Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  PUNCT...

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sărutul franţuzesc


Cristian Boricean

14.06.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În ziua aceea, maică-ta te îmbrăcase într-un costum greu de stofă neagră, apăsător şi scorţos, croit cu migală pe măsurile tale uscăţive de croitorul bătrân şi arţăgos care locuia singur de mulţi ani, în casa din capătul străzii dinspre piaţa cu flori, casă care mirosea întotdeauna a frunze moarte, prune uscate, ziare îngălbenite şi droburi de naftalină care stăteau ascunse printre sulurile greoaie de tafta, catifea, pânză, lână sau brocart.
 
Îl bănuiai pe bătrânul zgripţuroi, cu armata lui de ace cu gămălie, bolduri ascuţite, papiote multicolore şi maşina de cusut adusă din ţări străine, care părea o maşinărie drăcească, cu pedala tocită, curele din piele maronie şi acul sprinten care se mişca la viteze ameţitoare, că îţi croise costumul ca pe o pedeapsă, întocmai cum Hera îi oferise lui Hercules un veşmânt otrăvit, care să îi ardă trupul, ca să se răzbune pentru nenumăratele razii pe care le făceai în curtea lui, plină cu răsaduri de zarzavaturi verzi, cărnoase, rânduri leneşe de ardei iuţi şi petice încâlcite de plante căţărătoare, care îşi unduiau trupurile pe nişte araci înalţi şi ascuţiţi, curte care avea în mijlocul ei cel mai frumos şi impunător cireş pe care îl văzusei vreodată.
 
Era impunător, cu o coroană bogată şi o scoarţă noduroasă, pe care te puteai căţăra uşor, ca să ajungi la cele mai zemoase şi gustoase cireşe care puteau exista pe Pământ. Erau mari, de un roşu închis, de culoarea sângelui, iar când le desfăceai pe din două, ca să le extirpi viermişorii care se înfruptau din dulceaţa lor, împrăştiau în aer o mireasmă dulceagă, proaspătă, care îţi făcea nările să freamăte şi gura să saliveze de poftă. De multe ori te cocoţai până în vârf şi rămâneai acolo ore întregi, admirând turla scânteietoare a bisericii, statura impunătoare a turnului de apă, plopii semeţi care creşteau pe marginea căii ferate, pisicile iscoditoare care se plimbau tacticos pe acoperişurile de ardezie ale caselor, ore care erau până la urmă întrerupte de vocea severă a croitorului, care te certa să te dai jos şi te aştepta acolo până coborai, după care te apuca strâns de ureche şi te târa aşa până la poarta casei, unde te aştepta bunică-ta înarmată cu un făcăleţ greu de lemn.
 
Pentru toate aceste neplăceri, bătrânul îţi croise nişte pantalonii care semănau mai degrabă cu un mulaj, erau ţepeni, rigizi şi caraghioşi, fiindcă erau puţin scurţi la picioare iar tu te simţeai în ei ca un centurion înveşmântat într-o armură grea de alamă, care de abia îşi putea îndoi picioarele. Deşi puţin largi la talie, te strângeau teribil fiindcă maică-ta, cu o mână tremurândă şi cu ochii înecaţi în lacrimi, făcuse o gaură în plus, cu o sulă ascuţită de tocilărie, în carnea moale şi catifelată a curelei şi te jenau pe la genunchi, fiindcă pielea ta plină de vânătăi şi de julituri rozalii nu era obişnuită cu senzaţia aceea nouă, de lână ca de şmirghel, care te furnica peste tot şi îţi dădea mâncărimi.
 
Gulerul apretat şi băţos al cămăşii te strângea de gât şi aveai impresia că o să te sufoci iar sacoul proaspăt periat, din lână neagră, atârna greu pe umerii tăi slabi şi osoşi şi te simţeai ca o ţestoasă condamnată să îşi care în spate propriul adăpost. Singurii care îţi plăceau erau pantofii, fiindcă îţi dădeau o stare de importanţă şi un aer de seriozitate solemnă. Erau negri, frumos lăcuiţi, cu flecuri metalice care împrăştiau un clinchet serios, funebru, de fiecare dată când păşeai pe dalele tocite ale bisericii. Pe interior erau moi, cu tălpicii puţin alunecoşi şi le pipăiai cu buricele degetelor mari, căptuşeala moale şi răcoroasă în care picioarele tale se simţeau ca nişte prunci în burta mamei.
 
Nu pridideai să te uiţi la ei, cu o satisfacţie nedisimulată şi te străduiai să ţii lumânarea aprinsă la distanţă, ţinând mâinile întinse ca un jucător de golf care se pregăteşte să lanseze o minge înspre un mic orificiu îndepărtat. În biserică era o căldură de ceară, sufocantă şi apăsătoare, iar tu aveai impresia sau îţi imaginai pur şi simplu cum limburile strălucitoare, îmbrăcate în foiţă de aur, ale apostolilor serioşi pictaţi pe pereţi aveau să se topească şi să se prelingă, ca nişte şuvoaie de caramel încins, pe zidurile înnegrite ale bisericii. Lumina orbitoare şi fierbinte a după-amiezii de vară pătrundea jucăuşă prin uşa bisericii, ca un şuvoi strălucitor care îşi avea izvorul într-o altă lume, lumea celor vii şi care era tulburat din când în când de câte o siluetă gârbovită care intra în biserică pentru slujba de înmormântare.
 
Într-o firidă, lângă scările înguste care urcau în spirală spre amvonul din lemn migălos sculptat, care părea lăcuit cu un amestec misterios de funingine neagră, scoarţă de stejar bătrân şi ulei de motor, se adunaseră ciorchine trei femei bătrâne, cu năframe negre pe cap, gurile golite de dinţi, care arătau ca nişte răni vineţii şi ochii sticloşi din care se scurgeau uneori lacrimi dense, urduroase, ca de zer închegat şi care te priveau întruna, tăcuţi, imobili, cu un amestec de milă şi oboseală. Lumânările aprinse li se topeau în mâini, ceara lichidă li se prelingea pe degetele osoase, descărnate şi tu simţeai un fior de greaţă şi nelinişte cum se pornea din tălpi, îţi urca pe picior în sus, îţi scormonea maţele şi se oprea, ca un meteorit care se ciocneşte de pământ, taman în gât.
 
În dreptul altarului, sub cupola înaltă a bisericii, întoarsă cu capul spre ieşirea luminoasă a bisericii şi vegheată de două stative mari cu nisip în care răsăriseră lumânări lungi, aprinse şi cocârjate de căldura din aer, se odihnea bunică-ta, într-un sicriu mic, din lemn de brad, proaspăt lăcuit, care mai păstra încă mirosul de răşină proaspătă şi aer de munte. Era ascunsă în sicriu, nemişcată şi liniştită, cu trupul acoperit de broderii albe şi grele, cu ochii ascunşi de pleoape, înţepeniţi pentru totdeauna în orbite şi pielea gălbuie, ca un pergament de copt aluatul, brăzdată de cute prelungi şi întortocheate, ca nişte albii străvechi, pe care nu încetai să le priveşti, cu insistenţa unui chiromant care căuta mistere străvechi în cutele şi pliurile din epiderma oamenilor.
 
Bunică-ta părăsise lumea aceasta după o suferinţă scurtă şi maică-ta le spusese tuturor celor care veniseră la priveghi în sufrageria voastră răcoroasă, cu o voce pierdută şi o privire de om cu minţile puţin rătăcite, că Dumnezeu o iubise peste măsură bunică-ta şi o chemase la El ca să nu mai pătimească, că asta fusese răsplata Lui pentru o femeie care nu ieşise niciodată din cuvântul Lui şi că acolo sus o aşteptau cei doi soţi ai ei, îmbrăcaţi în uniformele lor de colonei, taică-tu care catadicsise să moară când tu nu erai decât o fărâmă de carne care plutea în vintrele ei, frate-su care murise pe front şi nu îi găsiseră niciodată trupul şi o întreagă armie de rubedenii îndepărtate, ale căror urme dispăruseră demult de pe suprafaţa pământului, dar care o aşteptau pline de curiozitate şi de poveşti străvechi.
 
Totul începuse în urmă cu vreo trei luni, într-o dimineaţă ploioasă şi rece de aprilie, când tu erai încă cuibărit în strânsoarea călduroasă a culcuşului tău şi tocmai visai o navă spaţială ca o farfurie de inox, mare cât grădina voastră, care apăruse din senin dintr-o gaură neagră care se deschisese deasupra străzii voastre şi care aterizase taman peste răsadurile pitice de cartofi ale bunică-tii. Dintr-o trapă care se deschisese prin plafonul farfuriei, a apărut prima dată o coloană de lumină, ca un laser multicolor, şi prin coloana aceea a apărut o siluetă de femeie de o tulburătoare frumuseţe cosmică, înveşmântată complet în alb, cu un colier ca o zgardă luminoasă în dreptul gâtului, cu ochii negrii ca nişte pastile de cărbune digestiv şi nişte braţe albe care îţi făceau semne să te apropii. Îţi tremurau picioarele însă un imbold misterios te împingea înspre nava spaţială. Ai început să păşeşti sfios şi temător înspre fiinţa venită din altă dimensiune, care te chema la ea.
 
Tocmai când te pregăteai să te cuibăreşti în braţele ei, visul tău a fost întrerupt de un zgomot înfundat, răsunător, care venea dinspre cămară şi care te-a trezit brusc şi te-a făcut să sari buimac din pat. Imediat după aceea ai auzit uşi trântite şi un vaiet prelung, sfâşietor, venit din rărunchii anemici ai maică-tii, care ţi-a îngheţat pentru câteva clipe sângele în vine şi te-a ţinut locului. Când ai ajuns în pragul cămării, bunică-ta era întinsă pe jos, cu piciorul drept îndoit sub ea, cu părul despletit, revărsându-se peste mozaicul cenuşiu al cămării (nu o văzuseşi niciodată pe bătrână cu părul desfăcut) şi cu un firişor de sânge carmin care se prelingea uşurel pe obrazul ei plin de cute şi aluniţe cafenii. Maică-ta era cuibărită lângă ea şi o trăgea de umeri, strigând întruna: Mama, mama, mama, ce ai păţit mama? Ce e cu tine mama? Bunică-ta nu zicea nimic şi părea că alunecase într-un somn foarte adânc.
 
Fără să mai stai pe gânduri, ai ţâşnit afară, îmbrăcat doar în pijamaua subţire şi fără papuci în picioare. Ce îţi aduci aminte din goana din ziua aceea este răcoarea dimineţii care parcă îţi strângea pielea, aşa cum strângea bunică-ta salamul de biscuiţi în foiţa translucidă de celofan şi pietricelele şi bucăţile minuscule de cioburi de sticlă care se înfigeau cu cruzime în pielea subţire a tălpilor şi care te făceau să te simţi ca o siluetă care alerga pe nişte cărbuni încinşi. Goana ta s-a terminat când ai ajuns în faţa unei porţii înalte, metalice, de culoare verde, în spatele căreia se ascundea o casă impunătoare, cu zidurile acoperite de o iederă densă şi răcoroasă. Ai început să suni cu insistenţă la soneria la care de abia ajungeai până când în poartă şi-a făcut apariţia o doamnă înaltă, cu pielea alb-roşiatică, cu părul cărunt, despletit, îmbrăcată într-un capot înflorat de mătase, strâns la mijloc cu un cordon subţire.
- Ce s-a întâmplat băieţaş, te-a întrebat doamna pe un ton blajin.
- Nenea doctorul e acasă?
- De ce eşti în picioarele goale, copilaş? Ce e cu tine aici?
- Mamaie a căzut în cămară şi îi curge sânge din nas, i-ai răspuns tu cu o voce sufocată.
- Dar ce e cu tărăboiul ăsta? Iar are maică-ta o criză? Bătrânul doctor îşi făcuse apariţia în pragul casei, îmbrăcat doar într-o pijama cu dungi albastre, cu ochelarii pe nas şi cu un ziar împăturit la subraţ.
- Săru\'mâna nenea doctorul, mamaie a căzut în cămară, îi curge sânge din nas şi pare că doarme. Vă rog să veniţi până la ea, ai strigat tu la el din cadrul porţii.
- Aşteaptă puţin, a zis el pe un ton solemn, puţin tăios.
 
Doctorul era un domn retras, liniştit, şi locuia împreună cu soţia sa într-o casă mare şi pustie, fiindcă ei nu avuseseră niciodată copii şi erau destul de reţinuţi când venea vorba despre viaţa lor personală. Fusese doctor de inimă şi se pensionase cu mulţi ani în urmă şi de atunci toată lumea de pe strada voastră apela la el când avea vreun necaz cu sănătatea. Mergea la consultaţii cu o valiză de piele, exact cum văzusei în filmele străine, unde îşi ţinea seringile de sticlă, acele groase şi lungi de inox, spatulele lungi din metal rece şi amărui, ghemotoace înecăcioase de vată albă, sticluţe maronii pline cu lichide cu mirosuri înţepătoare, tensiometrul pe care nu te lăsa niciodată să pui mâna, deşi tu erai fascinat de pompiţa de cauciuc şi de acele manometrului şi stetoscopul pe care şi-l înfigea în urechi ca să îţi asculte mişcările plămânilor şi bătăile repezite ale inimii. La el fugeai întotdeauna când o apucau pe maică-ta crizele ei nocturne de zbucium şi spasme, tot el venea să te înţepe cu acele lui ascuţite atunci când ţi se umflau amigdalele şi tot el trebuia acum să o trezească pe mamaie-ta din somnul care pusese stăpânire pe ea.
- Gata, hai să vedem ce s-a întâmplat, a zis el, apărând din nou în pragul uşii, îmbrăcat într-un costum negru şi cu geanta de piele în mână. A luat-o înainte, fără să se grăbească nici măcar un pic. Mergea ţeapăn şi bombănea pe un ton arţăgos:
- Bunică-ta e cea mai încăpăţânată femeie pe care mi-a fost dat să o cunosc. E mai încăpăţânată decât un copil. E imposibilă. I-am spus că are tensiunea mare, şi nimic. Medicamentele nici nu s-a atins de ele. A zis că nu mai iese afară de la ele. Ceaiul de păducel şi roiniţă îi lăsa un gust amar pe gât în jos. Ea nu a mâncat niciodată fără sare, cum să mănânce acum. Cum să nu mai pună zahăr pe gogoşi? Cum adică de la cafea se ridică tensiunea brusc? Ba mă mai şi beştelea în toate felurile, când eu nu îi voiam decât binele. Şi acum uite, cine ştie ce Dumnezeu s-a întâmplat. Şi a ţinut-o tot aşa, până aţi ajuns în dreptul cămării unde se adunaseră mai mulţi vecini care auziseră şi ei bufnitura şi ţipetele de jale ale maică-tii.
- La o parte vă rog, a strigat doctorul autoritar.
- Domnule doctor, a murit? A murit, întreba maică-ta, pe un ton disperat.
 
Doctorul nu zicea nimic. S-a apropiat de ea, i-a pus doua degete la gât, a ascultat-o cu stetoscopul, i-a luat tensiunea şi după aceea s-a ridicat, s-a îndreptat spre telefonul roşu, cu disc de plastic care se odihnea pe un taburet aşezat la intrare şi a chemat o ambulanţă la adresa voastră. Nu mai răsunase sirena salvării pe strada voastră de când maică-ta îşi înghiţise limba şi era să se sufoce în timpul unei crize de epilepsie. După ce a luat-o salvarea, a stat plecată mai bine de două săptămâni, şi tu ai rămas în grija unor mătuşi gemene, surori de-ale bunică-ti, care te hrăneau în fiecare dimineaţă cu ouă prăjite în untură, te uşuiau întotdeauna când aveau musafiri în camera mare şi horcăiau în duet de se zguduiau pereţii în toiul nopţii, motiv pentru care tu adormeai întotdeauna cu perna grea din puf de gâscă pe cap.
 
Toate acestea nu au durat mult. Bunică-ta s-a întors acasă într-o seară întunecată şi ploioasă când aceeaşi salvare care o dusese la spital a oprit din nou pe strada voastră, de data aceasta cu sirenele stinse, chiar în momentul în care tu stăteai proţăpit în geam şi citeai dintr-un atlas de astronomie despre găurile negre şi felul în care acestea aspiră lumina aşa cum bunică-ta aspira pânzele de păianjen de pe tavan cu aspiratorul ei pe roţi. Oamenii au început să iasă pe la porţi, unii ducând uşor mâna la gură, alţii făcându-şi cruce şi murmurând cuvinte care nu ajungeau până la tine. Bătrânele gemene care avuseseră grijă de tine au ţâşnit pe poartă, cu mâinile împreunate ca la rugăciune, încălţate în şoşonii de casă şi când au ajuns în dreptul maşinii, au început să plângă amarnic şi să îşi sufle nasurile, la unison, într-o batistă pe care o treceau de la una la alta.
 
Brancardierii, doi moşneguţi piperniciţi cu chelii lucioase îmbrăcaţi în nişte salopete roşii, au scos din maşină o pătură verde de spital în care se legăna, ca un prunc lipsit de griji, trupul mărunt şi nemişcat al bunică-tii. Încă doi vecini mai vânjoşi le-au sărit în ajutor şi împreună au adus-o, ca într-un hamac, până în casă şi au aşezat-o uşor pe patul din camera mare. Era la fel de adormită şi liniştită ca atunci când plecase de acasă. Bătrânele surori au cotrobăit repede prin nişte sertare din bucătărie şi au venit la căpătâiul ei cu nişte lumânări aprinse, pe care le-au aşezat într-un borcan la capul patului. Târziu în noaptea aceea, pe masa din sufragerie, şi-a făcut apariţia un sicriu micuţ în care a fost culcată bunică-ta, o cruce de lemn pe care era scris cu vopsea albă numele ei, o mulţime de vecini care nu au mai plecat de acolo până dimineaţa şi maică-ta care plângea într-una, făcea cafele pentru vizitatorii nocturni şi o mai mângâia uneori pe creştet pe maică-sa care se odihnea pentru totdeauna în cutiuţa de lemn.
 
Biserica începea deja să se umple de oameni care veniseră să o conducă pe bătrâna lor vecină pe ultimul drum. Maică-ta îi întâmpina proţăpită în uşa bisericii, înveşmântată toată în negru, cu ochii roşii şi cu mâinile tremurânde. Tu stăteai tăcut la căpătâiul sicriului şi tot trăgeai de gulerul cămăşii care te strângea îngrozitor. În biserică era cald ca într-un cuptor şi îţi era teamă ca nu cumva chipul ca de ceară al bunică-tii să înceapă să se topească. Nu îndrăzneai să priveşti spre micul sicriu şi mereu îţi roteai privirea prin biserică, privind fie la lancea ascuţită a Sfântului Gheorghe înfiptă în grumazul balaurului, fie la Isus care îşi căra propria cruce şi ceilalţi îl batjocoreau, aşa cum mai păţeai şi tu uneori în curtea şcolii, fie la ceasul vechi cu pendulă de pe perete, din care ţâşnea la fiecare oră câte o pasăre mică cu arc, însoţită de un tril metalic. Îţi era teamă să priveşti spre bunică-ta fiindcă credeai că o să te dojenească. Te temeai că o să te dojenească fiindcă nu plânseseşi deloc de când ea plecase dintre voi.
 
Primul care a apărut în biserică, cu un mănunchi de lumânări moi şi lunguieţe a fost bătrânul croitor. I-ai aruncat o privire vinovată, ruşinat de prezenţa lui. Era înalt şi impunător, îmbrăcat cu un costum negru care îi venea ca un mulaj, cu părul cărunt şi lung, pieptănat pe spate şi cu ochii de culoarea cerului de amiază, ochi care în ziua aceea erau melancolici şi păreau înţepeniţi în orbite. Răspândea în jurul său un aer de eleganţă nobiliară, era impunător şi respectuos şi fusese singura fiinţă vie de pe strada voastră pe care defuncta nu o ocărâse niciodată. După ce a aprins o lumânare la căpătâiul ei, s-a închinat cu o mişcare amplă, calculată şi după aceea s-a postat în spatele tău, strângându-te cu forţă de umeri cu mâinile lui vânjoase, într-un semn ambiguu de îmbărbătare.
 
Au urmat după aceea ceilalţi cunoscuţi de pe stradă: vecina de peste stradă, bătrâna profesoară de limba franceză, doamna Cocoşanel, cum îi zicea mamaie-ta, îmbrăcată cu un taior negru, cu creştetul acoperit de un turban de catifea, ca un cuib de viespi, cu mâinile rozalii acoperite de pete castanii, ca nişte peninsule, cu picioarele atacate de varice şi artroză, care de abia se mai ţinea pe picioare şi venise însoţită de fiu-su, care o ajuta să meargă, un grăsun blajin şi timid, cu un cap de Humpty-Dumpty, chel şi ţuguiat, cu un ditamai burdihanul care se revărsa peste cureaua neîncăpătoare, care era şofer de taxi şi te mai plimba uneori cu rabla lui mirosind a benzină şi tutun, nenea veteranul care fusese prieten la cataramă cu bunică-tu şi venise îngrozitor de beat şi de trist la înmormântarea lui, cu reverul hainei plin de medalii viu colorate şi greoaie, care nu mai scosese niciun cuvânt de când se întorsese de la război, bătrâna ghicitoare, cu nişte ochi vicleni, de cotoroanţă, care vă ghicea viitorul în aluviunile de zaţ din ceştile de cafea, îi făcea maică-tii descântece încâlcite când avea câte o criză şi lumea zicea de ea că îl are pe dracu în ea şi că noaptea aleargă goală printre răsadurile de cartofi din spatele casei.
 
Aceştia erau oamenii cu care crescusei, micul tău univers, oamenii care fuseseră ca o familie pentru tine, familie de bătrâni însinguraţi, trişti şi arţăgoşi. După aceea a început să se prelingă în biserică adevărata ta familie, cea îndepărtată, o armată vie şi zgomotoasă de mătuşi surde, unchi aproape debili, verişori şi verişoare cu mutrele arse de soare şi cu coatele ascuţite, care îşi făceau loc printre trupurile adormite din biserică şi se zbenguiau cu neruşinare pe lângă trupul lipsit de viaţă al bunică-tii, care dacă s-ar fi trezit i-ar fi luat pe toţi la goană, i-ar fi beştelit bine şi i-ar fi trimis, în semn de răzbunare, să strângă gândacii de Colorado de pe frunzele de cartofi. Pe mulţi dintre ei nu îi cunoşteai şi nu îi văzusei niciodată în viaţa ta. Singurele pe care le cunoşteai erau cele două surori gemene ale bunică-tii, care stăteau cuminţi lângă sicriu, cocârjate şi rahitice, cu picioarele crăcănate, acoperite de nişte ciorapi groşi, negrii, ciupiţi pe la pulpe, cu capetele micuţe şi stafidite, acoperite de basmale negre, cu ochelarii cu lentile ca nişte funduri de borcan, lipiţi cu leucoplast la încheieturi, cu genţi mici, lăcuite, atârnate pe braţele lor tremurânde, singurele surori care mai erau încă în viaţă din cei treisprezece fraţi şi surori câţi avusese bunică-ta, stând acolo lângă sicriu, ţinându-se de braţ şi plângând, aranjând pânzeturile care o acopereau, mângâind-o pe mâini şi vorbind cu ea de parcă ar fi fost încă vie:
- Repede te-ai mai dus tu surioară. Unde ai plecat tu aşa repede?
- Da surioară, de ce nu ai mai stat cu noi? Unde ai plecat tu surioară aşa repede?
- Acum ne priveşti de acolo de sus, de la domnul Dumnezeu şi Isus Christos şi Sfântul Duh, eşti acolo cu toţi trei...
- Şi ne-ai lăsat aici singure, bătrâne şi bolnave cum suntem...
- Surioară, surioară...
- Doamne, ce cald mai e, a zis una dintre ele.
- Parcă ne topim, a completat-o cealaltă, în timp ce tu le priveai în linişte pe amândouă, simţind mâna croitorului care apăsa încă pe umerii tăi.
- Uite că vine preotul, a sărit ca arsă una dintre ele.
- Doamne miluieşte, doamne miluieşte, a început preotul slujba. Era îmbrăcat într-o sutană neagră şi avea o barbă deasă, cenuşie. Ochii păreau că îi ardeau şi parcă mirosea puţin a vin.
- Doamne, mamă, mamă... unde eşti tu, mamă, ai auzit-o pe maică-ta văicărindu-se şi ea alături de cele două mătuşi ale ei.
- Doamne, primeşte la tine, în Împărăţia Cerului, sufletul roabei tale...
- Să îţi face cruce chiar în momentul ăsta, m-ai auzit? S-a auzit o voce stridentă dinspre intrarea în biserică. Acum să te închini, nu se intră în biserică fără să te închini, ai înţeles? Ai înţeles?
- Nu îmi fac nicio cruce! Nu!
 
Preotul a întrerupt slujba şi toată lumea şi-a aţintit privirile dojenitoare şi obosite către cele două siluete care se certau în pronaosul bisericii. Una era în vârstă, lunguiaţă şi filiformă, iar cealaltă era siluetă de fată tânără, înaltă şi dreaptă ca o amazoană.
- Ba îţi faci chiar acum, dacă nu te urechez până îţi dă sângele! Fă-ţi cruce!
- Nu vreau! Tata a zis că nu există Dumnezeu. E o minciună!
- Mă faci de ruşine, fetiţo! Se uită lumea la noi! Fi rezonabilă şi fă-ţi crucea! Să nu îl mai asculţi pe taică-tu, i-au spălat creierii ăia la şcoala de securişti. Hai închină-te, că iar mă apucă durerile de cap.
- Vă rog, s-a auzit vocea autoritară a preotului care părea plictisit de spectacolul care avea loc în biserica lui.
- Îmi cer scuze, a zis doamna în vârstă, în timp ce a prins-o de mână pe fată şi s-au strecurat printre grămada de corpuri, aşezându-se chiar în faţa ta. Femeia în vârstă era înaltă, cu un corp de silfidă, îmbrăcată într-un costum de o eleganţă impunătoare. Avea părul prins într-un coc discret şi emana un parfum discret, cu miros de roze şi aer de primăvară. Lângă ea, înveşmântată într-o rochie albă, scurtă până la genunchi, cu umerii goi, stătea o fată care era cam de aceeaşi vârstă ca tine şi care probabil, ai dedus tu în acele momente de buimăceală, era nepoata doamnei elegante şi arţăgoase. Preotul a tăcut pentru câteva momente până când lumea din biserică s-a acomodat cu cele două apariţii misterioase şi după aceea şi-a reluat cântarea monotonă şi tristă.
 
Fata din faţa ta nu avea astâmpăr. Se mişca de pe un picior pe celălalt, îşi rotea între degete şuviţele lungi şi ondulate de păr blond, îşi tot aranja cureluşa roşie care o strângea de mijloc, ofta înfundat, toate astea sub privirile dojenitoare ale bătrânelor bocitoare înghesuite sub amvon şi sub privirile tale temătoare, care te făcusei mic de tot în spatele ei ca să nu te simtă că te holbezi la ea. Îi admirai trupul zvelt, subţire, ca de amazoană. Avea umerii albi, cu pielea netedă şi strălucitoare iar pe braţul drept avea un semn misterios, o pată rozalie de forma Japoniei, ca o insignă a unei fiinţe rătăcite pe pământ, locatară a unei alte lumi care era departe de lumea ta.
 
Preotul se ruga la Dumnezeu să o primească pe bunică-ta în grădina Raiului, lumea se închina la unison, cu mişcări ample şi obosite, maică-ta plângea şi îşi ştergea lacrimile cu o batistă neagră, bunică-ta continua să doarmă, Sfântul Gheorghe se pregătea să ucidă balaurul, Adam şi Eva erau izgoniţi din grădina Eden, însă toate acestea nu mai existau pentru tine. Exista doar fata din faţa ta. Ea cu cele cinci brăţări cu mărgele colorate de Murano care se odihneau pe încheietura ei subţire, cu sandalele ei cu cureluşe din piele moale care îi îmbrăţişau cu tandreţe glezna delicată a piciorului, cu rochia ei albă, semitransparentă şi vaporoasă, cu părul blond, lung, ondulat, încâlcit şi electrizat, cu degetele jucăuşe care se jucau în el.
 
O priveai neîncetat şi la un moment dat ţi-a simţit privirea. S-a întors înspre tine şi tu ai îngheţat sub ochii ei mari, rotunzi, negrii ca un jeton de hochei pe gheaţă.
- Ce te uiţi?
- Nu mă uit!
- Ba te uiţi! Ce, nu ai mai văzut fete?
- Nu mă uit!
- Şşşşttt, v-a ameninţat croitorul. Faceţi linişte!
- Nu vrem, s-a răstit fata la el. Cine eşti tu să îmi spui ce să fac? Nu eşti taică-miu!
- Nu fii obraznică sau o să te rog să pofteşti afară, i-a spus bătrânul pe o voce calmă.
- Nu tre să mă rogi! Oricum ies. Urăsc înmormântările astea! a zis ea îmbufnată.
 
Imediat după asta, s-a strecurat printre trupurile înghesuite lângă sicriu şi a zbughit-o afară. Te-ai uitat la croitor cu o privire plină de ură şi el şi-a luat mâna de pe umerii tăi. Te-ai furişat tiptil din biserică şi când ai ieşit afară, lumina amiezii te-a orbit şi ai văzut numai găuri negre în faţa ochilor. Ai pus mâna căuş, aşa cum învăţasei la cercetaşi şi ai căutat-o cu privirea pe fată. Nu se vedea nicăieri. În jurul tău era o linişte adâncă, liniştea celor care se odihneau pentru totdeauna sub picioarele tale. Crucile de marmură se întindeau la nesfârşit, ca un câmp imens de semne misterioase. Cerul era limpede şi albastru. Aerul era cald şi vâscos. Costumul te ardea şi te simţeai ca un prizonier într-o cămaşă de forţă. Ai rămas mult timp pe treptele bisericii, căutând-o cu privirea.
 
La un moment dat ai zărit-o, căţărată pe un cavou masiv din marmură neagră, ţopăind într-un picior, ca şi cum ar fi jucat ţonţoroiul. Din poziţia aceea, semăna destul de bine cu extraterestra din visul tău, pe care nu mai apucaseşi să o cunoşti din cauza accidentului pe care îl avusese bunică-ta. Te-ai furişat uşor printre crucile înalte, pe cărăruile pietruite dintre morminte, având grija ca fata să nu te observe. Voiai să te apropii cât mai mult de ea, ca să o poţi vedea cât mai bine. În lumina aceea puternică, orbitoare a după-amiezii părea o zeiţă antică coborâtă pe pământ ca să trezească la viaţă morţii care se odihneau nestingheriţi sub răsadurile de flori şi sub aleile pietruite.
 
Când ai ajuns foarte aproape de ea, a încremenit într-un picior şi până să apuci să te ascunzi după o cruce de piatră acoperită de licheni, doar ai auzit-o cum strigă la tine, cu vocea ca un tunet, un adevărat urlet de luptă:
- Hei tu, ce faci acolo, ascuns? Ieşi de acolo! Ieşi acum! Stai să vezi ce îţi fac!
 
Până să apuci să o iei la goană, ai apucat să vezi cum s-a azvârlit de pe piatra înaltă, ca un animal de pradă, ca o leoaică care îşi ia avânt şi ţâşneşte înspre prada sa. Ai luat-o la fugă pe cărarea îngustă pe care venisei, uitându-te din când în când în spate. Costumul scorţos nu te lăsa să te mişti şi de abia puteai să îţi târăşti picioarele, alergând de parcă ai fi avut picioarele legate în lanţuri. Te uitai când la pantofi, pe care nu te lăsa sufletul să îi mânjeşti cu nămol, când în spate, şi o vedeai cum se apropie, sprintenă şi înfocată, sărind peste morminte, călcând în picioare coroanele de flori, doborând la pământ crucile strâmbe de lemn, ca o avalanşă, lăsând prăpăd în urma ei. Se apropia din ce în ce mai tare de tine şi tu erai captiv în costumul tău de stofă, incapabil să te mişti şi să fugi aşa cum o făceai când te alergau băieţii de la Liceul Teologic atunci când te prindeau pe strada lor.
 
Urmând exemplul ei, ai început să te caţeri peste morminte, să sari peste gardurile pitice care împrejmuiau cavourile, să calci peste răsadurile de panseluţe şi crizanteme care creşteau în rigolele săpate la căpătâiul celor care se odihneau acolo. La un moment dat, când te apropiai de aleea centrală, cea care ducea înspre biserică, în goana ta, te-ai căţărat pe o moviliţă de pământ proaspăt şi ţi-ai făcut vânt să sari peste groapa pe care gropari tocmai o săpaseră pentru un alt mort. Tocmai când te pregăteai să sari, din cauza unui şiret care tocmai se desfăcuse, te-ai împiedicat, te-ai rotit în aer şi ai aterizat fix pe spate, în groapa proaspăt săpată.
 
Câteva momente nu ai văzut nimic în faţa ochilor şi ai auzit doar un ţiuit asurzitor şi prelung în urechi. Câţiva bulgări de pământ s-au prăvălit peste tine şi ai simţit cum o răcoare umedă şi călduţă îţi cuprinde tot trupul. Când ţi-ai recăpătat vederea, ai văzut-o cum te privea triumfător de pe marginea gropii, cu mâinile îngropate în şolduri.
- Vezi ce păţeşti dacă tragi cu ochiul? Să te văd cum o să mai ieşi de acolo.
 
Ai fi vrut să îi zici câteva, însă te dureau toate oasele şi erai într-o stare jalnică. Costumul era tot plin de ţărână, pantofii se scâlciaseră şi câteva petale roşii se lipiseră de pielea lor, aveai urme de iarbă şi mizerie în păr, unghiile îţi erau pline de mâzgă neagră, arătai ca un vagabond care tocmai îşi petrecuse toată noaptea dormind într-un şanţ. Un gândac negru şi scârbos se căţăra pe piciorul tău, însă tu erai prea ameţit ca să îl alungi de pe tine. Silueta de sus se uita la tine ca la un monstru de la circ, cu o privire plină de dezgust:
- Să vezi ce scatoalce o să îţi iei de la bunică-tu ăla nesuferit!
- Bunică-miu a murit demult. Nici măcar nu l-am cunoscut în viaţa mea, ai ripostat tu cu jumătate de glas.
- Atunci cine era moşul ăla arţăgos?
- Era croitorul de pe strada noastră. Domnul Văduva.
- Aha. Şi el ţi-a făcut costumul ăsta de papiţoi?
 
Ai tăcut. Altceva îţi atrăsese atenţia în momentul acela. Din locul în care erai, puteai să tragi cu ochiul în locurile ei ascunse. Vedeai picioarele lungi, osoase, cu pielea catifelată, maronie, care se continuau misterios, sub rochiţa albă, iar în locul unde se întâlneau, te uitai fix şi nu înţelegeai nimic.
- Zi, el ţi-a făcut costumul ăsta?
- Da. El l-a făcut special pentru înmormântare. Nu am mai purtat niciodată costum.
- Deci te-ai ars! Să vezi ce o să-ţi facă când te-o vedea aşa.
- Nu mi-e frică de el, te-ai răstit tu la ea.
- Ba eu cred că îţi e! Sigur o să îţi dea câteva scatoalce după cap, dacă o să te găsească vreodată. Eu zic că mai bine să rămâi ascuns în groapa asta.
- Nu, trebuie să mă ajuţi să ies de aici, i-ai zis tu pe un ton poruncitor.
- S-o crezi tu! S-o crezi tu că te ajut! Nici nu mă gândesc la aşa ceva.
- Trebuie să mă ajuţi! E înmormântarea lu\' bunică-mea, tre\' să fiu acolo!
- Nu mă interesează pe mine asta. Cine te-a pus să te arunci în groapă?
- Nu m-am aruncat! Am alunecat!
- Ca prostu\' ai alunecat. Era să mor de râs, a zis ea, aplecându-se înspre buza gropii şi rânjind la tine cu toţi dinţii ei, ca un animal de pradă.
- Trebuie să mă ajuţi să ies de aici, ai rugat-o tu, pe un ton mult mai binevoitor.
- Aha. Sigur că da. S-o crezi tu. Te descurci.
 
După aceea, ţi-a întors spatele şi a dispărut din faţa ochilor tăi. Deasupra ta rămăsese doar cerul albastru şi tăcut.
- Tu, întoarce-te înapoi, ai urlat tu la ea. Nu mă poţi lăsa aici!
- O să vezi că pot, ai auzit o voce din depărtare. Chiar pot şi chiar o să te las acolo, cu gângăniile şi toţi morţii.
- Vino înapoi! Trebuie să mă scoţi de aici. Vino înapoi.
- Nu vreau! La revedere! La re-ve-de-re!
- Te rog! Dacă vii înapoi, îşi dau ce vrei tu. Îţi jur! Pe cuvântul meu.
 
De data asta, nu ai mai primit niciun răspuns. În jurul tău, s-a lăsat o linişte adâncă. Nici măcar greierii nu se mai auzeau. În groapă era răcoare şi mirosea a pământ reavăn şi oase uscate. Mii de firişoare subţiri şi translucide ieşeau din pereţii nisipoşi ai gropii, rădăcini ale lumii de deasupra şi undeva la picioarele tale, dintr-o galerie întunecată, au început să apară o mulţime de gândaci mici, negri, cărnoşi, care muşinau printre bulgării de pământ. În momentul acela, ai sărit ca ars în picioare şi ai început să te scuturi de pământ. Erai complet răvăşit, te durea gâtul, corpul îţi tremura ca o piftie şi nu te puteai gândi decât la scatoalcele pe care avea să ţi le aplice zgripţuroiul de croitor.
- Chiar orice vreau eu, s-a auzit o voce curioasă de sus.
 
Fata se întorsese şi te privea din nou de pe marginea gropii, cu ambele mâini împreunate în dreptul taliei, cu privirea plină de înţelesuri ascunse.
- Ce vrei tu. Îţi jur!
- Chiar ce vreau eu? Juri asta? Jură pe roşu!
- Nu am nimic roşu pe mine. Dacă vrei, jur pe negru.
- Cum să juri pe negru? Urăsc negru! Jură pe roşu!
- Nu am roşu pe mine!
- Atunci plec. La revedere din nou.
- Stai, ai urlat tu la ea. Am roşu, jur pe roşu şi ţi-ai dezlipit una dintre petalele roşii de crizanteme de pe pantofi.
- Bine. Te cred acum. Vezi că ai jurat. Să nu mă minţi. Dacă minţi, să îţi mănânce viermii ochii.
- Nu mint. Am jurat. Ce vrei să îţi dau? Am o colecţie de timbre din Uniunea Sovietică. Sunt cu trenuri şi cu astronauţi. Mai am un ceas vechi, cu lanţ de aur. Am o bicicletă Pegas. Am o colecţie cu reviste cu maşini de epocă. Şi un aparat de fotografiat. Pe care dintre ele le vrei?
- Auzi, te-a întrebat ea pe un ton îndrăzneţ, tu ai mai pupat fete până acum?
- Ăăăăă, păi sigur că da. O grămadă. Toate fetele de la mine din clasă. Minţeai cu neruşinare.
- Nu minţi? Chiar ai mai pupat fete?
- Nu mint. Am pupat multe fete.
- Ştii sărutul franţuzesc?
 
Nu auzisei în viaţa ta de aşa ceva. Însă continuai să minţi.
- Cum să nu? E foarte simplu.
- Bine atunci. Aşteaptă puţin.
 
A dispărut iar de pe marginea gropii. O minţisei cu neruşinare, habar nu aveai cum se sărută fetele. Ţi se înmuiaseră picioarele şi te gândeai dacă nu ar fi fost mai bine să fii rămas în groapă şi să o fii lăsat să plece.
- Da-te la o parte, a zis ea.
 
Ai văzut-o cum apare cu o scară de lemn, scurtă şi grea, pe care a împlântat-o cu o forţă neobişnuită pentru o fată, pe fundul gropii. După aceea, s-a întors cu spatele şi a început să coboare cu agerime treptele scării. Ai avut timp să tragi iar cu ochiul la acel loc misterios de sub rochiţa ei. Un loc neted, ascuns, acoperit de un triunghi alb de bumbac moale. Când a ajuns jos, s-a apropiat de tine şi te-a privit fix în ochi.
- Acum hai! Trebuie să îmi dai ce mi-ai promis. Sărut franţuzesc.
 
Stătea dreaptă în faţa ta, ca o pasăre măiastră, cu călcâiele ridicate în aer. Avea ochii închişi şi îşi ţuguiase puţin buzele pline şi cărnoase. Erai teribil de speriat şi nu ştiai exact ce trebuie să faci. Ai închis şi tu ochii, ai ţuguiat buzele şi le-ai lipit de ale ei. Ai simţit ceva moale, umed, cu gust de sirop de căpşuni. Nu îţi mai aduci aminte cât aţi stat aşa, cu buzele lipite şi trupurile depărtate. Îţi aduci doar că atunci când ai deschis ochii, ea avea deja ochii deschişi, ochi care scânteiau, de un negru intens care aproape că te orbeau. Te priveau cu ură.
- Nu aşa e sărutul franţuzesc! M-ai minţit! Eşti un mincinos!
- Ba aşa este! Am făcut-o de atâtea ori!
- Minţi! Trebuia să mă mângâi! Aşa se face!
- Nu e adevărat! Nu trebuia.
- Trebuie să mă mângâi. Să pui mâna acolo. Aşa se face.
- Unde să pun mâna?
- Acolo, te-a privit ea nervoasă. În locul ăla.
 
Nu înţelegeai nimic. Care era locul acela? Era un ghem viu de furie şi nervi. Se înroşise toată şi tu la fel.
- Trebuie să îmi dai ce mi-ai promis. Acum, ţi-a poruncit ea şi a închis din nou ochii.
- Bine, ai zis tu.
 
Îţi tremura tot corpul şi ţi se uscase gâtul. Te-ai apropiat din nou de ea şi ai început să o mângâi pe braţe. Erau fine dar puternice. Avea o carne tare, sănătoase şi parfumată. Te-ai apropiat şi mai mult de ea, temător şi timid. Tot corpul îi mirosea a sirop de căpşuni şi îţi era teamă să nu o murdăreşti de noroi. În jurul vostru se lăsase o linişte de început de lume. Ţi-ai lipit din nou buzele de ale ei şi ai început să îţi mişti uşor şi nesigur capul, ca o figurină de la teatrul de păpuşi. O mângâiai în continuare pe braţe, neştiind ce să faci mai departe. Inima îţi bătea tare şi ţi se tăiaseră picioarele. Brusc, ea te-a strâns în braţe, ţi-a luat mâna moale cu care o mângâiai pe umeri şi a băgat-o cu repeziciune, pe sub rochiţă, în locul acela misterios la care trăsesei cu ochiul mai devreme. Te ţinea strâns şi tu împietrisei. Nu ştiai exact ce era acel lucru care se afla captiv între degetele tale. Era călduţ, neted, moale şi complet misterios. Ai început să o mângâi uşor, temător şi ea te-a strâns şi mai tare în braţe. Ai deschis ochii şi ai privit-o pe ascuns. Ţinea ochii închişi, era pierdută şi respira adânc, aproape ca un oftat.
 
Totul a dispărut atunci în jurul tău. Groapa în care eraţi ascunşi, miile de morţi care se odihneau cuminţi în jurul vostru, furnicarul de cărăbuşi de la picioarele voastre, biserica unde începuseră să bată clopotele, costumul şifonat şi plin de noroi, bunică-ta care părăsise lumea aceea, croitorul şi strânsoarea lui puternică, maică-ta cu vocea ei plângăcioasă şi spasmele care o apucau în mijlocul străzii, totul era anihilat, şters, absorbit de acea făptură misterioasă care se lipise de tine şi care ofta uşor în timp ce tu o sărutai franţuzeşte.
 
După un timp care a părut o veşnicie, ea s-a trezit din transa ei, ţi-a scos mâna repede de sub rochiţa şi a zbughit-o afară din groapă, cu agilitatea unei căprioare de munte. Tu ai mai rămas acolo un timp, năuc şi ameţit încă de parfumul ei. După aceea, nu ai mai văzut-o şi după un timp, o dată cu trecerea anilor, aproape că ai uitat-o. Asta până într-o bună zi când, la o altă înmormântare, cea a maică-ti de data aceasta, care se stinsese după o suferinţă îndelungată, ai revăzut-o din nou.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pompei, Cristian Boricean (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro S-a furat mireasa, Cristian Boricean (3.8/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Maria în geacă de piele, Cristian Boricean (3.5/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Fata de deasupra şi întunericul de sub voi, Cristian Boricean (4.3/5 - 13 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Un nasture albastru pe o pânză neagră, Cristian Boricean (4.7/5 - 6 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer