnul acesta a fost un alt fel de explorator.

Vă rog să luaţi de bun tot ceea ce vă povestesc eu acum şi vă asigur de veridicitatea spuselor mele, oricât de incredibile ar părea. Deşi nu se observă în tablou, domnul acesta a fost aproape toată viaţa lui invalid. La vârsta de 6 ani a fost diagnosticat cu poliomielită, boală foarte gravă la vremea aceea şi în urma acestei maladii, a fost condamnat să îşi petreacă restul vieţii într-un scaun cu rotile. Dar credeţi că el s-a descurajat? Nicidecum. Încă din fragedă pruncie, a dat dovadă de un extraordinar spirit de aventură, de o curiozitate şi de o imaginaţie deosebite, însuşiri care mai târziu l-au ajutat să dezvolte o abilitate foarte rară, aproape unică, şi anume aceea de a călători şi de a descoperi lucruri bazându-se doar pe puterea şi voinţa gândului.

Te-ai uitat neîncrezător la pânză micuţă, pictată în tonuri închise, cu o înclinaţie vădită spre acurateţe şi detaliu, care semăna mai mult cu o fotografie în sepia decât cu o pictură. Bătrânul explorator era înzestrat cu un monoclu care era fixat cu precizie între pielea obrazului şi arcadă, fiind extraordinar de precis redat efortul chinuitor pe care posesorul îl făcea ca să îl păstreze fix. Era îmbrăcat cu un veston cadrilat, strâns pe pieptul masiv. Sub nas îşi lăsase să crească o mustăcioara arămie, îngrijită, puţin răsucită la vârfuri, pomeţii îi erau supţi, vineţii, iar ochii exprimau o inteligenţă vie şi jucăuşă. După părerea ta umilă, semăna mai degrabă cu un detectiv decât cu un explorator, însă acele lucruri păreau aproape insignifiante pentru tine, dacă era să te gândeşti la dispariţia tatălui tău şi, mai nou, la dispariţia subită a Mariei.

Domnişoara Agatha te-a purtat într-o altă sală, o sală probabil proaspăt văruită, judecând după mirosul de var stins care încă mai plutea în aer, pereţii fiind acoperiţi de un alb imaculat, aproape orbitor. Era sala cu icoane de lemn, însă ciudatul tău ghid era încă la povestea cu exploratorul:
- Totul a început printr-o întâmplare, când exploratorul nostru, copil fiind, a trebuit să pregătească pentru şcoală o compunere în care trebuia să descrie locurile pe care le-a vizitat în vacanţa de vară. Este lesne de înţeles că, dată fiind condiţia lui fizică şi situaţia materială destul de modestă a părinţilor săi, singurele sale ieşiri aveau loc în grădina care împrejmuia casa scundă şi îngrijită în care locuia sau pe strada liniştită şi umbroasă unde se afla casa părinţilor săi, însă la prezentarea compunerii, a descris în cuvinte atât de frumoase şi de bine alese, aranjate cu grijă în structura naraţiunii, o mănăstire care se afla în celălalt capăt al ţării, o mănăstire pe care nu o vizitase niciodată şi de care părinţii săi nu auziseră în viaţa lor....

Icoanele pictate direct pe lemn, în culori care îşi pierduseră din strălucire şi din putere, te priveau tăcute şi încremenite în sfinţenia lor. Heruvimii păreau trişti, limburile sfinţilor erau decolorate şi le dădeau acestora un aer ponosit, demn de milă, de parcă ar fi fost vorba de nişte cerşetori şi nu de nişte oameni atinşi de harul dumnezeiesc iar peste toate se simţea acea inevitabilă şi dureroasă trecere a timpului care nu iartă nimic, nici măcar obiectele neînsufleţite. Erai cu privirea îndreptată vigilent către toate ieşirile, ca să vezi dacă nu cumva Maria avea să îşi facă apariţia şi, în acelaşi timp, încercai să păstrezi un dram de atenţie de ruşinea ghidului care se afunda şi mai mult în povestea ei curioasă:
- Şi după cum vă puteţi imagina, vestea despre compunerea minunată a tânărului elev s-a răspândit cu repeziciune în toată urbea şi a ajuns până la urechea părinţilor săi, care nu au ştiut bieţii de ei dacă să se bucure pentru reuşita copilului sau să îl muştruluiască pentru faptul că spusese nişte lucruri care nu erau adevărate în totalitate. Până la urmă, s-au împăcat cu ideea că băiatul are o imaginaţie atât de bogată şi l-au iertat, fiind de părerea că toate acestea se întâmplaseră din pricina faptului că bietul copil era chinuit de boală şi nu se putea bucura de viaţă aşa cum o făceau ceilalţi copii de vârsta lui. În plus, faptul nu i-a surprins prea tare, fiindcă au crezut că acesta reprodusese cu exactitate ce văzuse în vreo cartolină sau în vreun ghid de călătorii.

