Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  PUNCT...

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fata de deasupra şi întunericul de sub voi


Cristian Boricean

21.02.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Soneria suna isteric. Visele te ţineau încă prizonier în lumea lor amorţită. Nu voiai să te trezeşti. Între moarte şi viaţă, somnul era singurul tău loc de joacă, lumea în care te simţeai cu adevărat confortabil. Bătăi violente în uşă. Ai deschis cu greu pleoapele. O explozie de lumină ţi-a rănit ochii. Gust de fiere şi metal coclit în gură. Tot corpul îţi era amorţit, ca al unui bolnav trezit dintr-o comă profundă şi îndelungată. Bătăile puternice în uşă continuau, gata să o doboare. Te-ai ridicat anevoie, ca o maimuţă care învaţă să se deplaseze în două picioare. Camera a făcut o mişcare de rotaţie rapidă în jurul tău. Te-ai sprijinit de tocul uşii, aşteptând să treacă vertijul. Ai ajuns cu greu la uşă. Când ai deschis-o, doi poliţişti stăteau în pragul ei, unul dintre ei cu pumnul ridicat, pregătindu-se pentru încă un ropot de bătăi în uşă.
 
Unul era mai înalt şi destul de solid şi se purta cu o barbă neagră ca tăciunele, frumos îngrijită. Semăna cu un fermier din serialele sud-americane de televiziune. Celălalt era mai mărunţel, avea ochii ageri şi îşi ţinea şapca lipită de piept, în timp ce nota ceva într-o agenda cu filele mototolite.
- Buna dimineaţa, vă deranjăm cumva, a zis poliţistul mărunţel, care semăna dureros de bine cu un fost coleg de liceu. Poate că era chiar el. Nu era totuşi posibil. Aflaseşi întâmplător că murise cu câţiva ani în urmă, măturat de un val puternic, în timp ce se afla în vacanţă pe litoral.
- Da, ai spus tu. Ce este? Ce căuta poliţia la tine la uşă. Încercai să îţi aduci aminte ce făcuseşi cu o seară înainte. Nu îţi aminteai să fii părăsit camera ta întunecoasă. De fapt, nu mai ieşisei din casă de câteva zile, de când nu mai primisei niciun semn de la ea. Erai complet claustrat, ca un sihastru care aşteaptă să vină moartea şi să îi ridice sufletul în împărăţia cerurilor.
- Suntem agenţii X şi Y de la secţia de poliţie 3. (Nu le-ai reţinut numele) Dorim să vă punem câteva întrebări, dacă se poate. Putem să intrăm?
 
Cu greu te puteai ţine pe picioare. Alcoolul încă se plimba nestingherit prin sângele tău. Aveai mii de pumnale minuscule înfipte în cutia craniană. Simţeai aproape fizic cum totul se prăbuşeşte în jurul tău, ca o clădire dezafectată cu fundaţia aruncată în aer.
- Ce s-a întâmplat, ai întrebat, pe un ton uşor alarmat?
 
Nu au mai aşteptat răspunsul tău. Au intrat în holul îngust, în timp ce tu băteai în retragere. Bărbosul îşi dăduse cu o colonie ieftină şi aproape că ai vomitat când i-ai simţit mirosul atât de aproape de tine.
- O cunoaşteţi pe fata care locuia deasupra dumneavoastră?
- Locuia? ai întrebat tu, cu inima în gât.
- Vă rog să ne răspundeţi la întrebare. O cunoaşteţi sau nu? Mărunţelul te lua tare. Poate că era o reîncarnare a fostului tău coleg de liceu. Încercai să îţi aminteşti dacă ar fi avut vreun motiv să îţi poarte pică. În locul unde ar fi trebuit să fie amintirile cu el, se afla un gol imens. Ai lăsat-o baltă.
- Foarte puţin. Am vorbit o singură dată. Dar ce s-a întâmplat?
- Şi ce aţi vorbit atunci? Am vrea să ne spuneţi totul. Tot ce ştiţi, fără să ne ascundeţi nimic.
 
Nu era treaba lor cât de bine o cunoşteai. De fapt, nu o cunoşteai aproape de loc. Era aproape o străină. Însă lucrurile erau mai complicate de atât. Şi până la urmă, ce însemna să cunoşti pe cineva? În mintea ta, asta era doar o altă iluzie a oamenilor. Pe fata aceasta de care vorbeau poliţiştii şi de care nu mai ştiai nimic de câteva zile, o văzuseşi de câteva ori şi îţi aduceai aminte fiecare întâlnire cu precizia unui pictor realist, atent la detalii şi meticulos în descrieri. Fiecare gest, fiecare secundă, fiecare răsuflare, toate îţi rămăseseră gravate adânc în suprafaţa moale a scoarţei tale cerebrale
- Am cunoscut-o în lift, ai minţit tu. Coboram de multe ori împreună dimineaţa. Ea se urca în autobuz şi eu coboram la metrou. Însă nu vorbeam niciodată nimic. Doar ne salutam şi mergeam împreună o bucată de drum. Însă nu am vorbit niciodată nimic. Fiecare cu treaba lui.
- Am înţeles, a zis poliţistul cu barbă. Nu au vorbit, a zis încet, ca pentru el. Colegul lui a notat ceva în agenda cu foile ciufulite.
 
În realitate, nu aşa ai cunoscut-o prima dată. Ai cunoscut-o în timpul unei furtuni de vară. E nepotrivit să spui că ai cunoscut-o, fiindcă nu ai cunoscut-o niciodată în sensul în care oamenii s-au obişnuit să folosească acest cuvânt. Ar fi mult mai onest să spui că ai privit-o pe ascuns. Stăteai la geamul cuştii de prefabricate în care locuiai şi priveai la potopul care se abătea peste aglomeraţia înserată de tramvaie greoaie, umbrele grăbite, claxoane dureroase şi suflete rătăcite. Tot acel spectacol avea un minunat efect liniştitor asupra ta, cum numai dezastrele pot să îl aibă, atunci când binevoiesc să se întâmple.
 
