28.09.2013
Seara se mai prăbuşeşte încă o dată peste închisoarea decomandată din beton şi armătură în care eşti încarcerat împreună cu familia ta. Eşti deja întins pe canapea, ca un corp inert şi vlăguit, eşuat pe acelaşi ţărm al sfârşitului de zi şi butonezi telecomanda fără noimă, lăsând imaginile high definition de o claritate aproape nefirească să se prelingă prin faţa ochilor tăi ca nişte picături de ploaie pe parbrizul unei maşini abandonate. Gândurile tale sunt în altă parte, dincolo de bulevardul invadat de claxoane stridente şi disperate, plutind peste spaţiile de joacă pustii, dincolo de vitrinele invadate de lumini în care cadavre imobile din plastic şi fibră de sticlă stau îmbrăcate elegant în cămăşi de caşmir şi costume scumpe de stofă. Eşti cu gândul la ea, la felul în care buzele i se împurpurează atunci când o săruţi nebărbierit, la felul în care nu te priveşte în ochi atunci când se lasă pătrunsă de tine, la dimineţile rare în care ai ocazia să vă treziţi amândoi şi să leneviţi în pat în camere luminoase de hotel, însă toate aceste descărcări neuronale spontane, aceste diapozitive vii, ascunse în galeriile subterane ale memoriei tale sunt dureroase, ca nişte şocuri electrice care îţi carbonizează pielea în jurul tâmplelor, ca nişte ace de acupunctură, fine şi ascuţite care îţi străpung la unison întregul trup. La fel ca în fiecare sfârşit de zi, enzimele tristeţii ţi s-au vărsat deja în sânge. Tristeţea ta seamănă cu iedera deasă şi persistentă care sufocă şi macină zidurile caselor vechi. Din bucătărie, se aud zgomotele metalice de tacâmuri trântite în chiuvetă, jetul ocazional de apă rece trecut peste ţesuturile rozalii ale cărnii, bâzâitul monoton al hotei Electrolux, toate înghesuindu-se prin micile tale orificii auditive, amestecându-se în zona frontal temporală ca într-un ambuteiaj de senzaţii inutile. Soţia ta pregăteşte cina în timp ce ascultă la radio undele hertziene care aduc de nicăieri colinde de Crăciun şi jingle-uri tembele la pastile pentru hemoroizi şi supe la plic. Soţia ta e din nou însărcinată. Luna a şasea. Noua făptură din pântecele ei are deja contururile unei fiinţe umane. Pe măsuţa de cafea stau împrăştiate ultimele ecografii, ca nişte imagini misterioase surprinse din minunata lume de dincolo de uterul matern. Jocuri de umbre gri şi lumini scânteietoare indică prezenţa delicată a mâinilor şi a picioruşelor, a căpşorului moale şi translucid, a trupului care se alimentează neîncetat prin misteriosul şnur ombilical, a ochilor care au învăţat deja să distingă lumina de întuneric, a sexului care se formează timid şi se ascunde de ochiul vigilent al ecografului. Uneori seara, te aşezi cu urechea pe burta ei şi aştepţi să surprinzi o mişcare, o împunsătură, un semnal de dincolo de încăperea întunecată a placentei. Ai vrea să îi şopteşti noii făpturi care se plămădeşte cu cocktailuri de nutrienţi şi dansuri genetice să rămână acolo, să nu mai iasă niciodată într-o sală de operaţii aseptică, aflată într-un spital privat şi exagerat de scump, plantat în inima unui oraş supraaglomerat şi epuizant, situat într-o zonă temperat continentală, într-o ţară oarecare, cu un PIB oarecare, cu o istorie asemănătoare cu alte istorii, care se repetă la nesfârşit, cu populaţii oarecare, cu dorinţe oarecare, toate prinse în acelaşi joc monoton al cauzalităţii şi al degradării, pe aceeaşi planetă albastră, plutind la viteze cosmice într-un vid tăcut şi imperturbabil, parte a unei galaxii