Pompei

20.02.2015 - 4.45
Agatha,
M-am trezit aşa cu noaptea în cap şi nu mai pot să adorm la loc. O aud pe deja pe maică-mea prin bucătărie. A dat drumul la radio şi a început să cotrobăie prin dulapuri. Nu o să îţi vină să crezi dar ieri, tot pe la orele astea, ea cocea nişte pizza. Ce naiba? Mi-aş aprinde o ţigară, dar la ce nas are, asta sigur o să simtă mirosul şi cred că ar face un scandal cât casa. Numai de cicălelii ei nu am eu chef acum. Zilele trecute se lăuda că a schimbat draperiile aici în dormitor. Marea ei realizare pe luna asta. Cică le-a făcut pe comandă. Draperii de stofă vişinie. Tu îţi mai aduci aminte cum arăta camera asta când te-am adus prima dată pe la mine? Era Hiroshima, în aşa hal era. Nici măcar patul nu îl făcusem în ziua aia, cred că ai zis de mine că sunt un mare nesimţit. Dar dacă ai vedea-o cum arată acum. Zici că eşti într-o nenorocită de capelă. Am deasupra patului trei icoane mari, cică sunt sfinţite, aduse tocmai din Bucovina. Cu crengi de salcie agăţate printre ele. Iar lângă televizor, a aşezat o candelă şi o icoană mică de lemn cu Fecioara Maria. Şi, ca să vezi, înainte de culcare, vine să îmi aprindă candela, cică să am somnul liniştit. După ce pleacă, îţi dai seama că o sting, că îmi e frică, mă jur, să nu iau dracului foc în timpul somnului. În rest, totul e îngrijit, la locul lui, ca la muzeu. Se vede că trăieşte singură. Auzi, nu cred că bănuieşte nimic deocamdată, mă tot întreabă de ce nu te-am luat şi pe tine. Mă tot freacă cu plăcinta aia cu dovleac care îţi plăcea ţie, să mi-o dea la pachet pentru tine. Unde naiba o să găsească ea dovleac la sfârşit de februarie? Nu am nici cea mai vagă idee, dar e treaba ei, se descurcă. Cred că o se deschid puţin geamul, ca să fumez. Nu ştiu. Tu? Eşti bine? Eşti supărată?

20.02.2015 - 6.25
Agatha,
Auzi, da ce întrebări tâmpite pun, normal că eşti supărată. Nu cred că ai citit încă primul mesaj. De fapt, nici nu sunt sigur că o să îl citeşti. Dacă îl citeşti totuşi, ignoră ultima întrebare. E de neam prost. Până la urmă, am fumat pe geam. Nu ştiu dacă m-o fi simţit sau nu. Cred că da, că nimic nu îi scapă. Mame forjate la şcoala aspră a vigilenţei. Dar nu de asta îţi scriu. Am dat drumul la TV, aşa aiurea. Am tot butonat, până am găsit un documentar pe History Channel. Îmi place ideea că la televizor sunt mereu emisiuni, chiar şi noaptea. S-a gândit cineva şi la oamenii fără somn. Sau la ăia singuri. Sau la ăia bolnavi. Ţi-am mai zis, apropo, că înainte să moară soră-mea, când au adus-o acasă de la spital, o lună întreagă a mers televizorul fără încetare în camera ei, era ca un medicament pentru ea? Zăcea toată ziua, cu ochii în TV. Dar, mă rog, asta e altă poveste. Îţi ziceam de un documentar. Despre Pompei. Ştii că am mai învăţat noi la istorie despre el? Era un oraş de ăsta antic, la poalele unui vulcan, şi într-o noapte, aşa din senin, a erupt vulcanul ăsta şi a acoperit tot oraşul sub un val uriaş de lavă fierbinte, incandescentă. Nu a scăpat aproape nimeni. Ba da, cred că au scăpat ăia care nu au avut somn:). Ce zici de asta, sunt al dracului de amuzant? Nu ştiu de ce îţi povestesc eu despre lucrurile astea. Probabil că nu mai vrei să auzi de mine. E normal aşa. E cât se poate de normal.

22.02.2015 - 18.00
Mihai,
Cred că ar trebui să vorbeşti cu maică-ta şi să îi spui adevărul. Încearcă şi tu, măcar o dată în viaţa ta, să fii sincer, să îţi asumi nişte lucruri. Nu este atât de greu pe cât pare. Dar acum nu mă mai priveşte pe mine, este exclusiv treaba ta. Vreau să te gândeşti şi să îmi răspunzi cât mai repede la următoarele întrebări: când vii să îţi iei lucrurile, când mergem la notar şi ce ai de gând să faci cu 007? Este important pentru mine să îmi dai un răspuns cât mai rapid, nu are sens să mai tergiversăm lucrurile. Şi m-am gândit mult dacă ar trebui să ştii sau nu, dar cred că e onest din partea mea să îţi spun că am cunoscut între timp pe cineva, nu a fost ceva premeditat, pur şi simplu s-a întâmplat. Dar tu ştii mai bine cum e cu lucrurile astea care se întâmplă din senin, nu are sens să îţi explic eu acum ce şi cum. În altă ordine de idei, te aştept să îmi răspunzi la întrebările de mai sus cât de repede poţi tu.

22.02.2015 - 19.00
Agatha,
Da. Acum am văzut mailul de la tine. Da. Acum îţi scriu de la locul nostru, mai ţii minte, bodega aia de lângă parc? Încă mai e în picioare, mare minune, chiar şi beţivii care vin aici sunt cam aceiaşi. Doar că au mai îmbătrânit puţin, dar îi recunoşti după expresia feţelor, asta nu îmbătrâneşte niciodată. Stau toţi aşa, fiecare singur la masa lui, cu coniacul în faţă, aproape nemişcaţi şi se uită la ecranul TV-ului, de parcă băutura i-ar mumifica de când sunt încă în viaţă, aşa arată, ca nişte morţi vii. Ba nu, arată ca oamenii de la Pompei, că tot îţi ziceam eu mai devreme de documentarul ăla. Oamenii ăia care au rămas prinşi sub valul de lavă, unul dormind, alţii făcând dragoste, alţii încercând să iasă din casă, în aceleaşi poziţii. Ştii tu? Da. Păi nu ştiu ce să îţi spun deocamdată. Probabil că trebuie să mă întorc şi să îmi caut un loc unde să stau. Am chef să stau singur o vreme. Şi o să îl iau pe 007 cu mine. A fost cuminte? L-aş fi luat cu mine, dar ştii bine, maică-mea urăşte animalele. Nu ar concepe să îl vadă prin casă. Îţi imaginezi, un câine în sanctuarul ei? Sacrilegiu. Ar fi mai rău ca dezastrul de la Pompei. Naiba ştie. Mă gândesc că nu o să mă ierţi prea repede pentru treaba asta cu Ania. Adică, nu o să mai fim împreună, tu ai deja pe altcineva, dar o să mă urăşti probabil multă vreme de acum înainte. E nasol, dacă stai să te gândeşti. E trist, de fapt. Nu ştiu. Nu prea îmi dau eu seama cum ajuns aşa, de fapt, îmi dau seama, ştiu că a fost vina mea, toate erau bune şi frumoase şi eu m-am dus să mă fut cu alta, ce dracului, lucrurile sunt mai simple decât par, mult mai simple. Da.

22.02.2015 - 23.00
Agatha,
Sunt praf. Adică, m-am făcut muci. Am rămas cam singur pe aici şi stau cu ochii beliţi în televizor. Nu ştiu cum dracului o să mă duc eu acasă, sper să doarmă asta, nu m-a văzut niciodată beat. Ba, cred că m-a văzut odată, şi după aia a stat îmbufnată o lună. La naiba, uneori mi se pare aşa dificilă. Mi se pare că e greu să vorbeşti cu ea, e aşa, nu ştiu, parcă mi-ar fi profesoară, nu mamă. Adică, ea a fost profesoară toată viaţa ei. Dar ce prost sunt, ştii asta deja. Dar numai că, ce voiam eu să spun este că ea a fost numai profesoară şi pentru noi, copiii ei. Mai puţin mamă. Mai tot timpul. Şi cu mine, şi cu soră-mea se purta mai mereu cum se purta cu proştii ei de la şcoală. Să nu faci aia, să faci aia, de ce ai făcut aia aşa, numai căcaturi de astea de internat. Cred că de aia s-a prăpădit şi babacul aşa repede, s-a săturat de cicălelile ei. Cred că ţi-ar fi plăcut totuşi de soră-mea, era aşa mai rebelă. Ea a trăit mai intens viaţa, poate avea deja, înscris în codul ei genetic, faptul că o să se ducă repede şi de aia a făcut-o. Ăştia care mor tineri, trăiesc intens, ce dracului, totul sau nimic. Dar, ce voiam eu să zic: soră-mea îi ţinea piept. Se lua cu ea în gură. Îi zicea de toate, nu avea treabă. Şi maică-mea turba. Nu putea suporta. Cred că doar ideea asta, că ea e o femeie cu statut, respectabilă, o împiedica să nu o ia la şuturi şi să o drăcuie pe biata soră-mea. Dar tot stătea cu gura pe ea şi de-abia după primele analize care au ieşit prost, a lăsat-o mai moale. Dar o să vorbesc cu ea, o să îi zic ce şi cum, stai liniştită. Totul e sub control. Ştii la ce mă gândeam eu acum? La prima noastră dată când am ieşit împreună. Îţi aduci aminte că te-am adus aici. Era frig ca dracu', ninsese toată ziua, nişte fulgi de aia mari, ca în filme, mai ţii minte? Şi când am intrat aici, erai aşa speriată. Adică, aşa mi se părea mie că eşti. Dar erai adorabilă. Adică, ce cuvânt de căcat, nu erai adorabilă. Erai mişto, ce pula mea. Şi ştii ceva? Eu, în clipa aia, eram mort după tine. Mă uitam la tine şi erai frumoasă din toate poziţiile. Îmi ziceam în gând, aşa ca pentru mine, ce căcat face fata asta cu mine, fată mişto, cu tot ce trebuie şi eu am adus-o în spelunca asta? Şi mai ştii ceva? Ştiai să mă asculţi. Şi nu numai. Ştiai să faci omul să se simtă special, aşa mă simţeam atunci, când stăteai lângă mine, cu coatele sprijinite pe masă, ochii ăia verzi, mari, mă priveau fix, nu pierdeai niciun cuvânt din ce aberam eu despre Sartre, Camus, revoluţii, idealuri, cuvinte din cărţi, parcă erai numai a mea şi nimic nu mai exista în jur, mă simţeam, îţi jur, cel mai fericit om din tot căcatul ăsta de Univers. Dar eram copii. Era altceva. Totul se simţea altfel pe atunci. Să îmi bag pula, ce de căcat. Plec spre casă. Gata, plec.

23.02.2015 - 9.00
Mihai,
Nu am foarte mult timp la dispoziţie, intru imediat într-o întâlnire. Te rog să îmi spui exact când ai de gând să te întorci. E important pentru mine să ştiu asta. Ideea este în felul următor: anul acesta mi-am luat concediul puţin mai devreme. O să merg în Tunisia. Cu Moez. E tipul de care ţi-am povestit că l-am cunoscut după ce ai plecat tu. Vrea să mergem la ai lui acasă, să mă cunoască şi ei. Dar, lăsând astea deoparte, te rog să îmi dai un răspuns cât mai curând, ca să îmi aranjez şi eu lucrurile. Dacă l-ai fi luat cu tine pe 007 (chiar şi acum, când îţi scriu, mi se pare o ideea absolut tâmpită să vii cu un câine acasă, fără să îl întrebi şi pe celălalt şi îl mai numeşti şi 007), dacă l-ai fi luat cu tine, nu am mai fi avut această discuţie. Deci?

23.02.2015 - 12.25
Agatha,
Ce dracului ai tu cu numele de 007? E chiar mişto şi sunt foarte mândru de el. Şi, acum sincer, tu vorbeşti de nume? Ce pula mea de nume e ăla, Moez? Serios? Nici măcar nu am idee cum se pronunţă. Zici că e nume de storcător de fructe, pe bune. Şi cum adică să te prezinte la părinţi? Până şi mie, ştii că eu sunt aşa mai naiv şi nu mă pricep la dintr-astea, dar până şi mie mi se pare o idee foarte, foarte nefericită. Păi, căcat, îl ştii de două săptămâni, ai şi tu grijă. Dar, de fapt, de ce naiba mă bag eu în toată chestia asta? Vrei să te răzbuni pe mine pentru treaba aia cu Ania şi nu ştii cum? Spune sincer, asta vrei? Nu ţi-am mai zis, nu a însemnat nimic. Sună aşa clişeu, dar ăsta e adevărul. Doar futut şi gata. Sex, sex, bang, bang şi atât! Dar ce să zic, am fost eu prost că nu i-am rezistat. Avea clasă. Adică m-a cam păcălit. A fost aşa o ţeapă, că se uita aşa frumos la mine, cam cu te uitai tu pe la începuturi şi parcă mă întorsesem în timp. Uite, ce zici de motivul ăsta. Stai, că bate cineva la uşă...
Am revenit. Îţi dai seama, era maică-mea. Cică arăt rău. Că ce am făcut aseară? Îmi venea să îi zic: am borât prin tufişuri, dar m-am abţinut. Dar oricum cred că m-a simţit că am drojdit. A strâmbat din nas şi a ieşit din cameră, fără să mai zică nimic. Acum urmează o zi de tăcere, aşa că probabil ar fi mai înţelept să o şterg de acasă. Aş vrea, numai că mă doare capul horror. Poate că o să explodeze. O să înnebunească asta, dacă o să îi murdăresc pereţii de sânge. Nu e aşa amuzant. Mă rog, despre ce vorbeam? Stai să îmi aprind o ţigară. Da. Vorbeam de Ania. Îţi ziceam că m-a păcălit. Dar aşa suntem noi bărbaţii, nişte proşti. Cei mai mari proşti. Să vezi ce vis ciudat am avut azi noapte. Tot cu rahatul ăla de Pompei. Zici că mă bântuie. Umblam printre ruine, străzile erau acoperite de o zgură neagră şi te căutam pe tine. Te tot strigam şi la un moment dat a apărut o femeie, era îmbrăcată ca o zeiţă, îi străluceau hainele şi avea o aură luminoasă în jurul ei, de aia zic că era ca o zeiţă. Şi a venit aşa înspre mine, se uita cu poftă, de parcă ar fi vrut să mă fută. Şi îmi ziceam eu aşa în gând, în somn, nu ştiu dacă în vis noi gândim, mă rog, mă gândeam eu aşa, băi zeiţele astea ale grecilor şi romanilor erau cam paraşute, le plăcea la nebunie futaiul, mai ales ăsta cu muritori de-ai ca mine, şi m-a apucat aşa o ameţeală, ceva de speriat. Ea a venit înspre mine şi m-a luat de mână, m-a băgat într-o casă de asta veche, făcută numai din pământ maroniu. În toată casa asta nu era decât un pat de fier, ca alea pe care le aveam în cămin, s-a culcat acolo şi m-a tras peste ea. Şi pe mine mă apucase o panică de asta imensă, de zici că venea moartea să mă ia, şi mă gândeam, să vezi ce prost eram în visul ăsta, mă gândeam: băi, dacă nu i-o trag bine lu' asta, te pomeneşti că mă omoară, mă transformă în te miri ce, vierme, lebădă, arcuş, harpă, pulă bleagă, şi mă mai gândeam, uite măi, în loc să o caut pe Agatha, stau cu afrodita asta aici. Şi după aia m-am trezit. Dar nu e aşa că a fost ciudat? Ce tâmpenii şi visele astea. Pe bune. Cele mai mari.

24.02.2015 - 8.00
Mihai,
Te rog eu, chiar am nevoie de un răspuns de la tine. Este important pentru mine să îmi dai un răspuns cât mai repede. Nu am prea mult timp la dispoziţie să îţi scriu, dar vreau să înţelegi ceva. Când ţi-am zis că tu nu mai exişti pentru mine, am vorbit serios. După ce o să se termine toate lucrurile acestea, tu nu o să mai auzi de mine şi eu nu o să mai aud de tine. Asta o să fie înţelegerea noastră şi sper să o respecţi întocmai. În ceea ce priveşte viaţa mea personală, aceasta nu te mai priveşte absolut deloc. Tu ai vrut ca lucrurile să fie aşa şi trebuie să îţi asumi consecinţa acţiunilor tale. Eu o să o iau de la capăt şi îţi recomand şi ţie să faci acelaşi lucru. Din câte îmi dau eu seama, nu eşti foarte bine, dar sper, spre binele tău, să îţi revii. Eu mi-am pus ordine în gânduri, a fost o perioadă din viaţa mea care s-a încheiat, acum începe altă perioadă şi sper că o să fie diferită faţă de cea pe care am avut-o până acum. Nu ştiu dacă te urăsc, probabil că da, dar nu are importanţă prea mare. O să îmi treacă, sunt o femeie puternică. Acestea fiind spuse, încă aştept răspunsul tău şi sper să nu mă mai tergiversezi mult.

24.02.2015 - 9.00
Agatha,
Nu ştiu ce să zic. Poate e mai bine aşa. Aseară nu am mai băut. Doar m-am plimbat mult, până când s-a lăsat întunericul. Aaa, şi a nins. Cu fulgi imenşi. Ca pe vremuri. Se acoperise tot oraşul de un strat alb, pufos şi era multă linişte în jur. Ca la Pompei. Aşa ziceau în documentar. Că după ce s-a oprit erupţia, s-a lăsat în jur o linişte adâncă. Ca într-un cimitir.
Oricum, a fost liniştitor. Cred că poţi să înţeleg de ce nu mai vrei să auzi de mine. Deşi, am crescut împreună, dar na, probabil că până la urmă, nimic nu e făcut pe lumea asta să ţină la nesfârşit. Totul curge. Mai ţii minte, îţi împuiam capul cu tot felul de citate, filosofeli de-ale mele şi tu mă ascultai răbdătoare, cuminte? De unde naiba aveai atâta răbdare? Cred că pe atunci şi tu mă iubeai destul de mult. Adică, aşa aş vrea să cred. Ce să zic? Nu mai am ce să zic. Uite ce este, eu nu cred că mai pot să mă întorc. M-am gândit eu mai bine. Nu ai vrea să îl păstrezi pe 007? Aşa, ca pe un cadou de despărţire. Nu mai are sens să îl am, atâta timp cât tu nu o să mai fii cu noi. Nu? Hai, te rog, păstrează-l tu. Te rog.

24.02.2015 - 13.00
Mihai,
Cred că nu m-ai înţeles foarte bine. Eu te-am rugat ceva, dar văd că nu am cu cine. Nu contează, mă aşteptam cumva la asta, m-am obişnuit. Despre asta este vorba, în definitiv, eu nu mai vreau să mă simt atât de resemnată, vreau să simt că am lângă mine pe cineva care mă iubeşte, care este acolo cu adevărat, care ştie cum să mă asculte, cum să mă ia. Iar tu nu mai ştii cum să faci asta. Eşti incapabil. Eşti un impotent emoţional. Tu, cu lumea ta, cu cărţile tale, cu ideile tale, cu spaţiul tău. Ăsta eşti tu, în momentul acesta. Şi cu fata aia. Nu mă interesează ce ai făcut cu ea, ce a fost între voi. E treaba ta. De acum înainte, fiecare cu treaba lui. Punct. Bine?
Revenind. Mihai, treaba o să stea aşa. Eu am cumpărat deja bilete de avion. O să plec cu Moez, aşa cum ţi-am spus. Câinele o să rămână singur acasă, e treaba ta dacă o să vii să îl iei sau nu. Cât despre păstrat câinele, nici să nu te gândeşti la asta. Ştii foarte bine că încă de la început, nu am fost de acord cu ideea asta. De fapt, tu m-ai pus în faţa faptului împlinit şi eu nu am mai avut niciun cuvânt de spus. La fel o să procedez şi eu acum. Ne-am înţeles? Mă aştept ca la întoarcere, să găsesc apartamentul golit, fără lucrurile tale şi fără câine. În rest, o să decidem la partaj ce anume va păstra fiecare. Mizez totuşi pe buna ta credinţă şi sper că o să te sinchiseşti să îmi dai totuşi un răspuns clar.

24.02.2015 - 23.45
Băi fato,
Ce pula mea, chiar atât de tare mă urăşti? Nu îmi trebuie nimic de la tine, sunt doar nişte căcaturi de obiecte, poţi să te ştergi cu ele la cur. Da? Eu am venit iar să mă fac muci, după căcatul ăla de mail, m-a apucat disperarea. Nu înţeleg ce ai atâta ură în tine. Dar, ce să zic, e treaba ta fetiţo. Şi vrei să mai ştii ceva? Nici măcar nu mai îmi pasă. Te-ai transformat într-o proastă insensibilă, eu încerc să îţi spun nişte chestii şi degeaba. Şi uite, cu fata asta, cu Ania. Băi, vrei să ştii ceva? N-am făcut nimic cu ea. Te-am minţit. Am zis că să nu par aşa distrus în ochii tăi. De aia te-am minţit. În seara aia, am băut cu ea, am pălăvrăgit o grămadă, de toate, ţi-am zis, fata era tobă de carte şi trecută prin viaţă. Apoi am mers la ea acasă. Un apartament de ăla în centrul vechi, într-o casă elegantă cu lift de ală antic şi camera înalte. Adevărată burghezie. Mi-a făcut o cafea, a pus o muzică de asta slow în surdină, s-a schimbat în ceva mai comod, de fapt, ce pula mea zic eu comod, s-a dezbrăcat şi a luat pe ea o rochie largă, neagră, şi chestia asta a făcut-o ca să o văd eu, cu uşa de a dormitor deschisă, şi ce dracu să mai zici, pe mine m-a dat peste cap. Ţi-am zis că fata avea stil, avea clasă, cum vrei să îi spui. Am mai povestit o vreme, nişte căcaturi despre Houellebecq, ăla de nu îţi place ţie şi apoi am trecut la treabă. Dar simţeam eu că ceva nu era la locul lui. Pur şi simplu simţeam.
Ia uite, ce zici de asta, iar e documentarul ăla la TV. Ăla cu Pompei. Eu şi cu beţivii oraşului, ne uităm la documentare. E unul aici lângă mine, unul de îi lipseşte un ochi şi zice, aşa ca pentru toţi şi pentru nimeni: i-a pedepsit Dumnezeu de au pierit aşa ca nişte şobolani. Îmi vine să îi zic: băi nea alcoolistule, nu era Dumnezeu la vremea aia, încă nu se născuse. Ce eşti matale aşa de prost? Dar de ce să mă iau cu beţivii în gură? Aşa de rău am ajuns? Mai bine rămân eu cu ale mele. Dar, nu ştiu, mă gândesc eu aşa, dacă oamenii ar gândi mai mult pe lumea asta, ar fi o lume mai bună. Dar nu vor să o facă. Mă fut. Aşa. Ce îţi ziceam. Da. De Ania.
Auzi, hai să îţi zic: nu am făcut, proasto, nimic cu ea. Ştii de ce? Nu mi s-a sculat. De aia. Sper că eşti mulţumită. Te face să te simţi mai bine lucrul ăsta? Eram acolo gol, stăteam ca prostul şi mă chinuiam să o scol, dar nimic. Nu voia. Şi asta se uita la mine ca la ultimul puţoi, ca la ultimul penibil. Ce zici de asta? Te simţi răzbunată? Spune, acum eşti mulţumită? Deci, poţi să consideri că e unul la zero pentru tine. Bine? Şi încă ceva: dacă îl laşi pe 007 singur în casă, îţi rup gâtul, proasta dracului. Să nu laşi câinele singur în casă, că o să vezi tu!

25.02.2015 - 01.15
Agatha,
Agahta, Agatha, Aga-tha, A-g-a-t-h-a. Stau aici singur, în bomba asta şi îţi rostesc numele în gând. Ştii că mi-a plăcut mereu numele tău. E frumos tare să te iubească o gagică pe care o cheamă Agatha. E foarte minunat. Auzi? Sunt praf. Iar am băut. De abia scriu pe telefonul ăsta. Apropo, nu o să mai am de pe ce să îţi scriu. Cred că tocmai mi-am lăsat telefonul aici gaj, pentru băutură. Cred, nu ştiu. Să nu iei în seamă ce am zis mai devreme. Şi te rog să mă ierţi. Te rog mult să mă ierţi. Şi sunt sincer. Agatha. Ce nume frumos. Îţi promit eu, o să mă adun zilele astea şi vin să ne facem ordine în treburi. Ştiu eu că nu i-ai face rău la 007, ştiu asta, am fost eu un prost că am gândit aşa. Prost am fost mereu. Dar şi norocos. Ştii de ce? Că am avut o femeie ca tine. De aia. Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Atâta cât a fost, a fost bine. Acum asta este. Uită-te şi tu. Atâţia ani de filosofeală, şi doar atât pot să dau din mine. Cred că asta a fost. O să te pufnească râsul, da ştii ce fac acum. Stau şi aştept ceva. Ceva amuzant. Îmi imaginez că muntele care se vede la fereastră e chiar Vezuviul. Şi că eu sunt în Pompei, într-o cârciumă oarecare. Şi, ghici ce aştept? Aştept să erupă căcatul ăsta de munte. Asta aştept. Şi sunt pregătit. Cel mai pregătit. Nici măcar nu îmi trece prin cap să mă mişc de aici. Iar când o să vină peste mine valul ăla de lavă, nici nu o să mă clintesc de aici. O să îmi bag pula în el de val, asta o să fac. Doar să vină odată. Şi peste câteva milenii, or să mă dezgroape nişte arheologi, stând la masă, cu paharul împietrit în mână şi or să zic: ia uite şi la beţivul ăsta, l-a prins erupţia la băute. Beţivul naibii. Nu e aşa că ar fi amuzant? Sau ar fi trist. Habar n-am şi nici nu îmi pasă.

25.02.2015 - 2.00
Agatha,
Suntem ok, nu-i aşa? Ai grijă. Da?