Ea a apărut pe aleea din faţa blocului, cu o umbrelă micuţă, roşie, deasupra capului şi cu apa şiroindu-i pe picioare. Nu se grăbea deloc şi părea să se bucure de furtună la fel de mult ca şi tine. Era îmbrăcată într-o rochie lejeră de vară, diafană, cu o gentuţă minusculă trecută peste umăr. Văzută de sus, părea o insulă plină de speranţă. Picăturile grase de ploaie se abăteau asupra ei ca nişte obuze distrugătoare, însă ei nu părea să îi pese. Era pe jumătate absentă, cu jumătate de fiinţă trecută într-un alt tărâm. Înainte să dispară în scara ca de mausoleu a blocului, şi-a închis umbrela şi a rămas nemişcată în ploaie. În poziţia aceea imobilă, dreaptă, cu umerii drepţi şi pieptul scos în faţă, cu apa scurgându-se pe trupul ei subţire, părea o statuie abandonată într-o piaţetă pustie. Şi-a ridicat faţa spre cer şi a deschis uşor buzele. Avea ochii închişi şi asta o făcea dureros de frumoasă şi de departe. Ea făcea un duş cosmic şi tu erai din nou plin de speranţă. Un sentiment nou începea să se zvârcolească în tine, ca un peşte răpitor într-un acvariu neîncăpător.
- Şi chiar nu aţi vorbit niciodată cu ea, a continuat poliţistul cu barbă, lovind uşor cu pixul cozorocul cartonat al caschetei. Poate totuşi vă aduceţi aminte, a zis el pe un ton complice.
- Am vorbit o singură dată cu ea, ai spus tu în timp ce îţi aprindeai o ţigară, cu o mână uşor tremurândă.
- Am putea să ne aşezăm, a zis poliţistul mărunţel. Am tot stat în picioare azi şi mă supără nişte varice. Doctorul mi-a spus să mă menajez. Să nu mai stau atât de mult în picioare. Dar cum să mă menajez, dacă asta este meseria mea? Asta l-am întrebat şi pe el. Bărbosul i-a aruncat o privire scurtă şi tăioasă şi mărunţelul a tăcut.
- Da, ai spus tu uşor neliniştit, în timp ce le-ai făcut loc să intre în cameră. Totul în jurul vostru era un dezastru. Scrumiera era plină ochi la capul patului, deasupra unui teanc de cărţi pline de semne fosforescente. Câteva cutii goale de bere erau adunate într-o grămăjoară pe lada din lemn furniruit a patului şi hainele tale stăteau aruncate pe un fotoliu-balansoar. Cei doi poliţişti au evaluat locul cu o privire ageră şi imparţială. Erau probabil obişnuiţi să dea buzna în intimitatea nedisimulată a celorlalţi. I-ai aşezat pe pat şi tu te-ai aşezat în fotoliu. Simţeai un tremur în tot corpul şi ţigara nu părea să te liniştească.
- Putem să fumăm şi noi, a întrebat bărbosul? V-ar deranja cumva?
- Nu, fumaţi, ai zis tu şi le-ai întins scrumiera inundată de filtre moarte şi storcite.
- Aşadar, a continuat bărbosul, aprinzându-şi o ţigară subţire, ziceaţi că totuşi aţi vorbit ceva cu ea. Ce aţi povestit dumneavoastră cu fata?
- Păi nu mare lucru. Despre întuneric. Te durea capul înfiorător şi cuvintele ţi se opreau în cerul gurii. Aveai gura cleioasă şi o vagă stare de rău punea stăpânire pe stomacul tău.
- Cum adică despre întuneric? Păi aşa ceva e imposibil. Trebuie să fii vorbit despre ceva, a zis mărunţelul, puţin arţăgos.
- Doar despre asta am vorbit, ai ripostat tu.
- Hmmm, au exclamat cei doi, ca nişte fraţi gemeni care funcţionează la unison, uitându-se unul la celălalt cu aceeaşi privire complice.
- Puteţi să ne daţi un buletin, a zis bărbosul. Avem nevoie de datele dumneavoastră.
- Dar de ce, ai ripostat tu?
- Aşa e procedura. Vă rog să ne prezentaţi actele.
 
Nu înţelegeai nimic din ceea ce se întâmpla în acel moment. Te simţeai ca la un reality show, însă erai hotărât să mergi până la capăt. Un sentiment ciudat îţi şoptea că ceva groaznic şi iremediabil se întâmplase în garsoniera de deasupra ta, unde locuia ea. Nu îţi mai simţeai picioarele şi un fel de hău întunecat se deschidea, ca un vârtej, sub corpul tău. Ai început să scotoceşti, într-un moment de panică, în toate buzunarele care ţi-au picat în mână, deşi mintea ta ştia cu precizie unde se află portofelul în care obişnuiai să ţii actele. Poliţiştii se uitau la tine ca la un nebun şi toată scena nu făcea decât să îţi agraveze sentimentul că cineva te împingea spre buza unei prăpastii adânci.
 
În cele din urmă, le-ai găsit şi le-ai înmânat poliţistului mărunţel, care s-a apucat de îndată să scrie în agenda lui. Între timp, cel bărbos te-a luat la întrebări:
- Şi cu ce spuneaţi că vă ocupaţi?
- Păi nu am spus, ai remarcat tu. Nu m-aţi întrebat până acum.
- Vă întreb acum. Cu ce vă ocupaţi?
- Sunt asistent.
- La spital, a continuat el?
- Nu, la universitate. Asistent universitar.
- Aha. Am priceput, a zis bărbosul, în timp ce şi-a mai aprins o ţigară. Şi la şcoală acolo vorbiţi cu studentele dumneavoastră despre întuneric?
- Ce vreţi să spuneţi cu asta, ai intervenit tu. Bineînţeles că nu vorbim despre întuneric. Nu face parte din programă.
- Din programă? Bărbosul şi-a ridicat cascheta şi s-a scărpinat cu repeziciune în creştetul capului. Şi la fete le place de dumneavoastră?
- Nu ştiu ce să vă răspund. Dar de ce mă întrebaţi asta?
- Dar dumneavoastră vă place?
- Să predau, vreţi să spuneţi?
- Nu, să vorbiţi cu studentele de la universitate. Presupun că sunt frumoase şi tinere, nu? Şi cui nu i-ar plăcea până la urmă? Ştim şi noi, doar suntem bărbaţi, nu? Tuturor ne plac femeile, mai ales alea tinere. Nu e păcat. Nu e deloc păcat. Aşa e făcută viaţa asta. Să ne placă de e frumos. Vorba aia: ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place, nu?
- Poftiţi actele, a zis celălalt şi ţi-a înapoiat buletinul. V-am copiat datele în cazul în care o să mai avem nevoie şi de alte informaţii. Vă rugăm să staţi pe aproape totuşi.
- Şi totuşi, ce se întâmplă, vă rog, îmi puteţi spune, ai întrebat tu, cu o voce lipsită de vlagă.
- Se întâmplă aşa, a continuat mărunţelul, punând agenda deoparte. Fata de care vorbim, fata de deasupra dumneavoastră, cu care nu ştim încă ce treabă aţi avut, nu mai dă maică-sa de ea de câteva zile. Mai multe nu pot să vă spun. Nici nu trebuie. Ce pot eu să vă spun este că nişte vecini v-au văzut când aţi ieşit de la ea din casă. De asta suntem noi aici. Şi de asta avem nevoie să ne ajutaţi, dacă vreţi. Că noi v-am luat acum cu binişorul, am zis că sunteţi de bună credinţă, dar să ştiţi că se poate şi altfel.
- Nu e posibil aşa ceva, ai spus tu. Nu e posibil. Ai lăsat capul în jos şi ai început să îţi bagi mâinile în păr şi să tragi cu putere de el. Ţi s-a întunecat privirea şi ai simţit o durere ascuţită în piept. Nişte furnicături reci au plecat din stomac şi au urcat până în vârful bărbiei, ca un curent electric de voltaj mare. Era un nou atac de panică şi prezenţa celor doi poliţişti nu făcea decât să îl accentueze.
- Ce aveţi, a zis mărunţelul. Nu vă e bine? Sau ce?
- Nu prea, ai răspuns tu, în timp ce tricoul se îmbibase deja cu transpiraţia abundentă care îţi ieşea prin toţi porii. Mă simt cam rău. Nu e bine deloc. Aş vrea să plecaţi.
- Noi de plecat nu plecăm până nu ne lămurim, a zis bărbosul pe un ton autoritar. Hai, beţi un pahar de apă rece şi reveniţi-vă, ce naiba, că doar suntem bărbaţi. Haideţi, vă ascultăm. Ce aţi căutat la fată acasă? Eraţi iubiţi? Ce eraţi? Vă mai vedeaţi din când în când? Aşa mai fac tinerii de azi. Nu mai vor ceva care să îi doară capul. Nouă puteţi să ne spuneţi.
- Ba nu că puteţi, a intervenit mărunţelul. Trebuie să ne spuneţi. De aia suntem aici.
- Pot să merg până la baie? Vă rog!
- Hai, mergeţi, da' să nu dureze. Nu avem toată ziua. Haideţi!
 
Ai fugit repede la baie şi ai zăvorât uşa în urma ta. Te-ai aplecat deasupra vasului de toaletă şi ai vomitat zgomotos. Inima îţi bătea ca un ciocan pneumatic şi aveai impresia că o să îţi taie respiraţia şi că o să mori asfixiat. Ai vomitat de mai multe ori şi te simţeai de parcă că ţi-ai fi golit tot interiorul, toată fiinţa ta. Te-ai întins pe gresia rece, cu ochii închişi. Fata de deasupra, fata din ploaie, fata din seara aceea, dispăruse. Asta era ceva real? Lucrurile acestea chiar se întâmplau? Cum era totuşi posibil să fii dispărut aşa? Dacă nu mai era aici, unde era? Doar întrebări. Nu îi ştiai nici măcar numele. O strânsesei în braţe, însă nu o cunoşteai aproape deloc. Şi cu toate astea, într-o manieră stranie şi dureroasă, îţi lipsea deja îngrozitor de tare. Dispariţia necunoscuţilor ne afectează mai tare decât dispariţia apropiaţilor. Hăul de sub tine a devenit mai adânc şi mai întunecat. Ca o groapă a Marianelor, care vrea să te absoarbă şi să te facă să dispari complet.
 
După o vreme, ai auzit bătăi în uşă. Ai auzit vocea groasă a poliţistului cu barbă, care a strigat la tine:
- Ce faceţi acolo? Mai durează mult. Nu avem toată ziua.
- Ies acum, ai urlat tu de pe gresia rece. Imediat!
 
Te-ai ridicat cu greu şi te-ai spălat pe faţă cu apă rece. Te-ai privit în oglindă. Oamenii sunt obiecte stranii. Erai acolo, încă viu şi plin de suferinţă. Toate obiectele erau şi ele acolo, impasibile la tristeţea şi tragedia faptului de a fi şi de a simţi. Periuţa, careurile de faianţă, robinetul, chiuveta. Erau în continuare acolo şi vor continua să existe la mult timp după ce tu nu o să mai exişti. La fel şi obiectele ei. Cele care i-au populat viaţa scurtă. Peria de păr. Papucii de casă. Tricourile largi. Cartea de pe noptieră cu semnul la pagina 148. Telecomanda. Pachetul de ţigări şi bricheta. Doar obiectele, doar ele, pot să ţină timpul în loc pentru noi.
 
Înainte să te întorci în cameră, ai mai vomitat încă o dată un lichid albicios şi cleios. Ţi s-a făcut dintr-odată şi mai scârbă. Chiar şi propriul tău trup e imun la suferinţa ta. Continua să secrete, să metabolizeze, să perceapă, să respire, să transforme oxigenul în dioxid de carbon, ca şi cum sufletul nici măcar nu ar exista, sau ar avea forma unui parazit care s-a instalat confortabil într-o formă care nu îi aparţine. Ai lăsat gândurile astea deoparte. Ai ieşit. Încă nu erai sigur dacă ea mai era sau nu.
- Ce faceţi dom'le acolo? Ce naiba? Poliţistul mărunţel era furios. Se roşise la faţă şi venele de la gât i se umflaseră. Cu chipul acela, părea o formă de viaţă inferioară, incompletă şi chinuită.
- Da' nu arătaţi aşa bine, a completat bărbosul. Ce aveţi?
- Nimic, ai zis tu, în timp ce încercai să îţi calmezi bătăile inimii şi să îţi alungi greaţa din gât. Să terminăm cu asta. Vreau să mă întind puţin. Vă rog.
- Bine. Vă ascultăm. Fata. Ce treabă aveaţi cu ea?
 
Te-au luat tare. Ce treabă aveai cu ea? Bună întrebare. Nici măcar nu o cunoşteai. Dar aveai senzaţia aceea stranie că fuseserăţi legaţi printr-un fir cosmic, un şnur ombilical invizibil prin care tranzitaseră gânduri şi fascicule de lumină. Unele persoane sunt predestinate să fie împreună chiar şi atunci când nu se cunosc. Uneori se visează. Alteori se văd în treacăt pe stradă. Alteori se recunosc în chipul altor persoane. Legături tainice şi inexplicabile. Poliţiştii te priveau suspicioşi. Pentru ei erai doar un parazit. O fiinţă lipsită de vlagă, sleită şi îmbătrânită prematur. Un om pierdut, sortit degradării vremelnice.
- Deci, a zis bărbosul. Ce aveţi să ne spuneţi?
- Stai colegu', să îl facem pe domnul să înţeleagă mai bine, ca să nu creadă cine ştie ce. Uitaţi care e treaba. Noi am venit la dumneavoastră fiindcă ştim. Ştim că vă vedeaţi cu fata. Să nu spuneţi că nu e aşa că lumea v-a văzut. V-a văzut când ieşeaţi dimineaţa devreme de la ea. Aşa, ca pe furiş. Aşa sunt locurile astea cu mulţi bătrâni, n-ai ce să-i faci. Credeţi că eu nu ştiu. Am şi eu bătrâni de ăştia pe scară. Stau doar şi trag cu ochiul pe vizor, aşa de plictiseală sau de curioşi. Să vadă ce mai face lumea, cine vine, cine pleacă. Ştiţi cum merge la noi. Dar ce să vă spun, nouă nu ne pare rău, că ne ajută în munca noastră. Ne ajută de nu vă daţi seama. Dar asta e altă poveste. Acum, ce treabă aveaţi cu fata de deasupra?
- Păi nu aveam nicio treabă. Nici nu ştiam cum o cheamă. Deloc.
- Păi e frumos aşa?, a întrebat bărbosul, în timp ce s-a scărpinat cu degetul mic în ureche. E frumos? Aţi fost pe la ea şi nici nu aţi întrebat-o de nume? E păcat.
- Nu a fost aşa, ai zis tu pe un ton resemnat. Nu a fost deloc aşa. Te-ai aşezat pe fotoliu şi ai mai aprins o ţigară. Starea de rău nu te lăsa deloc. Planul era să scapi cât mai repede de cei doi agenţi.
- Da cum a fost? Ia ziceţi-ne, cum a fost?
- Păi acum o lună, a fost o pană de curent. Era târziu când am intrat în scara blocului şi era o beznă de nu vedeai nimic. În mintea ta, rectificai aceste cuvinte, ca un amnezic care tânjeşte să nu uite ce a spus cu câteva momente mai devreme: ai ajuns în faţa blocului după ce te-ai târât cu greu dintr-un taxi în care şoferul stătuse numai cu ochii pe tine să nu îi vomiţi pe tapiţerie. Toată lumea din jurul tău avea o acceleraţie centripetă îngrozitoare. Nu te puteai ţine aproape deloc pe picioare. Luminile lăsau dâre în jurul lor, ca nişte stele pitice pe moarte. Aerul de seară era înăbuşitor şi stătut. Blocul, într-adevăr, era cufundat într-o beznă de smoală. Arăta ca nişte pietre de la Stonehenge. Ţi-ai imaginat pentru câteva clipe că toţi locatarii muriseră şi asta te-a reconfortat teribil. Ai continuat pentru cei doi:
- Când am intrat în scară, era întuneric şi nu se vedea mai nimica. Era ca în burta unei balene.
- Ca în burta cui, a întrebat poliţistul mărunţel? A unei balene? Aveţi şi haz, ştiaţi, a zis el, râzând forţat.
- Nu are importanţă. Era beznă. Când am ajuns la lift, am văzut-o pe ea. Aştepta liftul. Dar liftul era defect. Nu mersese toată ziua.
- Păi nu era nici curent, a zis bărbosul. Aştepta degeaba.
- Exact, l-ai completat tu. Degeaba.
- Şi, ce aţi făcut. Aţi văzut-o la lift? Şi atâta? V-aţi invitat singur pe la ea?
 
Din nou în mintea ta: Ai găsit-o la lift. Vorbea singură, înjura liftul care părea mort, căzut în abisul puţului său. Să te ia dracului de lift!. Mergi odată!. Te rog, mergi! Părea că plânge. Te-a simţit în spatele ei. S-a lipit cu spatele de uşa de metal a liftului. Tu i-ai simţit parfumul puţin exotic, piper amestecat cu vanilie, tutun amestecat ca miasmele trupurilor care se frecaseră de trupul ei în dansurile din seara aceea. Te-ai oprit. Nu ai vrut să o sperii. Distingeai doar o siluetă. Şi o fâşie de chip. O fâşie luminată de un bec din faţa scării. Buzele. Le-ai recunoscut. Erau buzele din ploaie. Nu mai şti exact cât aţi stat acolo amândoi, fără să vă spuneţi nimic. Tăcerea aceea însă era minunată. Era ca o floare de lotus plutind pe un lac scăldat de lumina răsăritului. A fost printre puţinele gânduri frumoase pe care le-ai avut în viaţa ta.
- Nu m-a invitat la ea. Am condus-o până la uşă. Era târziu şi era întuneric.
- Păi şi ea a avut încredere aşa, fără să vă ştie. Chiar aşa? Pare cam cusută cu aţă albă, a zis mărunţelul, din nou circumspect.
- Nu e cusută cu nimic. Ăsta e adevărul. Mă doare capul groaznic. Mai staţi mult aici?
- Stăm cât e nevoie. Nu e cazul să fiţi obraznic. Noi am fost respectuoşi. Nu-i aşa, spune tu, i-a zis bărbosul la colegul său.
- Eu zic că domnul e puţin mahmur. Că nu i-ar strica un Nurofen. Nu-i aşa, domnu'? Să ştiţi că nu vă face bine să beţi atâta. Aveam un văr care a murit de ciroză. La 35 de ani. Tânăr. Ştiţi cum i se umflase burta înainte să moară? Numai burta mai rămăsese de el. Atâta. Nu e bine ce faceţi. Hai, spuneţi-ne cum a fost cu fata ca să vă dăm pace. Altfel stăm aici până la noapte, că asta e meseria noastră. Hai, să vă auzim!
 
Ţi-ai adunat toate forţele şi ai început să le spui ce voiau să audă. Povestea aşa cum nu se întâmplase. Nu ar fi înţeles niciodată adevărata poveste. Adevărata poveste rămânea cu tine.
- Am urcat împreună scările. Era puţin ameţită. Pe scări era o linişte îngrozitoare. Ai fi zis că toate zgomotele din viaţa noastră, ciripitul păsărilor, vocile vecinilor, muzica, toate ar fi produse de electricitatea care circula peste tot în jurul nostru. În fine, m-a rugat să o însoţesc până la ea acasă. Mi-a spus că locuieşte la 10 şi a zâmbit. Aşa am crezut eu că a zâmbit, fiindcă nu îi vedeam chipul. Am pornit împreună pe scări. Eu o ţineam de braţ ca să nu se împiedice. Am urcat încet şi mi s-a părut că a durat o veşnicie până când am ajuns sus. De abia a reuşit să deschidă uşa. Când am păşit în apartament, a căzut din picioare. Am ridicat-o de jos şi am dus-o în pat. Îi era rău. Murmura ceva, însă nu am înţeles prea bine ce zicea. I-am deschis geamul ca să ia aer. Era îngrozitor de cald. Şi în casă era o căldură înăbuşitoare. Am stat lângă ea o vreme. Îmi era teamă să nu vomite în somn. Se poate muri din asta. Când a adormit, am plecat. Atât. De atunci nu am mai văzut-o. Şi acum, îmi spuneţi că a dispărut. Viaţa e destul de ciudată. Atât pot să vă spun.
- Doar atât? Nimic mai mult? Adică, aţi stat acolo până a adormit şi aţi plecat aşa, pur şi simplu?
- Exact. Aşa am făcut.
- E cam greu să vă credem, a zis unul dintre poliţişti. Adică nu că vă facem mincinos, da am văzut-o şi noi pe fată în poze, că ni le-a arătat maică-sa, înţelegeţi nu? Era frumoasă de îţi rămânea mintea în loc. Nu ne spuneţi nouă că aţi stat acolo pur şi simplu. Nu credem aşa ceva. Nu aţi făcut nimic cu ea? Hai, că nu o să vă punem în cârcă nimic. Vrem doar să fiţi sincer. Se poate? Ca între bărbaţi, aşa, v-am mai spus.
- Vă rog să mă lăsaţi singur. E tot ce pot să vă spun. Nu mai am ce să vă spun. Vă rog eu. Erai la capătul puterilor. Şi migrena era ucigătoare. Aveai un fel de dor de moarte. Îţi făcusei deja planul. Să bei până când propriul tău trup o să cedeze şi o să îţi aducă sfârşitul. Exact aşa cum se întâmplase şi cu ruda poliţistului. Reţeta era aceeaşi.
- Aflăm noi dacă aţi avut vreo treabă cu ea. Există metode. Acum vă lăsăm, dar să fiţi pe fază, dacă aţi avut vreo treabă cu ea, noi o să aflăm. Era tânără şi frumoasă fata şi acum e dată dispărută. Păi nu e păcat de ea? De ce să se întâmple un lucru ca ăsta? Cine ştie pe unde o fi şi cum o fi? La asta nu vă gândiţi?
 
Bărbosul devenea nostalgic. Mărunţelul se uita la el şi îşi ţinea în continuare şapca lipită de piept. Amândoi păreau că sunt la priveghi şi nu la interogatoriu. Erau două prezenţe străine şi ostile în spaţiul în care tu îţi desfăşurai suferinţa mocnită. În garsoniera ta. De fapt, între şase pereţi de beton şi armătură. Copie fidelă a unui buncăr în care te refugiai şi te apărai de lumea de afară. În care dormeai şi te îmbătai până când îţi pierdeai cunoştinţa. În care aduceai femei agăţate de la locurile de joacă, mame divorţate şi tensionate, studente de la facultate, fete tinere şi naive, lipsite de experienţă şi pline de idealuri adolescentine, femei necunoscute agăţate în baruri pline de lume pestriţă, cu părul mirosind a fum de ţigară şi pântecele cleioase, toate dornice de acelaşi schimb etern de lichide, de senzaţii şi de apropiere fizică. Aşternuturile tale poartă urmele lor, a tuturor trupurilor care au trecut pentru câteva ore prin patul şi prin viaţa ta. Nu şi ea însă. Pe ea nu ai adus-o acolo. Ea era altceva. Era diferită.
- Deci, domnule, a zis poliţistul cu barbă, ieşind din starea de nostalgie care îl cuprinsese, noi acum o să vă lăsăm. Dar să ştiţi că o să ne întoarcem dacă mai avem şi alte întrebări, că până la urmă nu ne-aţi lămurit cam ce treabă aţi avut cu biata fată. Şi să ştiţi că pe noi nu ne-aţi convins. Nu ne-aţi convins deloc. Ceva e nelalocul lui aici. Dar deocamdată, noi o să plecăm. A, şi vă mai spun ceva: lumea vorbeşte prin bloc. Ne-au zis vecinii că aduceţi o grămadă de femei aici. Sunteţi un fel de gigolo, nu?
- Nu sunt, te-ai apărat tu. Nu sunt deloc...
- Haideţi, lăsaţi, nu e nevoie să ne daţi nouă explicaţii. V-am spus ca să ştiţi ce zice lumea. Asta dacă vă pasă. Şi să ştiţi că e păcat de fata asta. Vă mai întreb o dată? Ştiţi ceva ce noi nu ştim? Că e prea ciudat aşa, să dispară aşa, tam nesam, astăzi este şi mâine nu mai dă nimeni de ea. Nu zic că nu se întâmpla lucruri de astea, dar nu e normal să fie aşa.
 
Amândoi au păşit spre ieşire şi tu i-ai urmat, ca un animal de companie docil, aşteptând să plece, să te lase singur, să dispară complet. Înainte să iasă, s-au oprit în prag şi au mai privit încă o dată în jur, cu un aer iscoditor. Nu păreau să te fi crezut. Mărunţelul s-a apropiat de urechea ta şi ţi-a şoptit:
- O să mai trecem noi. Să nu plecaţi nicăieri. Staţi pe aproape.
 
Te-ai uitat în urma lor cum se pierdeau pe coridorul întunecat. Ai fi vrut să îi vezi morţi. Pentru tine, fuseseră ca nişte mesageri ai morţii. Îţi dăduseră vestea dispariţiei ei. Ai închis uşa şi te-ai trezit din nou singur, aşa cum erai de foarte multă vreme. Ai privit înspre tavan. Nici ea nu mai era acolo sus. Adormeai în fiecare seară cu gândul că ea este acolo sus, în garsoniera de deasupra şi veghează asupra ta. Nici măcar nu avem nevoie de zei care să vegheze deasupra noastră. E suficient să ai pe cineva, aici, pe Pământ. Şi tu o aveai pe ea. Ea care ieşea proaspătă de la duş. Care păşea cu tălpile goale, moi, peste dalele de gresie. Ea citind o carte. Pieptănându-se. Acoperindu-şi trupul cu creme şi balsamuri parfumate. Întinsă goală pe pat, cu părul înfăşurat în prosop ca un turban pufos. Ea privind melancolică ploaia de afară. Adormită dimineaţa. Veselă şi ameţită seara. Cu coapsele fierbinţi noaptea. Ai fi vrut să ai un tavan transparent şi să îi urmăreşti fiecare mişcare, ca într-un reality show cu doi protagonişti. Şi gândul ăsta îţi făcea somnul mai puţin greu, mai puţin zbuciumat. Şi nu te mai trezei urlând, din coşmaruri în care o negură densă, ca aceea de dinainte de începutul lucrurilor, te trăgea de picioare şi te arunca într-un vârtej ameţitor.
 
Te-ai întins pe pat, cu ochii pironiţi în tavan. Dureri crunte îţi săgetau tâmplele obosite. Oare ceva avea să plesnească în interiorul cavernos al craniului tău? Ar fi fost de preferat. S-ar fi lăsat noaptea şi tu te-ai fi liniştit într-un final, odată cu moartea propriilor gânduri. Toată suferinţa noastră e dată de faptul că putem păstra amintiri. Seara aceea. Singura seară. Trebuia să te mai gândeşti încă o dată la ea, înainte de a închide ochii. Aveai de gând să rămâi întins în pat şi să îţi aştepţi sfârşitul. Să te înfometezi, să te deshidratezi, să îţi grăbeşti singur propria extincţie, ca un călugăr budist. Oare era cazul să laşi un bilet? Nu aveai cui să îl adresezi. Uneori uitai că eşti complet singur pe lume. Oare urma să o întâlneşti pe partea cealaltă? Puţine şanse. Nu există nimic dincolo. Doar nimicul. De asta îţi părea rău. Ţi-ar fi plăcut să vă mai întâlniţi. Dar nu era încă momentul. Te-ai întors înapoi în timp, la seara aceea. Ai început să îţi aduci aminte. Ca într-un film pe care îl vezi a doua oară şi imaginile îţi sunt deja familiare. Şi cu toate astea, par noi, de parcă nu ţi s-ar mai fi arătat niciodată.
 
Nu îţi mai aduceai aminte cât timp a durat tăcerea dintre voi. Ai avut impresia că a durat o secundă. Sau milioane de secunde. Nu ştii precis. Acesta e miracolul care se instaurează atunci când două fiinţe se atrag. Timpul devine inutil. Nici măcar relativ, ci lipsit de sens. Atunci e singurul nostru moment de glorie, singura porţie de nemurire de care o să avem vreodată parte. Ea ţi-a vorbit prima:
- E întuneric.
- Foarte, ai răspuns tu. Încercai să stai cât mai drept în timp ce ea se sprijinea de uşa de la lift. Îţi e teamă?
- De ce să îmi fie teamă?
- De întuneric. De beznă. De negură. De noapte.
- Nu ştiu, a răspuns, plecând puţin capul. Poate. Nu m-am prea gândit la asta. Ţie? Îţi este?
- Ştii ce cred eu?, ai zis tu, pe un ton disimulat încrezător, în timp ce te-ai aşezat pe una dintre treptele care duceau spre întunericul de deasupra şi ţi-ai aprins o ţigară. Eu cred că oamenii dorm noaptea fiindcă le este teamă de ea. Şi atunci somnul este ca un medicament. Dorm ca să nu fiu nevoit să suport atâta întuneric.
- Deci îţi este frica, asta vrei să spui?
- Îmi place lumina şi nu îmi place noaptea. E lipsită de viaţă. Nu crezi?
- Pot să mă aşez lângă tine? Nu îmi e prea bine.
- Da. Poţi. Vrei o ţigară?
- Nu. Am fumat prea mult. Am băut prea mult. Beau prea mult. Şi liftul ăsta e mort. Cum o să ajung până la 10? O să dorm aici, nu mă simt în stare să urc atâtea scări. Nu mă simt în stare de nimic.
 
S-a sprijinit pe perete şi şi-a trecut mâna prin părul lung şi negru. A închis ochii pentru câteva momente. Părea că doarme, liniştită. Era ca o statuie plină de viaţă. Ai avut un gând pasager: viaţa e mai frumoasă decât orice. Iar nimicul e mai urât decât orice. Când a deschis ochii, te-a fixat cu o privire curioasă.
- Spune-mi ceva despre tine, a zis ea. Orice.
 
Te-a luat prin surprindere. Ce ai fi putut să îi spui despre tine? Nu erau multe de spus.
- O să îţi spun un secret, i-au spus tu. Îţi fac o mărturisire.
- Un secret? Minunat! Vreau să aud un secret.
- Te-am văzut în ploaie. Te-am urmărit. Eram ascuns şi te priveam. Cred că erai foarte frumoasă. Aş fi vrut să nu se termine niciodată momentul acela. Să se deruleze la nesfârşit. Ăsta e un secret. Nu l-am mai spus nimănui. Nici nu aş avea cui să îl spun.
- Uită-te la mine, a zis ea. Te uiţi?
 
Te-ai întors către ea. Îţi era greu să o priveşti în ochi. Erau mult prea sinceri şi cruzi. Femeile frumoase au întotdeauna un soi de cruzime sălbatică în ele. Dacă te-ar fi ucis în momentul acela, ai fi murit probabil cu zâmbetul pe buze, plin de recunoştinţă.
- Vreau să mă iei în braţe. Poţi. Mă simt singură şi începe să îmi fie teamă.
- De ce îţi e teamă?
- Lasă asta. Strânge-mă şi atât. Restul nu contează.
 
Ai luat-o în braţe. Era caldă şi moale. Era ca o fărâmă vie de speranţă. Atingerea ei îţi şoptea că viaţa merită până la urmă să fie trăită. Că nu e complet inutilă. Mirosul ei îţi liniştea toate gândurile. Ai fi vrut să îl ai în preajmă până în clipa morţii tale. Aţi stat mult timp îmbrăţişaţi. În jurul vostru era o linişte desăvârşită. O linişte ca de mausoleu. Însă nici asta nu mai conta. După o vreme, a început să plângă. Suspina încet şi îi simţeai lacrimile calde pe obrajii tăi. Nu îndrăzneai să îi spui nimic. Era mai bine să taci. Nu te pricepeai să fii empatic. Erai probabil un monstru lipsit de suflet. În momentul acela însă, nu te simţeai aşa. A plâns o vreme şi după aceea s-a liniştit. Şi după ce s-a liniştit, a început să îţi vorbească din nou.
- În ziua aceea eram tristă. În ziua în care m-am oprit în ploaie. Eram teribil de tristă. M-am oprit în ploaie ca să mă liniştesc. Ca să revin cu picioarele pe pământ. S-a întâmplat ceva ciudat în ziua aceea. Era o zi ca oricare alta. Era cald, bătrânii îşi trăgeau sufletul pe băncile umbrite, maşinile stăteau cuminţi la semafoare, se lăsa seara, începuse să bată un vânticel viclean şi norii negrii se adunau pe cer. Nu era nimic special la ziua aceea, ţi-am mai zis. Şi totuşi, când ieşeam din parc, am simţit că se deschide un gol imens sub picioarele mele. O prăpastie ca la o alunecare de teren, când pământul o ia la vale. Şi simţeam că golul acela o să mă înghită. Ştii cum mă simţeam? De parcă totul în jurul meu era pe cale de dispariţie şi eu eram singura care putea să asiste la spectacolul acesta. Starea aceea m-a ameţit şi am simţit că îmi pierd echilibru. Şi inima a început să îmi bată tare. Şi am transpirat. Am simţit că o să mor acolo pe loc. Aş fi vrut să strig după ajutor, dar ar fi părut absurd, aşa că am rămas încremenită în mijlocul furtunii care se pregătea să izbucnească deasupra mea. Tu ai păţit aşa ceva?
- Deseori. Şi mie îmi e teamă.
- De ce îţi e teamă? Îmi spui?
- De nimic.
- Nimic?
- Da, nimic. Atunci când încetează să mai fie ceva. Şi asta nu e neapărat când nu mai eşti.
- Da. Acum înţeleg ce spui. Dar nu îmi mai e frică.
- Nici mie. Deloc. Acum îmi e bine. De mult nu mi-a mai fost atât de bine.
- Vrei să vii la mine, te-a întrebat ea. Ai vrea să rămâi în noaptea asta?
- Aş vrea, ai răspuns tu cu un fior de emoţie în voce.
- Atunci hai. Eu stau la 10. Te conduc.
 
Te-a luat de mână şi aţi urcat împreună prin bezna care inundase scările. O urmai ca pe o zeiţă care îţi arăta calea spre lumină. Ca pe o stăpână care tocmai te cumpărase de pe un vas de sclavi. Ca pe o mamă protectoare care te alesese să fii pruncul ei. Simţeai mâna ei moale pe mâna ta şi era suficient. Înaintaţi împreună într-o negură fără început şi fără sfârşit, într-un oraş neliniştit, pe o jumătate de lume cufundată şi ea în întuneric, pe o sferă albastră însufleţită, care pluteşte într-un vid lipsit de viaţă şi te simţeai împăcat cu gândul acesta. Aţi călătorit mult până la ultimul etaj, într-o tăcere deplină.
 
Când aţi ajuns în faţa uşii, ţi-a pus mâna pe obraz şi ţi-a şoptit la ureche:
- Vreau doar să mă ţii în braţe în seara asta, bine? Poţi să faci asta pentru mine?
- Orice, ai rostit tu, puţin surprins. Orice.
- Bine. Atunci hai.
 
A deschis uşa şi aţi pătruns amândoi în sanctuarul ei. Era la fel de întuneric ca pe scări. Doar o fâşie portocalie de lumină se prelingea pe tavan. Nu distingeai nimic în jurul tău. Te-ai lăsat în continuare condus de ea.
- Aşteaptă aici, a zis ea. Vin imediat.
 
A dispărut în bucătărie de unde s-a întors cu o lumânare groasă, albă, aprinsă. Lumina ei împrăştia în jur o căldură din alte vremuri. Te simţeai ca la începutul lumii. Ea a venit lângă tine şi ţi-a zis pe un ton poruncitor.
- Poţi să te dezbraci.
- Bine. Mă dezbrac, ai răspuns tu, oarecum nesigur pe vorbele tale. Ţi-ai scos hainele cu lentoarea unui condamnat la moarte. Cu greu îţi puteai păstra echilibrul. Până la urmă, te-ai dezgolit complet în timp ce ea te privea. Ai rămas în faţa ei, drept, cu mâinile alunecând aiurea pe lângă corp.
- Bine. Acum e rândul meu.
 
Tu ai întors privirea înspre geam.
- Poţi să mă priveşti, a spus ea. Îmi place să fiu privită.
 
Ai zâmbit. Toată tensiunea a dispărut din corpul tău. Te-ai aşezat pe pat şi ai privit-o cum începe să îşi dea hainele jos. Lumina galbenă şi jucăuşă a lumânării i se prelingea pe corp. Avea corpul zvelt, subţire, ca al unui animal de pradă. Aveai aceeaşi senzaţie de început de lume cu voi doi închişi într-o peşteră întunecată. Ca Adam şi Eva. Goi şi neprihăniţi. Primii oameni, primele corpuri vii care se privesc, îşi împărtăşesc goliciunea şi se ating. Primele clipe ale dorinţei.
- Hai în pat, ţi-a zis ea, întinzându-ţi mâna. Hai lângă mine.
 
V-aţi cuibărit amândoi în pat, ca doi fetuşi care împărţeau aceeaşi placentă. Ea s-a cuibărit în braţele tale, cu spatele întors spre tine. Toată pielea ei goală îţi umplea corpul de săgeţi pline de dorinţă şi candoare. Te simţeai ca un prunc, ca un o fiinţă care intră pentru prima dată într-un tărâm fermecat. Avea loc acolo, în patul ei străin, a doua naştere a ta.
- Strânge-mă tare, ţi-a şoptit ea, cu o voce pierdută. Strânge-mă tare, ca să simt că mă sufoci cu strânsoarea ta.
 
Ai strâns-o cât de tare ai putut. S-a lipit şi mai tare de tine şi te-a muşcat uşor de braţ. A chicotit puţin şi ţi-a şoptit din nou:
- Ce bine este. Crezi că ai vrea să ştii cum mă cheamă?
- Nu cred. E bine aşa. Tu ai vrea?
- Nu. Nici eu. E perfect aşa. Acum stinge lumânarea. Te vreau în mine.
- Dar...
- Niciun dar. Aşa vreau eu acum. M-am răzgândit.
 
Nu ai mai zis nimic. Ai stins lumânarea şi ai cuprins-o din nou în braţe. Peste voi s-a lăsat din nou întunericul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pompei, Cristian Boricean (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro S-a furat mireasa, Cristian Boricean (3.8/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Maria în geacă de piele, Cristian Boricean (3.5/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Un nasture albastru pe o pânză neagră, Cristian Boricean (4.7/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sărutul franţuzesc, Cristian Boricean (5.0/5 - 10 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer