Inima care uita să bată

Inima sa-sa-sa-sare o bătaie.

Iarăşi atacul acela de panică de la primele ceasuri ale dimineţii. Ca o cădere nestăvilită de ape învolburate. Ca un zgomot asurzitor de aspirator. Ca o salvă scurtă şi seacă de tun. Ca zgomotul înfundat al unui corp care se izbeşte de beton. Inima care începe să bată cu repeziciunea unui ciocan pneumatic. Bate impetuos şi uneori, în goana ei disperată, mai sare câte o bătaie. E ca o antilopă care îşi întrerupe uneori goana ca să privească în urma ei. Uneori sare chiar două deodată. O întreagă şi vastă ţesătură de impulsuri electrice, de unde misterioase şi secreţii hormonale subite sunt în stare de alertă. Tot corpul tău s-a trezit brusc la viaţă. Palpită sub ameninţarea unui pericol invizibil. Tu stai întins pe pat, în camera întunecoasă ca o sală de cinema pustie şi aştepţi. Aştepţi să treacă, să poţi adormi la loc. Aştepţi pentru ca mâine să poţi funcţiona din nou la parametrii normali.

Câte bătăi a sărit până acum? Nu le-ai numărat. Poate ar trebui să le numeri, ca pe nişte oi jucăuşe. Poate asta te va ajuta să adormi într-un final.

În timp ce aştepţi, stai şi priveşti îndelung cifrele abstracte ale ceasului electronic. Timpul pare captiv în mica casetă de plastic Made in China. El pare că se târâie la primele ore ale dimineţii ca un deportat zdrenţăros obligat să mărşăluiască prin gerul crâncen al tundrei siberiene. Gulagul timpului la primele ore ale dimineţii. Ai citit undeva că majoritatea infarcturilor au loc spre dimineaţă, în momentul acela difuz în care noaptea se retrage de pe scenă şi ziua începe să îşi pregătească instrumentarul, ca o asistentă medicală sârguincioasă. Morţii îi place atunci când te ia prin surprindere, ca un magician iscusit. Inima a mai sărit o bătaie. Ai impresia dureroasă că ar vrea să se oprească. Sau că uită să mai bată. În jurul tău e o linişte apăsătoare. Locuieşti aproape de stele şi departe de pământ. Izolat la marginea unui oraş furnicar, care nu doarme niciodată. Zgomotele oraşului somnambul nu ajung însă niciodată până la tine. Sunt atâtea vămi care stau între tine şi tumultul de acolo. Distanţe lungi şi reci. Cartiere incandescente pe care le observi uneori în nopţile senine. Salbe lucioase de lacuri insalubre. Pâlcuri de parcuri geometric amenajate. Îţi e dor de zgomotul metalic al tramvaiului care sparge nemilos liniştea fragilă a dimineţii. De zgomotul claxoanelor adormite. Lătratul anapoda al câinilor nevrotici. Vocile ascuţite ale bătrânilor care vorbesc singuri, micile lor sanctuare de amintiri estompate. Eşti privat de toate acestea în buncărul tău mic burghez de suburbie.

Ai vrea să auzi măcar un lătrat de câine. Un scârţâit de mobilă veche. Un ţipăt scurt, de pasăre nocturnă, răpitoare. Poate o bufniţă sau o cucuvea. Ţipătul brusc al unui vecin trezit din somn de un coşmar îngrozitor. Năvala impetuoasă a apei amestecate cu fecale care se aruncă în gol de la etajele superioare. Însă tu nu auzi decât bătăile scurte şi rapide ale pompei din interiorul pieptului tău. Şi zgomotul precipitat al propriei tale respiraţii. Brusc începe să te bântuie un vers care a ţâşnit dinspre vreo cămară a memoriei tale: dacă închid ochii, aud cum nimeni nu se gândeşte la mine. De unde oare ştii tu asta? Eşti invadat de o mulţime de gânduri sâcâitoare şi inutile: dictatorul nord coreean şi-a ucis unchiul aruncându-l la câini; diametrul planetei Mercur a scăzut în ultimul secol cu 11 kilometrii; românii şi bulgarii vor invada Marea Britanie. Pe strănepotul reginei Elisabeta îl cheamă Alteţa sa Regală Prinţul George de Cambridge. Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima zi. Femeile sunt mai predispuse la depresii decât bărbaţii. Toate gândurile astea te enervează. Ai vrea să poţi să adormi la loc.

Te apuci să numeri bătăile inimii: 123456789101112131415161718192021222324252627282930. Ai uitat să cronometrezi. La naiba, ai vrea să adormi la loc. Uneori o priveşti cu invidie pe Andreea cum doarme un somn adânc, liniştit şi nestingherit. Pare atât de liniştită, de parcă o cohortă de îngeri păzitori, zâne frumos îmbrăcate şi spiriduşi vigilenţi ar veghea cu grijă asupra ei. Copilăria seamănă cu un clopot de sticlă care ţine moartea şi neliniştile la distanţă. Tu nu ai fost însă un copil liniştit. Nopţile tale nu au fost niciodată calme. În fiecare noapte, o mână invizibilă îţi strângea traheea şi nu te lăsa să respiri. Trăgeai până la epuizare aer în piept şi parcă nu te săturai. Te chirceai în aşternuturi ca o omidă căzută din greşeală pe un grătar încins. Plămânii tăi erau mereu flămânzi. Iar tu aşteptai dimineaţa, ca să renaşti. Noaptea erai doar un zombi, o fiinţă străvezie care trăgea să se sufoce. Doctorul bătrân îi spunea ASTM. Un cuvânt misterios. Prea multe consoane laolaltă. Niciun copil de la bloc nu reuşea să îl pronunţe cum trebuie. Asta te făcea pe tine special. Poate că ar trebui totuşi sa vezi un psiholog.

Ai vrea să vorbeşti cu bătrânul doctor care avea grijă de tine atunci când erai în pericol să mori sufocat. La vremea aia, era cel mai bun prieten al tău. Îi simţi lipsa, ai vrea să fie acum lângă tine. Domnul doctor Marcovici. Îl auzeai mereu pe tatăl tău spunându-le celorlalţi că bătrânul era evreu. Că nu mai avea pe nimeni pe lume. Că îi omorâse mareşalul Antonescu toată familia. La vremea aia, mareşal ţi se părea un cuvânt îngrozitor. La vremea aia, nu înţelegeai nimic. Bătrânul era un om blând şi înţelegător. Îl găseam mereu în cabinetul lui auster, la capătul unui culoar întunecat, aflat la parterul policlinicii. Asistenta lui era o femeie corpolentă şi guralivă, cu o aluniţă zemoasă în bărbie, care părea mereu pusă pe harţă. Îţi era teamă de ea. Când intrai în cabinet, dădeai bună ziua şi te aşezai cuminte pe patul acoperit cu un fel de cuvertură de cauciuc. Stăteai drept şi cuminte ca un sfinx. Doctorul nota mereu, cu o caligrafie misterioasă, starea plămânilor tăi într-un registru gros, cu marginile şifonate. Nu îţi luai niciodată ochii de la el. Fişetele metalice, cuierul pe care erau mereu spânzurate două halate albastre, seringile de sticlă cu ace groase care se odihneau în nişte tăviţe metalice, de forma unui bob de fasole, toate acestea erau acolo, însă tu nu le observai niciodată. Erai atent doar la silueta impunătoare a doctorului care avea agăţat la gât un stetoscop de culoare verde-închis şi care îţi asculta cu răbdare zgomotele care veneau dinspre caverna ta toracică. Îţi plăcea să simţi ochiul rece al stetoscopului lipindu-se de coastele tale slăbănoage. Degetele osoase şi lungi ale bătrânului te băteau pe spate, iar el stătea cu urechea aproape de tine, ca să audă ecourile care răsunau din interiorul tău. În cabinetul întunecos, te simţeai de fiecare dată de parcă ai fi fost un instrument muzical, care trebuie recalibrat. Şi mereu plecai de acolo, ştiind că totul va fi bine.

Şi mai era şi tatăl tău. Venea mereu cu tine atunci când îţi era rău. Stătea pe colţul patului, spăşit, cu mâinile împreunate în poală şi aştepta verdictul medicului. Era ca un registru care înregistra fiecare stare a ta. Aseară, crizele au început pe la 11. I-am dat 2 pastiluţe. L-am scos la aer. Poate ar trebui să mergem la băi. Avem un pic de igrasie într-un colţ. Nu ştiu de la cine a moştenit boala asta păcătoasă. Doctorul doar îl asculta, nu zicea niciodată nimic. Asistenta îl muştruluia că vorbeşte prea mult: Dom doctor nu mai aude nimic dacă tot vorbiţi într-una. Lăsaţi că ştie el mai bine! Femeie din popor. Când se pilea uneori, îl auzeai pe taică-tu cum îşi vărsa amarul: Împieliţată muiere! Vai de capu lu ăla care s-a procopsit cu ea pe cap! Şi lui îi era teamă de ea. în liniştea cenuşie a cabinetului, silueta ei lăbărţată urmărea fiecare mişcare şi fiecare gest. Într-o viaţă anterioară, fusese o torţionară nemiloasă. Într-o altă viaţă anterioară, fusese felcerul satului şi le scotea de plăcere dinţii sănătoşi plozilor care nu erau cuminţi. Şi într-o altă viaţă şi mai îndepărtată, lucrase chiar la curtea împărătesei Cleopatra, ca supraveghetoare de sclavi. Aşa te înveselea de obicei taică-tu după ce păşeaţi afară din atmosfera apăsătoare a cabinetului. Îl simţeai în voce cum era mai liniştit. Îl simţeai după cum îi strângea mâna doctorului bătrân, cu o combinaţie de admiraţie şi smerenie. Şi tu îl întrebai: câte vieţi anterioare avem tati? Păi nu ştiu, numără şi tu. Păi nu ştiu să număr. Păi încearcă. Păi încearcă tu. Avem o grămadă. O infinitate. Asta cât înseamnă? Înseamnă mult. Dar tu, ce ai fost în celelalte vieţi?

Aşa începea jocul vostru infinit, legătura voastră cea mai de preţ: am fost un iepure care era majordom la palatul Reginei Elisabeta 23 a Angliei şi a ţărilor de deasupra. Eu am fost un avion teleghidat. Tu ce ai mai fost tati? Eu am fost un cercetător care a descoperit apa caldă. Şi eu am fost un robinet de aur, ziceai tu. Eu, fiul meu, am fost un războinic neînfricat. Odată, m-am luptat cu 10 zmei care veneau din Ţinutul Întunecat ca să îmi fure preafrumoasa soţie, pe numele ei Zelda, singura care ştia vraja care putea face să dispară pe vecie ţara întunecată a zmeilor. Uaaaaaaa! ziceai tu. Şi apoi?

Apoi te lua somnul. Era jocul vostru de dinainte de somn. El rămânea lângă tine, să vegheze, ascultându-ţi respiraţia şi punându-ţi mâna aspră pe fruntea ta, ca să îţi verifice temperatura. Nu se mişca de acolo până dimineaţa. Era ca un câine de pază neobosit.

Anul trecut, cam pe vremea asta, ai primit un telefon la miezul nopţii. Era vocea surorii tale mai mici. Plângea şi nu înţelegeai nimic. Era vorba de tatăl tău. Avusese un atac. Cum un atac? Vorbisei cu el mai devreme. Era fericit. Se întorsese de la petrecerea pe care colegii lui i-o organizaseră la întreprindere. Petrecerea de pensionare. După 40 de ani, în sfârşit, era liber. Avea restul vieţii înainte.

Când decide propriul tău corp că a sosit sfârşitul?

Ultima oară l-ai văzut la terapie intensivă. O cameră întunecoasă, plină de trupuri anonime, sfârşite, suferinde. Totul semăna cu interiorul unei piramide moderne. Trupuri întinse pe paturi pliabile şi solide, legate la monitoare zgomotoase. Asistentele păreau nişte umbre, nişte fantome în halate albe. Le strecurai în buzunare bancnote frumos împăturite, ca să mai câştigi puţin timp cu el. Nu schiţau niciun gest. El zăcea pe pat, complet inconştient. Dintr-o dată, părea mai mic şi mai împuţinat. Nu mai era muntele de om de altădată. Aparatele cu ecranele strălucitoare monitorizau străfundurile trupului său. 89, 98, 101, 87, 93. Cifre fosforescente se jucau pe ecran. Stăteai acolo lângă pat şi nu ştiai ce să faci. Ai fi vrut să îi spui ceva. Poate ar fi trebuit să îl iei de mână, aşa cum ai văzut în filmele americane. Filmele abundă de oameni care mor şi alţi oameni care îşi iau adio de la ei. Dar tu stăteai acolo şi te mulţumeai să îl priveşti, paralizat de propria ta stânjeneală. La un moment dat, aparatele au luat-o razna. Ai auzit un piuit puternic. Linia verde de pe monitor a început să se frângă în mii de bucăţi. Tu continuai să stai acolo, înmărmurit. Un puhoi de asistente s-a năpustit înspre patul lui. Doctorul îşi agita nervos stetoscopul în aer. Ajuns lângă tine, ţi-a zbierat furios în ureche, arătându-ţi uşa: Afară, afară, afară! Ieşi acum afară! În fuga ta spre uşă, ai observat chipul crispat al unei bătrâne, căreia îi ieşeau din stomac nişte tuburi groase de plastic. Zgomotul aparatelor o trezise din letargie. Te-a întrebat cât e ora. 8 şi 13.

Pe coridorul mirosea puternic a clor şi boală. Te-ai aşezat pe un fotoliu cu pielea roasă, lângă o măsuţă de medicamente unde asistentele pregătiseră deja injecţiile de seară. Antibiotice, substanţe alcaline, beta-blocante, analgezice, toţi aceşti compuşi chimici stau între noi şi tenebre, ne protejează, ne ajută să mergem mai departe. Nu era nimeni pe coridor. Încă se mai auzeau aparatele care urlau în sala de terapie intensivă. Zgomote punctate, ascuţite, zgomote care se imprimă adânc, ca nişte pete de cafea, în broderia delicată a creierului. Tu stăteai acolo şi aşteptai. Nu te gândeai la nimic. Mintea ta era ca o parcare pustie. La un moment dat, zgomotele au încetat. S-a lăsat liniştea. Era momentul pentru o nouă reîncarnare.

Alte bătăi anapoda. Te foieşti întruna. Somnul te-a abandonat, ca o mamă care îşi leapădă copilul la orfelinat. Aprinzi televizorul. O lumină colorată, rece, inundă camera. E oarecum liniştitoare. Ştirile se revarsă în surdină, ca un râu tăcut şi murdar, care se strecoară printre clădirile impunătoare ale marilor oraşe. Patru tineri au murit asfixiaţi, în timp ce făceau pregătirile de Revelion; primul ministru, împreună cu familia sa, a luat cina cu familia regală; află care sunt cele mai atractive destinaţii de vacanţă iarna aceasta; şi anul acesta, de sărbători, cei de la serviciul de ambulanţă au fost suprasolicitaţi. Noaptea, lucrurile par să fie mai simple, mai abstracte. Lumea devine schematică, pură. Absenţa oamenilor, a zgomotelor, a tumultului, a zbaterii continue de peste zi: e ca o simulare de sfârşit de lume. Sau de nou început.

Încă o bătaie haotică. Te ridici din pat. E încă foarte devreme. De abia peste 3 ceasuri o să sune alarma telefonului, semnalul unei noi zile, semnalul că e momentul să o iei de la capăt. Ai putea să îţi aprinzi o ţigară. De când ai divorţat, ţi-ai câştigat dreptul de a fuma în casă. Mai puţin când o ai pe Andreea la tine. Sau ai putea să aprinzi veioza şi să citeşti. Educatoarea Andreei ţi-a împrumutat o carte de Henry Miller. Andreea nu trebuie să afle că ţi-o tragi cu educatoarea ei. Lucrează cu jumătate de normă la grădiniţa privată a fiicei tale, iar în timpul liber e un fel de artistă care pozează nud şi scrie poezie. E roşcată şi are chipul plin de pistrui. Are ochi mari, negrii, adânci. Mai rămâne uneori la tine, atunci când nu e Andreea acasă. Îi place să umble prin casă doar cu un tricou larg şi fără chiloţi pe ea. Citeşte autori ruşi, ascultă muzică veche lăutărească şi bea vinuri scumpe din pahare de cristal, cu piciorul lung. Îi place să se fută pe la spate şi uneori te roagă să o strângi uşor de gât, ca şi cum ai vrea să o sufoci. Face sex cu conştiinciozitatea unei stareţe care îşi spune rugăciunile de cinci ori pe zi. Sex în fiecare dimineaţă, sex în fiecare seară, sex ca şi cum ai merge la supermarket, ca şi cum ai lua cina cu prietenii. Stă în preajma ta fiindcă o laşi în pace. Când sunteţi împreună, vorbiţi foarte puţin. Poate să fie ea însăşi. Nu îi pui întrebări, nu o judeci, nu îi perturbi minutele lungi de reverie şi privit în gol. Uneori, îi dai bani. Bani de ţigări, bani de cărţi, bani de ieşit cu cei asemănători ei, cei din lumea ei, adevăraţii ei semeni. În felul acesta, toată lumea e aparent fericită.

Te plimbi aiurea prin casa pustie. Ai vrea să suni pe cineva, însă nu ai pe cine. Urinezi în lumina de neon a băii. Mănânci ultima felie de pizza cu prosciutto crudo, care a rămas de la cina ta solitară. Ieşi pe balcon şi tragi în piept aerul îngheţat al dimineţii. Aprinzi o ţigară. În blocul din faţă, nu e decât o lumină aprinsă, la etajul 5. Cine e treaz la ora aceea? Ai vrea să vorbeşti cu ea, cu el. Ce i-ai spune la ora aceea pustie? Probabil că nimic. Mergi în camera Andreei. Nu arată ca o cameră de copil. De două ori pe lună, rămâne la tine. În rest, locuieşte cu maică-sa. Când sunteţi numai voi, o duci la spaţiul de joacă de la mall, îi dai voie să mănânce de la McDonalds, vă îndopaţi amândoi cu McFlurry, îi cumperi păpuşi Barbie sclipitoare şi te speri că nu o să ajungă să te urască într-o zi, aşa cum o face maică-sa.

Maică-sa te urăşte fiindcă nu ai fost acolo când a avut nevoie de tine. Ai muncit mereu prea mult. Ai refuzat să o cunoşti. Uneori, ai fost rău cu ea. Îţi plăcea să o vezi suferind, îţi plăcea să o auzi plângând din cauza ta. Te urăşte fiindcă nu i-ai provocat niciodată un orgasm ca lumea. Te urăşte fiindcă i-ai irosit partea frumoasă a vieţii. Te urăşte fiindcă a trecut de 30 de ani, fiindcă ai păstrat tu maşina cea mare, fiindcă Andreea e puţin plinuţă şi nu a moştenit frumuseţea ei. Te urăşte de moarte. Într-o zi, Andreea o să te urască şi ea, contaminată de la ura maternă. O să te urască fiindcă nu a moştenit ochii de un albastru limpede ai maică-sii. Că e puţin plinuţă şi nu şi-a început încă viaţa sexuală, cum au făcut-o colegele ei de şcoală mai drăguţe. O să fie nervoasă fiindcă s-a făcut economistă, fiindcă lucrează toată ziua cu cifre, fiindcă are numai prietene singure ca şi ea, care ascultă Ştefan Bănică, au pisici, sunt plictisitoare şi îl aşteaptă pe Făt Frumos, să le iubească, să le facă copii şi să facă dragoste cu ele. Toate ţi se vor sparge ţie în cap.

Inima ţi-o ia din nou la goană. Te întinzi în patul micuţ al fiicei tale. Un urs de pluş scămoşat se uită cu ochii trişti la tine. Îţi tragi sub cap o pernă pufoasă cu Hello Kitty. Aşternuturile miros a vise de copil. Te simţi ca în pântecul mamei pe care nu ai mai apucat să o cunoşti. Placenta ei a fost prima ta casă, cea mai frumoasă casă. Te-a purtat acolo timp de 9 luni, nouă luni din care ai pierdut orice amintire, orice reminescenţă. Simţi că inima s-a mai liniştit. Atacul de panică a trecut. Somnul te prinde uşor în năvoadele lui şi te trage înspre lumea de dincolo. Cu ochii întredeschişi, ai senzaţia că ursuleţul de pluş ţi-a zâmbit. Sau că a clipit. După aceea se lasă întunericul.


Cursul de Creative Writing Punct... a fost organizat de Asociaţia Culturală Control N în perioada 22 ianuarie - 26 martie 2013 şi susţinut de scriitorul Cristian Teodorescu. Povestirile scrise de participanţii la acest curs vor putea fi citite în fiecare sîmbătă în această rubrică. Unul dintre participanţii la acest curs şi autor al textului de mai sus, Cristian Boricean, a primit bursa LiterNet, care constă în posibilitatea de a publica 15 povestiri pe LiterNet în 2013-2014.