Ţi s-a părut că vezi o umbră care se prelinge pe carpeta groasă. Ai privit cu încordare, însă umbra nu mai era acolo. Maria te lăsase baltă şi lucrul acesta te dezamăgea destul de tare, deşi nu prea înţelegeai de ce. Deşi mergeaţi la acelaşi liceu, o ştiai destul de puţin şi nu avusesei niciodată nimic de împărţit cu ea.

Maria era mai mare cu un an decât tine şi trecea destul de rar pe la şcoală. Nu avea foarte mulţi prieteni, fiindcă tot liceul o considera o golancă şi nimeni nu voia să aibă de-a face cu ea. Era spaima tuturor fetelor din liceu, poate din cauza felului ei sălbatic de a fi şi cuvintelor fără perdea pe care le folosea, iar băieţii, chiar şi cei mai îndrăzneţi, se fereau de ea, fiindcă se temeau de tratamentul umilitor la care Maria i-ar fi putut supune dacă ar fi simţit cea mai vagă urmă de slăbiciune. Cel puţin aveaţi un lucru în comun: niciunul dintre voi nu avea prieteni, eraţi complet singuri.
- Cred că v-am pierdut, e adevărat?

Domnişoara te privea, cu o privire dojenitoare, peste lentilele subţiri ale ochelarilor. Cu greu ai bălmăjit câteva cuvinte:
- Nicidecum, doamnă. Pardon, domnişoară. Sunt tot aici şi vă ascult cu interes.

Ţi se părea straniu să îi spui domnişoară, mai ales că trecuse de mult de vârsta tinereţii. Nici ea nu părea să aibă pe cineva care să îi fie apropiat, cu excepţia tablourilor pe care le arăta vizitatorilor. Şi ea era complet singură. Pentru tine, era probabil cel mai interesant exponat din acel muzeu.
- Bun atunci, şi-a reluat domnişoara prezentarea. Să trecem mai departe. Aici este sala cu peisaje. Marea majoritate sunt executate într-o manieră naivă şi foarte optimistă. Vă pot mărturisi că aceasta este probabil sala mea preferată, fiindcă totul este plin de culori atât de vii şi realitatea din tablourile acestea îmi pare mult mai bogată decât realitatea noastră. Nu credeţi că am dreptate? te-a întrebat ea curioasă.

Ai privit în jurul tău şi picturile din camera aceea luminoasă, poate cea mai luminoasă din tot muzeul, erau atât de colorate şi de dezordonate încât păreau pictate de nişte copii năzdrăvani şi plini de imaginaţie. Culorile erau atât de ţipătoare încât ochii tăi nu se puteau obişnui cu atâta extravaganţă. Zăpada era verde fosforescent, crengile copacilor erau stacojii, norii erau azurii, cerul era alb ca bumbacul, pământul era roz ca o acadea, frunzele era negre ca abanosul, păsările zburau pe sub pământ, casele pitice pluteau în aer, legate de pământ cu o funie, ca nişte bărcuţe neatinse de gravitaţie, oamenii erau lungi, filiformi, ca nişte păpuşi umplute cu vatelină, drumurile erau albe şi păreau cusute cu aţă neagră, totul era pe dos şi toată această harababură avea darul să te liniştească şi să trezească visătorul din tine. Pentru câteva clipe, aproape că nu te-ai mai gândit la Maria. Te retrăgeai din nou în lumea aceea a ta, în care erai fericit cu propria ta singurătate.
- Ba da. Aveţi foarte mare dreptate. Picturile de aici sunt neobişnuite. Nu sunt deloc nişte reproduceri, ele creează mai degrabă o lume diferită de lumea noastră, o lume nouă. Ar fi interesant dacă lumea ar deveni o reproducere după aceste picturi, dacă aceste lucru ar prinde viaţă şi ar deveni reale.
- Sunteţi un băiat inteligent, te-a complimentat domnişoara, vizibil mişcată de cuvintele tale.

La rândul tău, cuvintele ei te-au făcut să te simţi deja mai matur decât erai. Prezenţa ei avea un efect liniştitor asupra ta. Domnişoara Agatha nu avea nimic ameninţător pentru tine. Nici dorinţă, nici umilinţă, nici deznădejde. Maria, în schimb, le avea pe toate. Şi probabil, toate celelalte fete din jurul tău. Ca să îi mulţumeşti pentru compliment, i-ai făcut hatârul şi ai întrebat-o ce aştepta probabil să o întrebi:
- Şi cum se continuă povestea cu exploratorul? Ce s-a întâmplat mai departe?
- Vă povestesc şi după aceea vă las să mergeţi să vă căutaţi prietena, vă promit. Exploratorul nostru a devenit un adevărat clarvăzător care şi-a surprins de-a dreptul părinţi, când le-a descris într-o seară, cu o minuţie care aproape că i-a înspăimântat, un cătun îndepărtat, rupt de lumea aceasta, aşezat undeva într-un vârf de munte, unde se născuse tatăl său şi unde micul explorator nu fusese cu siguranţă niciodată şi despre care nici nu auzise poveşti. Folosind cuvinte bine alese, acesta aproape că a pictat locurile acelea îndepărtate, cărăruia îngustă şi pietruită care şerpuia prin inima pădurii umbroase de stejari şi fagi, pâlcul de case pitice, ponosite, cu gardurile căzute şi acoperişuri din tablă ruginită, casa părintească a tatălui său, cu acoperişul ţuguiat şi veranda lungă, toaleta cu oglindă ovală pe care mama acestuia o păstra vara într-un foişor din livada cu meri, biserica de lemn care era amplasată pe buza unei creste şi micul cimitir din spatele ei, cu mormintele aşezate în terase, ca într-un zigurat de marmură albă şi lemn, toate acestea le-a descris ca şi cum toată viaţa lui ar fi locuit acolo şi le-ar fi înregistrat cu o memorie aproape fotografică.
- Şi ce s-a întâmplat mai departe? Devenisei deja curios şi istorioara cu exploratorul avea ceva, care într-un mod straniu, îţi era intim şi familiar, însă nu desluşeai încă cu exactitate ce anume era.
- Lucrurile au luat, din păcate, o turnură regretabilă. Vedeţi dumneavoastră, părinţii băiatului erau oameni simpli, cu frica lui Dumnezeu şi nu au privit cu ochi buni harul acesta deosebit cu care băiatul fusese înzestrat. Din acest motiv, l-au purtat pe bietul copil pe la toate bisericile şi mănăstirile din împrejurimi, unde o mulţime de preoţi, stareţi, vindecători şi tămăduitori l-au văzut, l-au descântat, i-au citit din evanghelii, l-au stropit cu apă sfinţită, l-au miruit şi pus să sărute toate icoanele însă toate acestea nu au avut niciun efect asupra lui ba mai mult, au avut darul să îi stârnească şi mai mult darul acela special. La şcoală, i-a descris învăţătoarei sale oraşul de munte în care aceasta se născuse şi pe care îl părăsise din fragedă copilărie, şi l-a descris atât de frumos şi atât de minuţios, încât pe învăţătoare au podidit-o lacrimile de emoţie, apoi a urmat vecinul de alături, pantofarul care îşi pierduse vederea şi băiatul i-a descris plaiurile minunate ale Bavariei, unde acesta se născuse cu mult timp în urmă, iar doamnei profesoare de germană care era suferindă de Alzheimer, acesta îi făcea curat prin amintiri şi le punea cap la cap, evocând cu răbdare toate locurile minunate pe care aceasta le vizitase şi îi încântaseră privirea.
- Pare incredibil, ai spus tu.
- Este, într-adevăr, greu de crezut. Părinţii săi priveau neputincioşi cum fiul lor se transformă aproape într-un personaj de circ, un taumaturg straniu la care oamenii veneau cu teamă şi uimire. Şi atunci, au decis că băiatul lor e suferind de boală psihică şi au mers cu el la policlinica unde un medic psihiatru l-a văzut, l-a pipăit, l-a lovit cu ciocănelul şi i-a băgat lanterna în ochi, l-a întrebat lucruri stranii şi l-a pus să completeze nişte foi cu desene îmbârligate şi cifre multe şi a constatat că, în afară de invaliditatea cu care îl lăsase boala necruţătoare, băiatul era cât se poate de sănătos şi probabil că acea boală de care vorbeau părinţii săi era doar o manifestare a unei imaginaţii foarte bogate, menită probabil să compenseze lipsa de mobilitate a băiatului şi frustrările provocate de acest neajuns.

Dar toate acestea l-au speriat pe copil şi acesta a a încetat să se mai folosească de harul său. A redevenit un copil aproape normal, şi-a văzut de şcoală, a terminat gimnaziul şi mai apoi liceul şi a devenit suplinitor la geografie în şcoala unde fusese elev. Mai târziu, când bătrânul profesor de geografie a murit în urma unei boli de pancreas, a devenit profesor de geografie cu normă întreagă şi aşa a putut să le povestească elevilor săi despre o mulţime de locuri minunate din lumea aceasta, fără să îi ceară nimeni socoteală.

Ai zărit-o în treacăt pe Maria, ca pe o nălucă venită din altă lume. S-a prelins uşor prin dreptul uşii şi ai desluşit cu o precizie cinematografică părul de culoarea unui rug aprins şi mâna cu inel funebru care s-a oprit o clipă pe tocul uşii, ca într-o chemare misterioasă.
- Cred că am văzut-o pe prietena mea, ai izbucnit tu şi ai întrerupt-o pe domnişoara Agatha chiar în mijlocul povestirii.
- Sigur că da. E timpul să mergem. Îmi pare rău că v-am împuiat capul cu poveştile mele. Vă rog, luaţi-o dumneavoastră înainte, ţi-a zis, făcându-ţi un semn elegant cu mâna.

Ai pornit cu pas grăbit, aproape în fugă, ca să prinzi năluca din urmă. Ai urmat cărarea imaginară de parfum pe care aceasta o lăsase în urmă ca nişte firimituri de pâine şi până la urmă, după o căutare febrilă, în care domnişoara Agatha ţi-a fost un companion tăcut şi mirat, ai găsit-o pe Maria, îmbufnată, cu o privire tăioasă şi încruntată, aşezată în pragul unei uşi furniruite cu un placaj de culoarea cireşului, stând ţeapănă şi cu mâinile împreunate în jurul taliei.
- De ce m-ai lăsat singură? Tu ai idee cât te-am aşteptat. Dacă îmi aduc bine aminte, eu am fost fată bună şi am mers cu tine să îl cauţi pe taică-tu, nu-i aşa?
- Să ştii că îmi pare...
- Las-o baltă, nu e nevoie să mai zici nimic. Nu contează oricum.
- Dar chiar îmi pare rău, deşi nu prea înţeleg...
- Ce naiba nu înţelegi? Nici măcar nu ţi-a păsat. Las-o aşa!

Domnişoara Agatha te privea iscoditoare, cu o uşoară undă de reproş pentru atitudinea ta puţin cam spăşită şi a simţit nevoia să intervină:
- Să ştiţi domnişoară dragă că nu este în totalitate vina dumnealui. Îmi este teamă că şi eu am fost puţin cam insistentă cu poveştile despre muzeu şi toate minunile care se adăpostesc aici, de obicei turul muzeului durează mult mai puţin, dar vă spun sincer că nu ni se întâmplă des să ne calce pragul tineri atât de atenţi şi de interesanţi cum este prietenul dumneavoastră.
- Cred că v-am mai spus că noi doi nu suntem prieteni, s-a răstit Maria la ghidul vostru, în timp ce mesteca cu nesaţ dintr-o gumă rozalie şi continua să îşi ţină mâinile lipite în jurul taliei. Iar tu, a continuat Maria, îndreptându-şi privirea către tine, tu îmi eşti foarte dator şi nu o să scapi atât de uşor. Pentru ce mi-ai făcut o să mergi cu mine în fiecare cămăruţă din muzeul ăsta ponosit şi o să îmi povesteşti exact ce ai auzit de la doamna ghid. M-ai înţeles?

Nu ai zis nimic. Tăceai mâlc, ca un condamnat la eşafod. În schimb, a intervenit din nou bătrâna domnişoară:
- Să ştiţi că eu am să mă retrag. Vă las să vizitaţi împreună muzeul şi să ştiţi că vă las pe mâini bune, a zis ea, arătând înspre tine, care stăteai în mijlocul camerei pline de pânze mici, acoperite cu peisaje de iarnă miniaturale. Şi încă ceva, a adăugat domnişoara Agatha, tot cu privirea îndreptată înspre tine. La sfârşitul vieţii sale, exploratorul nostru a dispărut, fără să îi dea nimeni de urmă. După ce nu a mai venit la şcoală câteva zile, colegii săi au mers la el acasă, însă nu au găsit acolo decât scaunul său cu rotile părăsit şi jurnalul secret pe care începuse să îl ţină încă din copilărie, şi care avea deja mai bine de 20 de caiete umplute cu un scris mărunt şi îngrijit, unde îşi detaliase vizitele imaginare din îndepărtata Siberie până în Sicilia, de pe gheţarii Groenlandei până în pampasul argentinian. Însă pe explorator nu l-au mai găsit şi nimeni nu ştie, nici până în ziua de azi, ce s-a întâmplat cu el. Şi acum, acestea fiind spuse, vă doresc o vizită plăcută. Să nu vă grăbiţi, aveţi suficient timp, muzeul se închide la orele şaptesprezece.

Domnişoara s-a retras, aşezându-şi încă o dată flanelul croşetat pe umerii laţi. Ai privit o vreme în urma ei, până când a dispărut din raza ta vizuală.
- Ce naiba voia să spună asta? te-a întrebat Maria pe un ton zeflemitor. Cred că era dusă cu pluta. Cine naiba poate să rămână normal după ce stă închis în locul ăsta trist, înconjurat de toate vechiturile astea?
- Nu are importanţă, ai zis tu grăbit. O poveste stranie. Voiam să ştii că mie chiar îmi pare rău, nu am vrut să te supăr, chiar nu am vrut, ai insistat tu.
- Nu fii prost. Nu ai tu nicio vină. Voiam doar să scap de vipera asta enervantă. Nu am suferit-o niciodată, mi se pare o prefăcută şi o fandosită şi mereu se uită la mine cu o privire otrăvită. Bine naiba că a plecat!

Tu nu ai mai zis nimic fiindcă, dincolo de acel înveliş manierat şi de limbajul ei foarte îngrijit, ai simţit la domnişoara Agatha un fel de tristeţe incurabilă, pe care o aveai şi tu, şi care probabil că avea să rămână cu tine până la sfârşitul vieţii.
- Hai să îţi arăt eu ceva cu adevărat tare, ţi-a zis Maria şi a deschis cu repeziciune uşa din spatele ei. Hai, vino încoace, nu mai sta acolo ca un mort!

Te-ai uitat împrejur dacă nu vă vede careva şi după aceea ai urmat-o pe Maria în camera întunecoasă. Înăuntru era răcoare şi mirosea a praf şi a mucegai, aşa cum miroase o cameră care nu a fost deschisă de multă vreme. Geamurile înalte erau acoperite cu draperii groase din velur de culoarea muştarului şi lăsau foarte puţină lumină să pătrundă în încăpere.

După ce ochii tăi s-au obişnuit cu obscuritatea din cameră, ai început să distingi conturul obiectelor şi îngrămădeala şi dezordinea care domneau acolo. O mulţime de tablouri cu rame groase erau sprijinite de pereţi, unul peste celălalt, ca şi cum şi-ar fi pierdut dreptul de a mai fi arătate lumii. Într-un colţ al camerei, aşezate stivă, erau mai multe covoare persane rulate, care arătau ca nişte clătite gigantice cu gem de zmeură iar în mijlocul încăperii, aşezate una în faţa celeilalte, stăteau două statui, de aceeaşi statură cu voi, montate pe nişte socluri mici de granit, una reprezentând un bărbat care semăna cu profesorul tău de sport şi una o femeie, care şi ea semăna cu Venus, numai că avea mâini.
- Nu-i aşa că e tare? te-a întrebat Maria, în timp ce îşi aprindea o ţigară. Uită-te şi tu câte vechituri sunt adunate aici, zici că e un cimitir de tablouri şi de statui pe care nu le mai vrea nimeni.
- E cam trist, ai zis tu, fără să te gândeşti prea mult.
- Păi de ce e trist? Te-a întrebat Maria, pregătită să râdă de răspunsul tău.
- E trist că nu o să le mai vadă nimeni niciodată. Dacă stai să te gândeşti, cineva a creat lucrurile acestea şi le-a creat cu muncă multă pentru ca ele să fie arătate lumii. Ce rost mai au ele dacă nu le vede nimeni?
- Tu ai febră cumva? a zis Maria, cu ironia pe care o prevestise întrebarea dinainte. Iar vorbeşti prostii?
- Nu sunt prostii. Era doar un gând. Mai bine îl ţineam doar pentru mine.
- Aha. Auzi, dacă vrei să ştii ceva despre mine, mie nu îmi prea place să îmi complic viaţa. Pur şi simplu, la unele lucruri prefer să nu mă gândesc, le las să treacă pe lângă mine şi îmi văd de viaţă. Şi nu stau toată ziua cu nasul în cărţi aşa cum faci tu. Apropo, ştii cum îţi zice frate-miu al mare, că te-a văzut că te vânturi mereu cu câte o carte la tine? Îţi zice, fii atent, Magistrul. Nu-i aşa că e mortal, Magistre? Cum naiba să ţi se spună aşa? Înţelegi ce vreau să spun?
- Nu prea, ai răspuns tu cu jumătate de gură. Nu înţeleg de ce mi-a dat porecla asta.
- Ce naiba nu înţelegi? Uită-te şi acum la tine! Ai plecat să îl cauţi pe taică-tu, da' ai luat şi o carte cu tine. Sau tu ai venit în parc să citeşti mai mult decât să îl cauţi pe babac? Ia spune, asta ai făcut, nu?

Deşi te enerva la culme, Maria avea şi ea dreptate. Umblai mereu cu câte o carte la tine, dar până la urmă, în afară de cărţi, nu prea aveai mare lucru pe lumea asta.
- Ia să văd eu ce citeşti acolo, a zis Maria, s-a repezit înspre tine ca o felină şi ţi-a smuls cartea din mână. Ban-che-tul, a silabisit ea, cu o oarecare greutate. Banchetul. Deci e ceva despre o paranghelie, nu-i aşa. Alcool, ţigări şi sex la greu, mă duce mintea, nu-i aşa?
- Nu prea e despre asta. Adică, se bea vin roşu, dar şi ăla îndoit cu apă şi se discută despre o mulţime de lucruri, despre lume, prietenie, astre, dreptate, frumuseţe. Şi în cartea asta, Platon vorbeşte despre iubire, adică vrea să afle ce este iubirea adevărată.
- Bla, bla, bla, o grămadă de cuvinte fără rost. Viaţa este să o trăieşti, nu să o gândeşti. Asta e realitatea. Uita-te şi tu la ăsta, la bărbosul ăsta, la Platon ăsta al tău, tu vezi ce faţă avea? Un moş bărbos, cu ochii bulbucaţi, grăsan, ce crezi că putea să ştie el despre iubire? Asta vreau să îţi zic, iubirea nu o găseşti în cărţi sau povestită de unii care au trăit atât de demult, că nici măcar o poză nu le-a rămas, doar o statuie.
- Ba nu e chiar aşa, ai sărit tu, fiindcă te simţeai atacat în cele mai profunde credinţe ale tale. Oamenii ăştia de demult erau munciţi de tot felul de întrebări şi încercau să afle nişte răspunsuri. Mie unul mi se pare un lucru destul de bun, nu zici că e aşa?

Maria te privea batjocoritoare, cu un aer de superioritate, ca şi cum cuvintele tale erau atât de neînsemnate încât îi provocau o plictiseală profundă.
- Aşa zici nu, că ştiau ei mai bine? Ia vino mai aproape de statuile astea, să îţi arăt ceva!

Tu te-ai dus mai aproape de statui, te-ai băgat între spaţiul dintre ele în timp ce Maria a tras puţin draperiile, cât să lase un firicel de lumină vie să pătrundă în încăpere.
- Bun, a zis ea, revenind lângă tine. Ia să-mi zici, îţi place statuia asta? te-a întrebat ea, arătând înspre femeia din piatră care stătea dreaptă pe piedestal.
- Îmi place, ai spus tu, are un aer nobil.
- Are pe dracu, nu ştiu cum de o dai mereu în bălării. Hai să te întreb altfel: îţi place de ea ca femeie? Îţi place cum arată?
- E o statuie, ai bălmăjit tu la întrebarea ei, pe care o simţeai mai degrabă ca pe o capcană. Nu m-am gândit la ea ca la o femeie. Nici nu mi-a dat prin cap să mă gândesc aşa.
- Da, nu te-ai gândit, de parcă tu ai fi vreo specie de Daniel sihastrul. Lasă că ştiu eu cum sunteţi voi, băieţii, nu vă stă mintea decât la sex şi cam atât. De asta sunt bune femeile pentru voi, să le-o trageţi. Aşa că nu mă lua cu fandoselile astea. Ia zi-mi, îţi plac buzele ei?

Te-ai uitat mai atent la buzele statuii, erau cărnoase, bine definite, puţin întredeschise.
- Îmi plac, sunt frumoase.
- Bun aşa, acum sărută-le!
- Ce să fac? S-o crezi tu! ai sărit tu ca ars.
- Vrei să intri în jocul ăsta sau nu?
- Păi depinde, ai îngânat tu.
- Nu există depinde. Vrei sau nu?

Nu aveai un răspuns la acea întrebare, mai ales că te luase prin surprindere şi detestai acest lucru. Dar în acel moment, ţi-ai adus aminte de povestea exploratorului care stătuse toată viaţa închis în micul lui orăşel şi o trăise doar în gând şi a înflorit în tine ideea că trebuie să trăieşti şi necunoscutul, să te obişnuieşti cu el. Maria, în geaca ei de piele neagră, acea calamitate care stătea în aşteptare în faţa ta, era tocmai acest necunoscut, acea parte întunecată a vieţii şi sub impulsul acestor gânduri, din gură ţi-au ieşit cuvintele care te-au şocat până şi pe tine:
- Bine, vreau! Hai să ne jucăm!
- Atunci sărută statuia!

Te-ai apropiat neîncrezător de buzele ei, în timp ce Maria te privea cum priveşte un chirurg o plagă deschisă. Ce nu ştia ea era că nu mai sărutaseşi niciodată o fată şi îţi era teamă să nu te faci de râs. Ţi-ai lipit cu teamă buzele de buzele de piatră ale femeii împietrite, care a rămas în continuare imobilă, în ciuda suflului cald care a venit dinspre gura ta. Ai rămas cu buzele lipite o vreme, până când au fost cuprinse de răceala lipsită de viaţă a statuii şi de gustul de praf înecăcios.
- Cum a fost, te-a întrebat Maria?
- Rece, ai răspuns tu.
- Bine. Acum sărută-mă pe mine!

Ai bâguit ceva, dar nici tu nu ai înţeles nimic din cuvintele tale. Ai rămas la fel de imobil ca statuia, fără să faci nimic.
- Bine, am înţeles, a izbucnit Maria, lasă că o să o fac eu!

S-a apropiat de tine, şi-a pus braţele în jurul gâtului tău şi ţi-a astupat gura cu buzele ei. Ai simţit gust de caise şi tutun, strugurel de buze şi sare de mare. Buzele erau moi şi umede şi alunecau peste buzele tale ca într-un dans pe gheaţă. Era o senzaţie nemaiîntâlnită şi tot corpul tău se înfierbântase, ca un cazan în care presiunea creştea brusc, până la limita exploziei. Ai prins-o timid de mijloc şi ai începu să îţi mişti capul în ritmul ei, ca într-un film mut, în care cuvintele sunt înlocuite de gesturi.
- Acum, spune-mi, a zis ea, retrăgându-se din braţele tale, cu cine ţi-a plăcut cel mai mult?
- Cu tine, ai spus tu, în timp ce îşi ştergeai uşor saliva care se prelingea uşor pe bărbie. Cu tine mi-a plăcut mult mai mult.
- Ce să zici şi tu, ştiu că sunt bună, mi s-a mai spus, nu e nevoie să mă flatezi. Ia zi-mi, vrei să continuăm jocul?
- Vreau, ţi-am zis că vreau!
- Bine, treaba ta, a râs Maria. Atunci, pune-i mâinile pe sâni. Să-mi spui cum se simte.

Anticipând ceea ce avea să urmeze, ai pus în grabă ambele mâini pe sânii statuii, ţinându-le drepte, ca şi cum i-ai fi sprijinit cumva, nu i-ai fi pipăit. Erau la fel de reci ca şi buzele ei, rotunzi, tari şi stranii prin netezimea lor.
- Tot reci şi ei. Totul e rece, ai concluzionat tu, în aşteptarea febrilă a ceea ce avea să se întâmple.
- Bine. Hai să îţi arăt ceva frumos, a zis Maria, în timp ce îşi desfăcea nasturii şi nodul de la cămaşa în carouri. Pieptul a început să i se dezvăluie uşor, la început o fâşie de piele albă, pigmentată cu pistrui, apoi curbura fină, parţial acoperită a sânilor şi mai apoi, când a terminat de deschis, acele coline cărnoase, perfect rotunde, cu sfârcurile înfiorate, ca nişte ferestre misterioase care duceau spre adâncul trupului ei. Vino să îi simţi, te-a îndemnat ea în timp ce ţi-a luat mâinile şi le-a pus pe sânii ei.

Tu le-ai lăsat acolo, fără să le mişti.
- Simte-i prostule, nu îţi fie frică, simte-i, te-a îndemnat ea.

Ai început să îi pipăi încet, ca şi cum ai fi avut nevoie de timp să te acomodezi cu acea senzaţie cu totul nouă pentru tine. Erau la fel de rotunzi ca cei ai statuii, dar moi, cu pielea înfiorată şi cu sfârcurile, ca doi butoni moi, catifelaţi, care te îmbiau să îi strângi între degete şi să îi săruţi.

În tot acel timp, Maria închisese ochii şi devenise la fel de imobilă ca statuia de lângă voi. Câteva pete roşii îi apăruseră pe gât şi pistruii, în raza aceea timidă de lumină care se strecura printre draperii, deveniseră aproape incandescenţi, oferind spectacolul unui chip care semăna cu o galaxie îndepărtată, surprinsă pe furiş de ochiul viclean al unui telescop. O mulţime de senzaţii noi te încercau în acel moment şi nu ştiai ce să faci cu ele.

Mintea ta încetase să mai funcţioneze şi trupul era acum la pupitrul de comandă. Te-ai apropiat şi mai tare de ea şi i-ai căutat din nou buzele. Erau acolo, întredeschise şi nu s-au împotrivit când ai început să le săruţi. Le-ai plimbat uşor printre dinţii tăi, în timp ce îţi plimbai mâinile pe sub cămaşa ei, peste spatele arcuit şi osos, peste gâtul parfumat, peste sânii înfloriţi de sub pânza cadrilată, peste buricul misterios, alchimic, peste tot. Maria răsufla greu, gemea încet şi părea că pluteşte deasupra haosului din cămăruţa întunecată.

În timp ce o sărutai şi limba ei catifelată se plimba printre buzele tale, te-ai oprit ca din senin, în tot acel haos al trupurilor care se năpustesc unul asupra celuilalt, ca să o întrebi:
- E adevărat?

Ea era încă suspendată în timp, cu gura întredeschisă, ochii închişi şi sânii goi lipiţi de pieptul tău. Când a deschis ochii, era ca şi cum ar fi fost trezită brusc, dintr-un vis adânc şi premonitoriu.
- Ce să fie adevărat?
- Că noi doi nu o să fim prieteni niciodată?
- Da, prostule, e adevărat. Credeam că ai înţeles asta deja. Trebuie să îmi juri că nu o să spui la nimeni despre noi doi sau despre ce facem noi aici. Nimeni nu trebuie să ştie, ai înţeles? Nu vreau să ştie nimeni că tu ai fost primul băiat din viaţa mea! Nimeni! Jură că nu o să zici nimic la nimeni! Nici la mă-ta, nici la frate-tu, nici la proştii ăia de colegi ai tăi. Jură, sau plecăm în clipa asta! Juri?

Fără să te gândeşti prea mult, i-ai făcut pe plac
- Jur! Nu o să afle nimeni. Nu vreau să plecăm! Vreau să fiu aici cu tine!
- Bine. Acum taci naibii din gură şi sărută-mă! Sărută-mă peste tot! Şi poţi să mă şi muşti! Poţi să îmi faci ce vrei tu! Doar taci naiba din gură!

Trupurile voastre s-au întâlnit din nou, sub privirile reci şi sticloase ale statuilor care nu păreau să fie impresionate de acea împreunare înfocată, haotică, plină de dorinţă şi de ură, de suferinţă şi de uitare, care avea loc sub ochii lor.

(30 mai 2015)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Maria in geaca de piele
    Bogdan Stanciu, 15.07.2015, 03:04

    Un articol care m-a acaparat total, m-a facut sa ma simt ca fiind un personaj.

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pompei, Cristian Boricean (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro S-a furat mireasa, Cristian Boricean (3.8/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Fata de deasupra şi întunericul de sub voi, Cristian Boricean (4.3/5 - 13 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Un nasture albastru pe o pânză neagră, Cristian Boricean (4.7/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sărutul franţuzesc, Cristian Boricean (5.0/5 - 10 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer