Jocul de şah s-a terminat

Ai încercat să îl înveţi regulile simple ale jocului de şah, însă el nu avea răbdare să te asculte. Şahul este un joc al răbdării. Stăteaţi amândoi la masa cu veşmânt de muşama înflorată şi tu încercai să îl înveţi mişcarea în diagonală a nebunilor sau dansul dezinvolt al turelor, însă el privea în gol pe deasupra capului tău, spre portretul imprimat pe hârtie de ziar al tovarăşului Ceauşescu, pe care şi-l lipise cu leucoplast deasupra patului. Un ceas de plastic cu limbi fosforescente ticăia chinuit pe policioara sobei. Un al treilea pat acoperit de o pătură verde de spital stătea gol, aşteptând un trup bătrân pe care să îl odihnească în aşteptarea morţii. Afară, curtea era pustie şi rece. O plapumă umedă de frunze uscate acoperise dalele cubice ale aleilor şi băncile de lemn crud. Din când în când, rafale reci şi tăioase preumblate peste coapsele cenuşii ale dealurilor, peste şindrilele umede şi roase ale caselor, peste clopotniţa cu acoperişul spart ridicau în aer frunzele îngălbenite şi le roteau printre crengile descărnate ale copacilor. O bătrână înveşmântată cu o pătură groasă ca un linţoliu se oprea din când în când în faţa geamului. Ţinea profetic un deget ridicat în aer şi cu gura lipsită de dinţi rostea cuvinte care nu ajungeau până la urechea ta. Îţi era teamă să te uiţi în ochii ei acoperiţi de o cataractă albicioasă. Preferai să te întorci la lumea ordonată a tablei de şah şi îţi reiei lecţiile. Calul merge în formă de L. Tura, înainte şi înapoi. Pionii doar înainte. Pionii sunt de sacrificiu. Ei sunt marea masă. Anonimii. El începea mereu cu pionii. Îi scotea pe toţi la înaintare şi după aceea rânjea prelung, dezvăluindu-şi dinţii din faţă mâncaţi de aciditatea nemiloasă a siropurilor salivare, a tutunului inhalat din ţigările fără filtru, a acizilor graşi din ochiurile cu jumări pe care le-a mestecat fără pretenţii o viaţă întreagă. După ce muta toţi pionii cu capetele rotunde şi frumos lăcuite, mintea lui înţepenea. Ridica Nebunul cu degetele butucănoase, cu pielea brăzdată de mii de crăpături infinitezimale înnegrite de uleiul ars de motor şi vaselină şi rămânea cu mâna suspendată în aer, ca o paiaţă despuiată de viaţă. Nebunul merge în diagonală, îi spuneai tu resemnat. El se încrunta şi punea piesa la locul ei. În loc de şah, ar fi preferat un joc de table. Intervenţia aleatoriului anunţată de zgomotul reconfortant al zarurilor i-ar fi liniştit mintea invadată la un moment dat de un cheag răzleţ de sânge. Şahul te somează să gândeşti. Strategie în carouri. Atunci când nu se încrunta în faţa tablei de şah, se aşeza afară pe o bancă şi privea ore întregi în gol. Uneori mai ridica ochii spre bolta de viţă de vie şi privea înspre o rândunică imaginară care făcea desene abstracte în aer. Fuma mereu. Împrăştia un fum gros în aerul parfumat cu miros de lemn ars. Câte o vrabie zgribulită se mai aşeza uneori pe fesul gros din lână cernită pe care îl purta pe creştetul capului. La masă, stătea întotdeauna singur, într-un colţ retras al cantinei. În cantină mirosea întotdeauna a clor şi fierturi grele. Câte o bucătăreasă corpolentă, cu aluniţe zemoase în barbă, din care creşteau câteva fire răzleţe de păr negru, vă aducea pe un cărucior de inox, boluri emailate pline ochi cu zeamă translucidă în care pluteau firişoare de pătrunjel, zdrenţe albicioase de pui şi rondele colorate de morcov. Apetitul dispare o dată cu instalarea bătrâneţii. Alimentele îţi par nişte invenţii bizare, imposibil de ingerat. Stomacul se strânge ca o stafidă şi se subţiază ca un pergament. Întregul tău corp devine străveziu şi evanescent. Bătrâneţea înseamnă absenţa greutăţii. Moartea e lejeră. El privea în gol în bolul cu supă, în care pluteau arhipelaguri aurii de grăsime. Era imobil ca o statuie uitată de sculptor într-un colţ întunecat al atelierului. Doar picioarele i se mişcau, de parcă ar fi apăsat nişte pedale invizibile. Toată viaţa a fost şofer de camion. A mutat lucruri din punctul A în punctul B: lăzi cu fructe, animale vii, munţi de nisip, substanţe inflamabile, mărfuri. A petrecut nopţi îngheţate de iarnă în parcări pustii, aşteptând lumina slabă a dimineţii. A fost obişnuit să mănânce singur, în locuri murdare, răsărite pe buza drumului. Chelneriţele îi zâmbeau mereu cu subînţeles, invitându-l din priviri să le tăvălească în cămara ticsită cu navete de bere, însă el nu le privea niciodată în ochi. Femeia era lucrarea diavolului. Uneori lua cu el în cabină femei în ţinute extravagante, cu picioarele învelite ca nişte pastrame în ciorapi de plasă, cu buzele spoite extravagant, cu dinţii cariaţi, cu respiraţia mirosind a tutun şi a bărbaţi în călduri. Le privea cu silă în timp ce se dezbrăcau la el în cabină, dând la iveală braţe pline de vânătăi, sâni lăsaţi, coapse obosite. În timp ce le îndesa cu capul în poala lui, privea absent prin parbrizul cabinei. Privea drumul care se desfăcea în faţa lui, ca o poveste cusută cu aţă albă. Privea berzele care survolau cerul, în căutarea unor mici rozătoare cu care să îşi hrănească puii ascunşi în cuiburile înalte. Privea cerul. Mai mereu, era albastru. Spre apus, devenea însângerat. Dimineaţa era limpede, ca o cornee. Însă, în mare parte, cerul era liniştit. La sfârşit, închidea ochii şi simţea un gol imens ridicându-se din vintre până în gâtlej, ca un ghemotoc de ciulini care îl sfâşia de dinăuntru. Acasă îl aşteptau copiii şi femeia lui. Nu îi iubea pe niciunul. Avea şi o nepoţică. Era o făptură mică şi plăpândă, cu ochi mari şi sinceri. Se născuse prematur şi era închisă într-un cub de sticlă. Ea îi dădea speranţă. Stătea ore în şir cu ea, lăsând-o să îi prindă degetul arătător cu degeţelele ei. Într-o zi, l-au găsit stând acolo, nemişcat, cu pleoapele încremenite. Un cheag de sânge, ca o navetă spaţială rebelă, se desprinsese de la locul lui şi a începuse să se plimbe prin reţeaua lui de vase şi artere. Într-un final, s-a blocat în încâlcitura de vase şi nervi din cutia craniană şi el a simţit o înţepătură ca o scurtă descărcare electrică şi o toropeală plăcută. A început să plutească. Câteva zile după aceea, a tot plutit în camera de spital, legat la ecrane colorate, cu tuburi groase care îi umpleau toate orificiile. Tot felul de chipuri s-au perindat prin faţa lui, însă niciunul cunoscut. Nici măcar nu le mai percepea drept chipuri. Erau doar nişte pioni. Toate semănau între ele. Într-un final, s-a întors printre cei vii. A încetat să mai plutească. A rămas însă cu o durere difuză şi sâcâitoare în spatele tâmplelor. Şi un vâjâit continuu, ca un ventilator de baie. Şi o greutate în picioare şi mâini. A fost exilat la azil. Era un fel de ruină formată din oase şi circuite nervoase scurtcircuitate. La azil te-a cunoscut pe tine. Jucai şah de unul singur. Te mutai dintr-o parte în alta a tablei, ca un schizofrenic. El te privea cu dispreţ. Într-o zi, ţi-a spus că o să îţi arunce tabla de şah în sobă. Ai fost totuşi singurul lui prieten de acolo. Nu venea nimeni la el în vizită. De fapt, nici la tine nu venea nimeni. Ai tăi erau plecaţi în State. Trăiau visul american. Fiul tău era programator la IBM. Nora ta era casnică. Trăiau în suburbie şi se bucurau de clima blândă californiană şi de vecinii prietenoşi. Nepoţii tăi creşteau la mii de kilometrii depărtare, peste un ocean pe care nu aveai să îl traversezi vreodată. Era ca şi cum tu nu ai fi existat pentru ei. Le mai auzeai uneori vocea, o dată pe lună. Erau vocile unor străini, pline de complezenţă şi compasiune disimulată. Nu îl aveai decât pe şoferul de camion. Şi tabla de şah. Şi amintiri ca nişte diapozitive vechi. Uneori veneau la suprafaţă ca nişte bule de aer de pe fundul unui lac. La fel ca visele. Într-o noapte, ai visat că el îţi aruncase tabla de şah în focul din căminul sobei. Toate piesele erau incandescente, ardeau cu o flacără albăstruie şi tu încercai să le scoţi din foc cu mâinile goale. Degetele îţi erau negre şi palmele însângerate. Când te-ai trezit, afară era o dimineaţă ceţoasă şi rece. În cameră era forfotă. Asistente şi medici se perindau în spaţiul îngust, vorbind între ei, schimbând impresii. Două asistente vorbeau despre cea mai bună metodă de a conserva gogoşarii. Femei în vârstă, molfăind colţuri umede de pâine, invadaseră camera şi se lipiseră de sobă. Bătrânul era învelit cu totul în aceeaşi pătură verde. Se distingea ca o formaţiune cărnoasă acoperită de un strat geologic de fibre şi scame. Se pare că un nou cheag de sânge începuse o plimbare nocturnă prin tunele lui înfundate de stăvilare de grăsime şi depuneri de lipide. De data asta se oprise în întunericul din interiorul inimii şi blocase acolo una din micile valve care se deschideau periodic ca să lase sângele să treacă. Probabil că a zvâcnit de câteva ori în somn, însă tu erai captiv în visul tău. Mai târziu, câţiva brancardieri au apucat de colţurile păturii şi l-au scos afară din cameră. Femeile de serviciu au adus o nouă pătură şi au aşezat-o pe pat. Camera a devenit din nou tăcută. Moartea este cu siguranţă victoria dură a speciei asupra individului determinat. Pe masă, tabla de şah te aştepta. Piesele stăteau frumos aliniate, ca două armate impecabile. Ai luat tabla cu totul şi ai aşezat-o pe un taburet, lângă gura sobei. Una câte una, ai început să arunci piesele în focul care încă ardea mocnit în sobă. Gata cu jocurile. Gata cu visele. Ai deja 65. Cu 10 mai mult decât ai fi avut nevoie sau ţi-ai fi dorit. E plictisitor. 65. Ai devenit lacom. Relaxează-te, nu o să doară. Jocul de şah s-a terminat.


Cursul de Creative Writing Punct... a fost organizat de Asociaţia Culturală Control N în perioada 22 ianuarie - 26 martie 2013 şi susţinut de scriitorul Cristian Teodorescu. Povestirile scrise de participanţii la acest curs vor putea fi citite în fiecare sîmbătă în această rubrică. Unul dintre participanţii la acest curs şi autor al textului de mai sus, Cristian Boricean, a primit bursa LiterNet, care constă în posibilitatea de a publica 15 povestiri pe LiterNet în 2013-2014.