Monolog. Întrebări retorice. Viaţă de licean
O, tu, scară minunată, unică în şcoală şi supraapreciată! Cu ale tale covoare lungi, aproape nesfârşite, cu modele-n praf bătătorit de tocuri şi vârfuri de pantofi lustruiţi. Tu, ce n-ai văzut vreodată tenişi de copil, n-ai vibrat la intensitate maximă, ci doar ţi-ai ţinut ritmul molcom, îndoctrinat. Tu, ce nu auzi nimic altceva decât schimburi de bune dimineţi şi bune zile, dar câte din ele sincere, poţi spune tu oare? Îţi e auzul înăbuşit de prea mult respect şi barbologie, tu auzi aşa cum auzim noi atunci când stăm sub apă. Nu le poţi spune "Sunteţi ipocriţi!", pentru că ei nu mai aud nimic de la cât calcă în picioare. Plus că, de la nivelul tău, ai dreptul să taci şi cam atât.
Toc-toc-toc!
"Bună dimineaţa!"
Toc-toc-toc!
Greşesc, covorul tău amortizează sunetele. Puţini sunt cei ce merg pe margine. Ar fi de-a dreptul stupid să ai un covor imens sub picioarele tale şi să nu mergi pe el, nu?
Unii nici măcar nu răspund.
Miros de cafea.
Unii nici nu aud.
Cataloage şi serviete.
Unii nici nu vor să audă. Nu se privesc în ochi, nu se ascultă. Spune tu, scară, ai numărat vreodată privirile pe care le-ai întâlnit atunci când se fereau să se privească între ei? Nu îmi poţi spune că te privesc pe tine în ochi numai ca să nu îşi piardă echilibrul. Ei nu se opresc din drumul lor decât foarte puţin, ca să nu se izbească unii de alţii. Rareori se strecoară o scuză, dar nu pentru că le pare rău, ci pentru că nu vor să îşi lase nici măcar mânecile hainelor să se atingă. Îşi cer scuze de la obiecte... Ştii foarte bine că dacă vrei să îţi păstrezi echilibrul, te opreşti şi cauţi un punct de sprijin. De asta, puţinii eroi neînfricaţi se opresc pentru câteva secunde pe marginile tale, se privesc în ochi, îşi zâmbesc, se salută, apoi pleacă mai departe şi viaţa lor continuă perfect normal.
Dar pentru restul... Singurul loc unde aceşti oameni se întâlnesc, este balustrada ta. Odată la ceva timp, amprentele lor se întrepătrund, ca într-o atingere-fantomă. Unele sunt calde, altele reci - de la cât s-au aşteptat.
Şi totuşi, de ce e atât de mult mister? De ce eşti separată de noi? De ce tu ai covoare? De ce încearcă ei să ne ferească? Pe noi... nu-i aşa? Totul e spre binele nostru. Ce nu vor ei să vedem? Ce nu ştim încă? Ce ne este interzis?
Am minţit la început! A fost recent un caz cu un puşti care nu numai că a ajuns pe scara profesorilor, ci - ATENŢIE! - a fugit. Şi mai şi râdea. A fost aspru pedepsit. Nu ştim exact ce a păţit, dar a fost foarte rău pentru el. Subiectul a fost închis repede. Nimeni nu vorbea despre asta, dar cu toţii erau sub presiune. La un moment dat, elevilor li s-a interzis să îşi cumpere cafea, credem noi pentru că automatul e fix acolo, lângă tine. Iar dacă ni se dă voie, de obicei nu avem timp în pauză, pentru că domnii profesori se bagă mereu în faţă. Spre binele nostru, evident. Totul spre binele nostru. Atunci, dacă ei au atât de multă grijă, scaro, de ce ne devii din ce în ce mai străină? Pentru mulţi dintre noi era singura şansă să ne întâlnim învăţătorii şi într-o altă conjunctură, în afara orelor. Bine, să zicem că mai avem o şansă la cancelarie, dar ei tot pe acolo, pe lângă tine, vin şi trec val-vârtej pe lângă noi, de parcă s-ar afla pe o continuă scară. Le dăm şi noi bune dimineţi şi bune zile, dar ei privesc cimentul de pe jos... Spre binele nostru, ştiu. Nu vor să se împiedice. Nu vor să pară slabi în faţa noastră.
Recent s-a închis uşa de acces în şcoală care dă spre tine. De atunci, ne înghesuim cu toţii pe singura uşă rămasă, pe scara noastră fără de covoare, rece şi umedă. Câteodată se mai rătăceşte şi câte un profesor pe acolo şi zău că în zilele alea e sărbătoare! Scaro, ştii cum se rup rândurile? Toată lumea se lipeşte de pereţi şi îşi ţine respiraţia, să nu cumva să polueze aerul. Păi, ia gândeşte-te... Cât de greu poate fi pentru un singur om să respire acelaşi aer cu încă 70 de copii. La tine e altă situaţie. Ei se întâlnesc foarte rar, iar dacă asta se întâmplă, totul e de foarte scurtă durată şi îşi pot ţine respiraţia până trece momentul.
Ce bine că există dragoste pe lume, nu-i aşa? Mă gândesc cum ar fi dacă nu s-ar întâlni cuplurile pe covorul tău. În afară de cei pe care i-am pomenit mai devreme şi cei care se iubesc, cine s-ar mai privi în ochi? Cine şi-ar mai zâmbi? Dragostea e calea. Da, da! Dar - ssshh! - nu mă întreba de unde ştiu.
Odată am coborât şi eu pe tine. Dar în fugă. După ore. Era cât pe ce să mă prindă o femeie de serviciu. Am ajuns repede la automat şi mi-am luat o ciocolată caldă. Nici nu cred că ai avut timp să mă simţi. Aproape am zburat pe covorul tău. Şi am atins foarte puţin balustrada. N-o să mai fac asta prea curând, totuşi. Îmi bătea inima foarte tare. Să nu mai spui nimănui, că iar o să dea ăştia vina pe trupa de teatru.
Poate după ce termin liceul mai cobor o dată, dar foarte încet, să vezi şi tu cum se simt tenişii pe covor. Totul e mult mai uşor. Şi, cine ştie, pas cu pas, poate reuşesc să ajung şi la facultate.
Totuşi, trebuie să văd ce femeie de serviciu va fi în tură atunci, că dacă o nimeresc pe doamna pârâcioasă, risc să rămân repetentă după absolvire.