luminoase cu nume de pandişpan cu cremă de lapte, doar o mică galaxie din milioanele de alte galaxii, toate captive într-un univers infinit de vast care se expandează neîncetat către nicăieri. Sau ar putea să dispară pur şi simplu, aşa cum ai vrea să faci şi tu în momentul acela. Să dispară complet, fără urmă, în neantul reconfortant în care am dormit cu toţii înainte de a ne naşte. De data aceasta, o să fie o fetiţă. S-a întâmplat, pur şi simplu, într-o noapte albastră, în care cerul era brăzdat de vinişoare strălucitoare ca la o angiografie de proporţii cosmice, în care aerul era atât de încărcat de electricitate încât aveai impresia că îţi curentează nările, traheea, branhiile şi micile încăperi ale plămânilor şi voi eraţi băuţi, veseli fără motiv, excitaţi şi cuprinşi de un rar acces de tandreţe puerilă. În taxi, în timp ce maşina galbenă gonea pe bulevardele pustii, vă ţineaţi de mână pe bancheta din spate, ca nişte liceeni îndrăgostiţi, iar tu o sărutai uşor pe gât, îi şopteai la ureche cuvinte deocheate, o mângâiai pe coapse, o făceai să râdă imitându-l pe taică-su care fusese colonel în armată, îţi strecurai degetele în mica deschizătură rozalie dintre picioarele ei, şi vă simţeaţi amândoi euforici şi ameţiţi. În seara aceea, vă întorceaţi de la nunta vechiului tău prieten din copilărie. Primul tău coleg de bancă, singurul căruia i-ai povestit cum ai sărutat cu evlavie şi teamă, în clasa a şasea, micul preş triunghiular şi parfumat care se ascundea timid între picioarele unei colege cu doi ani mai mare decât tine, cavalerul de onoare de la nunta voastră, cel care te salvase de la înec într-o iarnă când gheaţa s-a crăpat sub picioarele tale şi ai simţit cum urmează să mori, singurul dintre prietenii tăi care promisese solemn că nu se va căsători niciodată, cel mai înalt şi atletic băiat din clasa voastră, cel care a avut într-o bună zi ideea nebunească să se facă militar şi să plece în Afganistan şi care s-a întors de acolo schimbat, maturizat prematur, plin de poveşti pe care nu avea să vi le împărtăşească vreodată. Pentru tine, erau prea multe amintiri şi ai vrut să inventaţi o scuză tâmpită ca să nu mergeţi, însă ea a insistat cu acelaşi chip de copil feminizat prea devreme cu care te cucerise cu ani în urmă. V-aţi pus amândoi de acord că o să vă faceţi praf, până la limita inconştienţei, exact ca în vremurile bune, ca la începuturile îndepărtate ale relaţiei voastre. Odată ajunşi acolo, v-aţi pus de asemenea de acord, aşa cum obişnuiesc să facă cuplurile trainice, mature, învăţate cu o anumită orânduială a lucrurilor, că viitoarea soţie era puţin plinuţă şi irascibilă, că sala era decorată cam prea strident, că aperitivele au fost sărăcăcioase şi insipide, că muzica a fost prea tare, că rudele ei păreau cam necioplite, că vecinii de la masa voastră fumau prea mult. Apoi, tu te-ai îndopat cu saleuri cu mac şi caşcaval, corăbioare multicolore din ardei gras, brânză Philadelphia şi pătrunjel, medalioane suculente de porc, felii hipercalorice de tort, pahare abundente de vin roşu şi apă minerală şi te-ai uitat la ea cum a dansat toată seara cu bărbaţi în costume ieftine, cu tâmplele transpirate şi privirile unsuroase. Avea părul prins într-un coc discret şi o rochie neagră, mulată care îi lăsa spatele gol. Când îţi găsea privirea, îţi zâmbea cu subînţelesul viscerelor care încep să freamăte de la atâţia feromoni împrăştiaţi în atmosferă. O dată ajunşi acasă, ai luat-o în braţe, i-ai sufocat buzele date cu gloss cu gura ta plină de pofte şi v-aţi prăbuşit peste masa din bucătărie, tu cu pantalonii de stofă în vine şi ea cu triunghiul minuscul de dantelă neagră atârnându-i de gleznă. S-a lăsat pătrunsă cu o pasiune violentă, animalică, complice. Inele grunjoase de Cherioos, boabe stafidite de piper negru, pulbere de sare marină, mii de cristale perfect transparente de zahăr tos, tacâmuri strălucitoare din oţel inoxidabil, şerveţele parfumate şi multicolore, toate s-au împrăştiat pe granitul cenuşiu al bucătăriei, într-un haos domestic orchestrat de mişcările voastre frenetice, nebuneşti, disperate, singurul pe care ţi-l mai aminteşti din seara aceea. Tot acest haos era completat de furtuna de vară violentă care izbucnise afară, de descărcările electrice tumultoase care se spărgeau cu zgomote infernale, apocaliptice, deasupra oraşului, de ploaia abundentă care se spărgea în milioane de particule de parbrizele maşinilor frumos aliniate în parcările pustii. Şi din acel haos complice şi mahmur a luat naştere involuntar un embrion minuscul şi tăcut, care o să te privească nedumerit în ochi peste fix 3 luni. Poate că peste trei luni, tu nu vei mai fi aici. În tot apartamentul s-a împrăştiat un miros greu de ficat prăjit cu ceapă într-un amestec unsuros de vin alb şi ulei de rapiţă. Îţi este teamă că mirosul acesta metalic de uree, struguri fermentaţi şi uleiuri încinse o să se impregneze în porii pereţilor, în alveolele înghesuite ale plămânilor, în fosele nazale, în fibrele de bumbac ale cămăşilor tale şi nu o să mai iasă niciodată. Te ridici să deschizi geamul. Aerul rece te plesneşte peste un chip pe care uneori nu îl recunoşti ca fiind al tău. De multe ori, atunci când te bărbiereşti, rămâi blocat în oglindă, cu obrajii şi bărbia acoperite de spumă de ras şi te întrebi dacă tu exişti cu adevărat sau eşti numai o hologramă, o imagine imaterială care te priveşte insistent de dincolo de sticla oglinzii. În crizele acelea matinale de identitate incertă îţi crestezi uşor piele cu lama de ras şi simţi cum sângele roşu se prelinge dureros peste vălătucii albi de spumă. De abia în momentul acela, simţi că eşti viu. În clipa aceea devii conştient de propriul tău trup, de propria ta durere, de jetul de apă fierbinte care se risipeşte în chiuvetă, de realitatea unei noi zile care se cască dinaintea ta, de banalitatea vieţii, de cerealele care se îmbibă cu lapte, de drumul spre grădiniţă, de Blackberry-ul care începe să sune la primele ore ale dimineţii, de siluetele apetisante şi anonime care te îmbie să le doreşti, de acea construcţie delicată şi fragilă pe care o numim viaţă, de o mulţime de lucruri inutile. Tati, mami îţi zice să pofteşti la masă, auzi vocea primului tău născut. E cristalină şi încă sinceră. Te uiţi în ochii lui melancolici, de un negru intens şi nu regăseşti nimic din tine. Sânge din sângele tău şi totuşi nimic recognoscibil. Are buzele ei bogate. Sensibilitatea ei nocivă. Nervozitatea ei vulcanică. Acelaşi fel de a crispa pumnii când se enervează. Aceeaşi privire care se blochează minute în şir în locuri nevăzute, imobilă şi atentă ca privirea unui animal de pradă. Uneori îl priveşti minute în şir, atunci când doarme, cu lampa de veghe aprinsă. Îi e teamă de întuneric, de monştrii invizibili, de animale preistorice care defilează în colţurile ascunse ale camerei, de mâini osoase ca nişte trunchiuri întunecate care vor să îl răpească din culcuşul lui, de farurile maşinilor care împrăştie umbre prelungi pe pereţii camerei. Toate fricile tale de copil crescut în indiferenţa veselă a cartierelor muncitoreşti au ajuns acum să apese pe umerii lui. Un ghemotoc de viaţă şi spasme, în pijamale cu Spider Man, pulsând tăcut sub aşternuturi, prima viaţă creată de tine, prin simpla mişcare ritmică a unei prelungiri cartilaginoase în încăperea umedă a vaginului, mişcare urmată de scurte explozii de soluţie alcalină, caldă şi vâscoasă, explozie urmată de goana nebună a milioane de mormoloci invizibili către tărâmul făgăduinţei, mic cât un bob de linte şi încins ca miezul unui atom. Îl priveşti şi te gândeşti cum ar fi să dispari complet din viaţa lui. Să îi abandonezi pe amândoi, fără să mai ştie nimic de tine, fără să îţi mai dea de urmă vreodată. Să fii ca şi mort pentru ei. Să fii chipul necunoscut din albumele de familie, faţa vag familiară pe care ţi se pare că o recunoşti în mulţime, o amintire ştearsă ca un dagherotip care o să îi invadeze din zonele încă nedomesticite ale creierului. Vrei să dispari complet din dragoste. Sau din disperare. Acelaşi lucru. Dragoste pentru o altă femeie, care nu e mama lui. Cum ai putea să îi explici lui toate astea? Cum ai putea să îi explici că te culci cu o femeie mult mai tânără decât mama lui? O femeie care e încă un copil, plină de dorinţe, neastâmpărată, jucăuşă, ezitantă, senzuală. O femeie care acum nu îţi mai răspunde la mesaje, pe care nu ai mai văzut-o de câteva săptămâni, care nu mai vrea să ştie de tine, care a dispărut fără urmă din viaţa ta. Te îndrepţi ca un zombie spre bucătărie. Ea e acolo. Burta îi este deja proeminentă, precum carapacea unei ţestoase de Galapagos şi se mişcă cu stângăcie, ca un android încă nesigur pe membrele şi mişcările lui, în ansamblul modular al bucătăriei Faktum. Are mâinile şi picioarele umflate, ca nişte tubulaturi din epidermă şi capilare care stau sub presiune, gata să se împrăştie la viteze ameţitoare în mediul înconjurător. Se plânge de dureri lombare şi e mai mereu epuizată. Spre deosebire de ea, tu eşti mereu excitat atunci când îi vezi aureolele violacee ale sânilor, umflate, pârguite ca nişte fructe de toamnă pe care însă nu ai voie să le atingi. Odată cu naşterea, trupul ei o să se epureze de orice dorinţă sexuală, sub dictatura secreţiilor hormonale şi a instinctului matern proaspăt trezit la viaţă. Toată viaţa ei o să aparţină copiilor. Tu te vei disipa într-un plan secund, în rol de mascul responsabil care îşi va întreţine familia, îi va asigura bunăstarea şi îi va risipi toate grijile şi îndoielile. O dată aşezaţi la masă, sunteţi cu toţii tăcuţi. Consistenţa polimerică a ficatului îţi îngreunează masticaţia, îngurgitarea lui devenind o aventură aproape dureroasă. O să încerci să te ameţeşti puţin cu nişte vin roşu sedimentat pe fundul unei sticle verzi ca un smarald proaspăt şlefuit. Cel mai bine te simţi în locul în care nu eşti. Sirena ţipătoare a unei ambulanţe grăbite tulbură liniştea precară din bucătăria voastră. Undeva, cineva e pe punctul de a dispărea din lumea asta. Câinele aproape surd al bătrânei de deasupra voastră latră la micile creaturi dezgustătoare care mişună nestingherite pe sub mobilele vechi ale vecinei voastre. Auzi molfăitul sacadat al celei căreia i-ai promis că o să îi fi alături la bine şi la greu. Băieţelul vostru plimbă o bucată de ficat pe marginile înflorate ale farfuriei şi priveşte în gol spre frigiderul tapetat cu magneţi. Barcelona. Nisipurile de Aur. Insula Skyatos. Paris. Coasta de Azur. Turcia. Toate stau lipite pe smalţul electrostatic al frigiderului, amintiri îndepărtate ale unor interludii fericite. Într-o bună zi, toate acestea or să dispară. Tu o să dispari. Amintirile tale secrete or să dispară. Cealaltă o să dispară. Dorinţa ta nebunească pentru ea o să dispară. Oamenii or să dispară. Sexul o să dispară. Pământul la fel. În locul acestuia, o să rămână un gol care o să semene cu o extracţie dentară masivă. Mult timp după aceea, locul o să supureze amestecuri incandescente şi sulfuroase de magmă, aburi fierbinţi şi gaze înecăcioase, asemenea unei cangrene de dimensiuni galactice. Soarele o să continue să lumineze nimicul rămas în locul Pământului. Sateliţii vor continua să trimită râuri abundente de informaţii către nicăieri. După aceea, cel mai probabil, o să se lase liniştea. Mai vrei ficat, te întreabă ea detaşată, în timp ce îşi priveşte absentă unghiile vopsite cu ojă roşie, decojite pe margini de acţiunea corozivă a apei şi a detergenţilor. O şuviţă de păr i s-a desprins din strânsoarea elasticului şi îi atârnă ca o cheia sol peste obrazul îmbujorat de căldură. Oftează uşor. Inima îi pompează cât pentru doi. Te uiţi la ea ca la un vis pe care ţi-l aminteşti vag, un vis ca un parbriz crăpat în milioane de bucăţele. Îi pui mâna uşor pe micuţa emisferă ascunsă sub rochia de supraelastic şi te forţezi să îi răspunzi cu blândeţe şi bunăvoinţă: Nu mai vreau ficat. A fost foarte bun. După aceea, te ridici cu greu, ameţit de taninul apăsător a vinului şi te prăbuşeşti din nou pe canapea. Somnul pune stăpânire pe tine ca o caracatiţă cu tentacule lipicioase. Realitatea începe să se retragă din jurul tău, ca o mare întunecată, aflată la reflux. Uşile percepţiei se închid uşor şi subtil, ca uşile glisante ale unui lift de sticlă. O altă realitate te absoarbe în braţele ei. Tu nu mai eşti aici. Asta nu se întâmplă. Nu mai eşti aici. Tu poţi să mergi unde vrei. Tu poţi să treci prin ziduri. Tu nu mai eşti aici.

Cursul de Creative Writing Punct... a fost organizat de Asociaţia Culturală Control N în perioada 22 ianuarie - 26 martie 2013 şi susţinut de scriitorul Cristian Teodorescu. Povestirile scrise de participanţii la acest curs vor putea fi citite în fiecare sîmbătă în această rubrică. Unul dintre participanţii la acest curs şi autor al textului de mai sus, Cristian Boricean, a primit bursa LiterNet, care constă în posibilitatea de a publica 15 povestiri pe LiterNet în 2013.

3 comentarii

  • Miere pe gratis
    beculet , 01.10.2013, 20:13

    Foarte bine scris , dar tema asta mi se pare ca a fost folosita pana la epuizare . Individul strivit de societate , familie ,politica . Alienare fara posibilitatea unei evadari din societatea conformista. Blazare si schizofrenie . Nu aveam asta in literatura , film , muzica : Sartre , Camus , Antonioni , Radiohead ??? De la ''American Beauty'' la ''American Pie '', de la '' De veghe in lanul de secarica '' la '' Into the Wild '' sau ''Boogie '' -acelasi refren al asupritului care vrea sa guste din borcanul de miere fara sa plateasca .

    • RE: Miere pe gratis
      cristian boricean, 06.10.2013, 22:28

      Tema disparitiei e una de factura moderna, mai ales in epoca transparentei totale, in care este din ce in ce mai greu sa te sustragi controlului si presiunii sociale. Miza actuala este, in termeni oarecum metafizici, cum sa fii invizibil, cum sa te transformi intr-o fiinta transparent-subversiva, fara corp, fara densitate?

Publicitate

Sus