Ultimul meu suspin

Luis Bunuel
Ultimul meu suspin
Editura Humanitas, 2004

traducere de Luminiţa Voina-Răuţ





Citiţi o cronică a acestei cărţi.



În 1925 am aflat că la Paris, sub patronajul Societăţii Naţiunilor, se pregătea crearea unui organism numit Societatea Internaţională de Cooperare Intelectuală. Se ştia dinainte că Eugenio d'Ors urma să fie reprezentantul Spaniei. L-am înştiinţat pe directorul Reşedinţei că doream să-l însoţesc pe Eugenio d'Ors, ca secretar al lui. Candidatură acceptată. Cum organismul încă nu exista, mi s-a cerut să plec la Paris şi să aştept acolo înfiinţarea lui. O singură recomandare: să citesc zilnic ziarele Le Temps şi Times, pentru a-mi perfecţiona limba franceză, pe care o cunoşteam puţin, şi să mă familiarizez cu engleza, pe care n-o ştiam deloc.
Mama mi-a plătit drumul şi mi-a promis că-mi va trimite bani lunar. Cînd am ajuns la Paris, habar n-aveam unde să trag, aşa că m-am dus direct la hotelul Ronceray, situat în pasajul Jouffroy, hotel în care ai mei îşi petrecuseră luna de miere în 1899 şi unde mă şi concepuseră.




La trei zile după sosirea la Paris, am aflat că Unamuno era şi el în Capitala franceză. Un grup de intelectuali francezi închiriase un vas şi se dusese să-l aducă din insulele Canare, unde se exilase. Unamuno participa zilnic la o pena, în cafeneaua La Rotonde. Acolo au avut loc primele mele contacte cu cei numiţi dispreţuitor de dreapta franceză métèques, adică străinii, veneticii care trăiesc la Paris şi umplu terasele cafenelelor.

Mergeam aproape în fiecare zi la cafeneaua La Rotonde, revenind astfel fără nici un efort la obiceiurile mele madrilene. De vreo două sau trei ori chiar l-am însoţit pe jos pe Unamuno pînă la locuinţa lui de lîngă Etoile. Două ore bune de plimbare şi de conversaţie.

Sosisem doar de o săptămînă cînd, la aceeaşi La Rotonde, l-am cunoscut pe un oarecare Angulo, student la Pediatrie. El mi-a arătat hotelul Saint-Pierre în care locuia, pe strada Ecole de Médicine, la doi paşi de bulevardul Saint-Michel. Hotelul, modest şi simpatic, aflat lîngă un cabaret chinezesc, mi-a plăcut în mod deosebit şi imediat m-am şi instalat în el. A doua zi am luat o gripă şi a trebuit să rămîn în pat. Seara auzeam prin zid toba din cabaretul chinezesc. Pe fereastră, vedeam un restaurant grecesc, aflat vizavi, şi o cramă. Angulo m-a sfătuit să lupt împotriva gripei cu ajutorul şampaniei. Zis şi făcut. Aşa am descoperit unul dintre motivele pentru care dreapta franceză îi dispreţuia, şi chiar îi ura pe meteci. Francul se devalorizase, nu mai ştiu de ce, şi valoarea lui scăzuse groaznic. Monedele străine, mai ales peseta, le permiteau străinilor să trăiască aproape regeşte. Astfel, sticla de şampanie care m-a vindecat de gripă m-a costat unsprezece franci, adică o singură pesetă.

În autobuzele pariziene erau afişe care îndemnau: "Nu vă bateţi joc de pîine!", iar noi beam Moët et Chandon cu o pesetă sticla.

Într-o seară, după ce m-am vindecat, m-am dus singur la cabaretul chinezesc. Una dintre fete s-a aşezat la masa mea şi a început să-mi vorbească, aşa cum îi cerea meseria. Un al doilea motiv de uimire pentru un spaniol aflat la Paris: femeia se exprima admirabil şi avea un dar subtil şi natural al conversaţiei. Fireşte că nu vorbea nici de literatură, nici de filozofie. Vorbea despre vinuri, despre Paris şi despre alte lucruri din viaţa de zi cu zi, dar o făcea atît de firesc, fără pic de afectare sau de pedanterie, încît am rămas mut de admiraţie. Descopeream ceva ce nu ştiam: o nouă legătură între limbaj şi viaţă. Nu m-am culcat cu femeia aceea; nu-mi mai amintesc nici numele ei şi n-am revăzut-o niciodată, dar ea reprezintă primul meu contact real cu cultura franceză.

Alt motiv de uimire, pe care l-am pomenit adesea: perechile sărutîndu-se pe stradă. Un asemenea comportament, ca şi posibilitatea ca un bărbat şi o femeie să trăiască laolaltă fără a fi căsătoriţi adînceau prăpastia dintre Franţa şi Spania.

Se spunea pe atunci că la Paris - capitală indiscutabilă a lumii artistice - erau patruzeci şi cinci de mii de pictori (cifră uluitoare) şi mulţi dintre ei frecventau cartierul Montparnasse. După primul război mondial, Montmartre nu mai prea era la modă.

Les Cahiers d'Art, cu siguranţă cea mai bună revistă a vremii, a dedicat un număr întreg pictorilor spanioli care lucrau la Paris şi pe care eu îi întîlneam aproape zilnic. Printre ei se aflau Ismael de la Serna, un andaluz ceva mai mare ca mine, Castanyer, un catalan care a deschis vizavi de atelierul lui Picasso, pe strada des Grands-Augustins, restaurantul Le Catalan, Juan Gris, pe care l-am vizitat o singură dată, undeva, la periferie, şi care a murit la puţin timp după sosirea mea în Capitala Franţei. Mă mai întîlneam cu Cossío, scund, şchiop şi chior, care-i privea cu oarecare amărăciune pe bărbaţii puternici şiarătoşi. A devenit destul de cunoscut, înainte de a muri, la Madrid.

În schimb, Borés e înmormîntat la Paris, în cimitirul Montparnasse. El aparţinea grupului ultraiştilor. Era un pictor serios, renumit deja, care ne-a însoţit la Bruges, în Belgia, pe Hernando Vines şi pe mine, prilej cu care a vizitat pe îndelete toate muzeele.

Pictorii aceştia se adunau într-o pena din care făcea parte şi Huidobro, faimosul poet chilian, şi un scriitor basc, Miliena, scund şi uscăţiv. Nu prea ştiu de ce, după premiera filmului Vîrsta de aur, cîţiva dintre ei - Huidobro, Castanyer, Cossío - mi-au trimis o scrisoare jignitoare. Relaţiile noastre s-au răcit un timp, dar ne-am împăcat.

Dintre toţi aceşti pictori, cei mai buni prieteni ai mei erau Joaquín Peinado şi Hernando Vines. Hernando, catalan de origine şi cu trei ani mai tînăr ca mine, mi-a devenit prieten pe viaţă. S-a căsătorit cu o femeie care mi-e foarte dragă, Loulou, fiica lui Francis Jourdain, scriitorul care-i frecventa pe impresionişti şi a fost bun prieten cu Huysmans.

Bunica lui Loulou ţinuse un salon literar la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Loulou mi-a dăruit un obiect extraordinar rămas de la bunica ei. E vorba de un evantai, pe care cei mai mulţi dintre marii scriitori de la sfîrşitul secolului şi chiar cîţiva muzicieni (Massenet, Gounod) scriseseră cîteva cuvinte, note muzicale, versuri sau pur şi simplu se iscăliseră. Mistral, Alphonse Daudet, Heredia, Banville, Mallarmé, Zola, Octave Mirbeau, Pierre Loti, Huysmans şi alţii, ca sculptorul Rodin, sînt cu toţii pe acest evantai, obiect banal, rezumînd o întreagă lume. Mă uit adesea la el şi citesc, de pildă, o frază din Alphonse Daudet: "Urcînd spre nord, privirea se ascute, apoi se stinge". Lîngă ea, cîteva rînduri categorice ale lui Edmond de Goncourt: "Cine nu iubeşte cu patimă femeile, florile, bibelourile, chiar vinul sau orice altceva, cine nu are un strop de nebunie şi e echilibrat ca un burghez, n-o să aibă niciodată, niciodată, absolut niciodată talent literar". Reflecţie adîncă, inedită.

Voi cita, în fine, nişte versuri mai puţin cunoscute ale lui Zola, de pe acelaşi evantai:
Ce que je veux pour mon royaume
C'est à ma porte un vert sentier,
Berceau formé d'un églantier
Et long comme trois brins de chaume.

În atelierul pictorului Manolo Ángeles Ortiz, de pe strada Vercingétorix, l-am cunoscut, nu mult după sosirea mea la Paris, pe Picasso, pictor deja celebru şi controversat. Era familiar şi jovial şi chiar dacă mi s-a părut destul de rece şi de egoist (n-a devenit uman decît în timpul războiului civil, cînd a luat poziţie împotriva lui), ne întîlneam destul de des. Mi-a dăruit un mic tablou - o femeie pe plajă -, care s-a pierdut în timpul războiului.

Înainte de Primul Război Mondial, cînd s-a produs faimosul furt al Giocondei, se spunea despre el că atunci cînd prietenul lui, Apollinaire, fusese interogat de un poliţist, Picasso, chemat şi el să dea o declaraţie, se lepădase de poet aşa cum se lepădase Sfîntul Petru de Hristos.

Mai tîrziu, prin 1934, ceramistul catalan Artigas, prieten apropiat al lui Picasso, i-a făcut o vizită mamei pictorului, la Barcelona, însoţit de un negustor de tablouri, şi aceasta i-a invitat la prînz. În timpul mesei, ea le-a mărturisit celor doi că în pod exista o ladă plină cu desene făcute de Picasso în copilărie şiadolescenţă. Cei doi o roagă să le arate desenele, urcă cu toţii în pod, deschid lada, negustorul face o ofertă şi bat palma. Negustorul pleacă cu vreo treizeci de desene.

Peste puţin timp, negustorul organizează o expoziţie într-o galerie în Saint-Germain-des-Prés. Picasso e invitat la vernisaj, vine, priveşte desenele, le recunoaşte şi se arată extrem de emoţionat, ceea nu-l împiedică să meargă la poliţie şi să-i denunţe ca hoţi pe negustor şi pe ceramist. Fotografia celui din urmă a apărut într-un ziar, de parcă ar fi fost vorba de un escroc internaţional.

Aş vrea ca nimeni să nu-mi ceară părerea în materie de pictură: pur şi simplu nu mă pricep. N-am prea avut preocupări estetice, iar cînd un critic vorbeşte, de pildă, despre "paleta" mea, nu pot decît să zîmbesc. Nu fac parte dintre cei ce pot petrece ore întregi într-o galerie de pictură, vorbind şi gesticulînd întruna. În ce-l priveşte pe Picasso, uşurinţa lui legendară de a se exprima mă obosea uneori. Tot ce pot spune e că Guernica nu-mi place deloc, deşi l-am ajutat să atîrne tabloul. Totul îmi displace la Guernica, de la grandilocvenţa pînzei pînă la politizarea cu orice preţ a picturii. De curînd, am descoperit că şi Alberti, şi José Bergamín sînt de aceeaşi părere cu mine. Toţi trei am vrea să punem o bombă sub Guernica, dar acum sîntem prea bătrîni pentru aşa ceva.

Aveam deja tabieturile mele în Montparnasse, pe vremea cînd cafeneaua La Coupole nu exista încă. Frecventam Dôme, La Rotonde, Sélect şi toate cabaretele renumite din acea vreme.
Cele nouăsprezece ateliere de la Facultatea de Bele-arte organizau anual un bal, care mi se părea extraordinar. Nişte prieteni pictori îmi spuseseră că de fapt era cea mai grozavă orgie din lume, unică în felul ei, aşa că m-am hotărît să mă conving la faţa locului. Se numea Le Bal des Quat'zarts.

Am fost prezentat unuia dintre aşa-zişii organizatori, care mi-a vîndut nişte bilete superbe, enorme şi destul de scumpe. Ne-am hotărît să mergem în grup: Juan Vicens, un prieten din Zaragoza, marele sculptor spaniol José de Creeft cu soţia lui, un chilian al cărui nume nu mi-l mai amintesc, însoţit de o prietenă, şi eu. Cel care-mi vînduse biletele mi-a sugerat să ne recomandăm ca fiind din atelierul Saint-Julien.

Vine seara balului. Petrecerea începe cu o cină organizată de atelierul Saint-Julien într-un restaurant. În timpul mesei observ un student ridicîndu-se şi punîndu-şi cu grijă testiculele pe o farfurie şi făcînd astfel turul încăperii. Niciodată nu văzusem aşa ceva în Spania. M-am îngrozit.

Ajungem la intrarea în sala Wagram, unde are loc balul. Un cordon de poliţişti încearcă să îndepărteze curioşii. şi văd altă scenă absolut incredibilă: apare o femeie complet goală, purtată pe umeri de un student îmbrăcat în asirian. Capul studentului îi maschează sexul. În strigătele mulţimii, ei pătrund în sală. Eu nu-mi revin din uimire şi mă întreb oare în ce lume am nimerit.
Intrarea în sala Wagram e păzită de studenţii cei mai vînjoşi din fiecare atelier. Ne apropiem şi arătăm biletele noastre superbe. Nu-i nimic de făcut. Nu putem intra. Cineva ne lămureşte:
- V-au tras pe sfoară!
Sîntem alungaţi în şuturi, biletele noastre nefiind valabile.

Indignat, de Creeft spune cine e şi strigă în aşa hal, încît este lăsat să intre cu nevastă-sa. Vicens, chilianul şi cu mine n-am avut nici un spor. Studenţii ar fi lăsat-o să intre cu dragă inimă pe prietena chilianului, care purta o blană splendidă, dar cum femeia a refuzat să intre singură, i-au desenat pe spate o cruce mare, cu smoală.

Iată de ce n-am putut participa la cea mai spectaculoasă orgie din lume, obicei astăzi dispărut. Despre ceea ce se petrecea înăuntru, circulau zvonuri scandaloase. Profesorii, invitaţi în păr, rămîneau doar pînă la miezul nopţii, după care se retrăgeau. Abia apoi, se spunea, începea orgia. Pe la patru, cinci dimineaţa, cei care mai erau în stare se aruncau beţi turtă în fîntînile din Place de la Concorde.

La vreo două sau trei săptămîni l-am întîlnit pe cel ce ne înşelase, vînzîndu-ne biletele false. Contactase o blenoragie de toată frumuseţea şi mergea aşa de greu sprijinindu-se într-un baston, încît am renunţat la orice gînd de răzbunare.