Luis Bunuel
Ultimul meu suspin
Editura Humanitas, 2004
traducere de Luminiţa Voina-Răuţ
Citiţi un fragment din această carte.
Dacă vă pasionează viaţa lui Luis Bunuel - autorul cîtorva capodopere obligatorii ale Cinematografului: Un cîine andaluz (împreună cu Salvador Dali), Îngerul exterminator, Viridiana, Farmecul discret al burgheziei -, trebuie să ştiţi că volumul său de memorii, Ultimul meu suspin, a fost scris (mă rog, dictat) în franceză: în dedicaţie, Bunuel îi mulţumeşte vechiului său colaborator, scenaristul Jean-Claude Carrière, pentru că „după lungi conversaţii" şi „fidel tuturor celor relatate de mine, m-a ajutat să scriu cartea asta" (cealaltă „dedicantă" este, desigur, Jeanne Rucar, soţia sa de foarte mulţi ani). Precizarea are rostul său - o dată pentru că franceza lui Bunuel, oricît de fluentă în conversaţii, nu i-ar fi fost totuşi de mare folos pentru a scrie, singur, o carte, şi a doua oară pentru că asistenţa complice a lui Carrière este probabil răspunzătoare de tonul sacadat, de mitralieră a Memoriei, cu care ne „vorbeşte" cel care a făcut din suprarealism un stil cinematografic. Sau poate că nu; în fond, Bunuel era un povestitor înnăscut, cu fraza fluidă şi densă, dar laconic, fără întortocheri inutile şi răsfăţuri „textuale". Exact opusul lui Dali. Şi exact aidoma „frazelor" sale în imagini mişcătoare.
Nu întîmplător - dar la un nivel mai profund decît simpla analogie -, volumul se deschide cu un capitol intitulat „Memorie". El trebuie pus în legătură cu un altul - de pe la jumătatea cărţii - intitulat „Vise şi reverii". „Trebuie să începi să-ţi pierzi memoria - spune Bunuel, în primul capitol -, fie şi crîmpeie din ea, pentru a înţelege că această memorie constituie de fapt singura noastră viaţă. O viaţă fără memorie n-ar mai fi viaţă"; şi - la pagina 107 - „Dacă mi s-ar spune: «Mai ai de trăit douăzeci de ani. Ce ţi-ar plăcea să faci în cele douăzeci şi patru de ore ale fiecărei zile pe care o s-o mai trăieşti?», aş răspunde: «Daţi-mi două ore de viaţă activă şi douăzeci şi două de ore de vise, cu condiţia să mi le pot şi aminti ulterior», căci visul există doar prin memoria care-l păstrează." Dacă Visul nu poate exista în absenţa Memoriei, Viaţa fără Memorie nu merită trăită - pentru că este lipsită de Vis: aceasta ar fi, într-un racursi, morala vieţii lui Bunuel.
Cartea este irezistibilă, şi nu doar pentru cunoscătorii cinematografului bunuelian. Abundă de anecdote - unele picante: vezi informaţiile despre orgiile organizate de Chaplin! -, de amănunte picareşti, de vise (evident!) şi de rudimentele unei filozofii a vieţii în acelaşi timp austeră şi epicuriană, flamboaiant „artistă" şi moderat „burgheză", morbidă şi sănătoasă. Imaginarul (nocturn) bunuelian - ca şi Fellini, spaniolul ar putea să-şi adjudece epitaful de... „adjectiv" - este spectacolul cel mai savuros, dar cartea nu duce lipsă de toată acea factologie diurnă care face farmecul unor memorii (vezi mărturisirea talentului său de „învîrtitor de mese"!), ba chiar şi de insolite sfaturi practice - de la felul în care a spus adio melonului, la San Sebastian, şi pînă la definiţia morcillismului, de la deosebirea structurală dintre cafenea şi bar („barul este... un exerciţiu de singurătate") la binefacerile vinului roşu, de la „Cum să recunoşti adevăratul gin" (îi sînt recunoscător lui Bunuel pentru „reţeta", deja verificată, a combaterii temerii de avion cu gin!) la două din cele mai năstruşnice pozne scornite vreodată de imaginaţia sec-febrilă a unui ucenic-cineast: una plănuită - a arăta unor copii, prin legarea proiecţionistului, „deliciosul" film pornografic Sora Vaselina (singurul văzut vreodată de pudicul Bunuel!) -, una trăită - ca atunci cînd studentul L.B., făcînd pe ghidul la muzeul Prado, a explicat unui grup de turişti americani, „doct"-fantezist, că Goya era toreador şi că un tablou obscur era o capodoperă „pentru că îl el apar 150 de personaje şi, după cum ştie toată lumea, valoarea unei picturi depinde de numărul personajelor ei. Americanii mă ascultau foarte serioşi, iar unii îşi luau chiar notiţe."
Citiţi un fragment din această carte.
Bunuel îl descrie pe Dali, în volumul său de memorii, aşa: „Era un tînăr timid, cu o voce gravă şi profundă şi părul foarte lung, pe care mai tîrziu şi l-a tuns. Era veşnic iritat de exigenţele cotidiene ale vieţii şi afişa o ţinută extravagantă, ce consta dintr-o pălărie cu boruri largi, o lavalieră imensă, o haină care-i ajungea pînă la genunchi şi jambiere. Ţinuta lui lăsa impresia unei provocări vestimentare, deşi el nu avea deloc intenţia asta. Se îmbrăca aşa pur şi simplu pentru că îi plăcea, ceea ce nu-i împiedica pe oameni să-l insulte uneori pe stradă."
Cu partea de vestimentaţie eram deja familiarizaţi din propria autobiografie a personajului (vezi Viaţa secretă a lui Salvador Dali, Ed. EST 2002), dar precizarea lui Bunuel - cum că Dali nu încerca să provoace - ar trebui reţinută. Tot el ne spune că Dali scria poezii „pe care le publica" şi că, prin 1926-'27, prezentîndu-se în faţa comisiei pentru examenul de admitere la Belle Arte, ar fi exclamat: „Nu recunosc nimănui de aici dreptul de a mă judeca. Am plecat."
Aproape 20 de ani mai tîrziu (în 1943), retras în munţii din New Hampshire, aproape de frontiera canadiană, şi trudind „fără răgaz" 14 ore pe zi, Dali scrie - în numai patru luni - acest roman. Dali nu este intimidat de provocare (peste 300 de pagini în franceză!); în „Cuvîntul înainte", el declară - cu aceeaşi superbie cu care trîntise uşa comisiei de la Belle Arte - că „este greu să nu ajungă cineva, într-un fel sau altul, sub autoritatea mea. (...) De ce am scris acest roman? În primul rînd, pentru că îmi găsesc timp de a face ce vreau şi pentru că vroiam să scriu acest roman. În al doilea rînd, pentru că istoria contemporană oferă un eşafodaj excepţional pentru un roman privind evoluţia şi conflictele marilor pasiuni umane şi pentru că istoria războiului, şi în mod special istoria sfîşietoarei perioade de după război, trebuia fatalmente să fie scrisă. În al treilea rînd, pentru că dacă nu aş fi scris-o eu, ar fi făcut-o altcineva în locul meu şi ar fi făcut-o prost." (Există şi un „al patrulea rînd", dar - din motive de spaţiu - ne oprim aici.)
Dali era convins că are dreptate. Iar astăzi - la 60 de ani de la scrierea acestui, unic, roman al său: „romanul pur" visat de Garcia Lorca - nu putem decît să ne înclinăm, „fatalmente", în faţa evidenţei: da, acest roman trebuia scris, şi cel care putea s-o facă cel mai bine era Salvador Dali. Chipuri ascunse este un roman superb - cu siguranţă, alături de Viaţa secretă... şi de Jurnalul unui geniu (care o continuă), cea mai durabilă contribuţie artistică a aceluia care este mai cunoscut, vai, ca pictor...
Impecabil tradus, Visages cachés povesteşte - în trei părţi, opt capitole şi un epilog - „marile pasiuni" care leagă & dezleagă un grup de oameni, în Franţa, Malta, Africa de Nord şi Statele Unite. Personajele principale sînt contele Hervé de Grandsailles, nefericita lui „iubită" Solange de Cléda, miliardara Veronica Stevens, prietena ei Betka şi aviatorul John Randolph. În jurul lor foieşte o faună pestriţă de aristocraţi şi declasaţi, ţărani şi germani, burghezi şi comunişti. Aproape de final, în cîteva pagini de bravură vizionară, apare însuşi Hitler - singur în bîrlogul său de la Berchtesgaden, ascultînd Wagner şi privind un Vermeer („cel mai frumos tablou din lume, după părerea lui Salvador Dali", scrie Salvador Dali într-o paranteză...).
Majoritatea comentatorilor au inclus romanul dalinian în descendenţa prozei estet(izant)e de tip Huysmans (există chiar şi o referire la Des Esseintes în paginile romanului). E doar parţial adevărat: cartea este scrisă, într-adevăr, cu acea facondă fină fin de siècle şi pare - în pofida localizării precise în timp - atemporală. Dar patosul paradoxal, imaginaţia imaculată de expediente narative şi, mai ales, stilul ca un stilet de gheaţă sînt pur daliniene. Este un tur de forţă entuziasmant, nu doar pentru că vine din partea unui „artist plastic" (sincer, l-am preferat întotdeauna pe Dali-scriitorul lui Dali-pictorul!), ci pentru că această mostră de „scriitură artistă" creează tablouri de o splendoare unică - de la „mănăstirea de lebede" întrevăzută de Veronica la „posomorîta pădure de stejari-de-plută" în care contelui i se pare c-o zăreşte pe veşnica lui „Solange de France, martirizată de război, jupuită de vie pe timp de pace, moartă şi înmormîntată îndărătul acestor copaci"...
Acest „roman de dragoste-epitaf" începe cu imaginea contelui, ridicîndu-şi ochii peste cîmpia de la Creux de Libreux, şi se sfîrşeşte cu imaginea aceluiaşi „lăsîndu-şi capul în jos şi îngropîndu-şi obrazul în mîini"; între aceste două imagini-coperte, Dali a conceput cea mai emoţionantă operă a sa - fabulă modern-medievală despre imposibilitatea iubirii in Dürftiger Zeit.
(Cronici apărute în Dilema Veche)
Ultimul meu suspin
Editura Humanitas, 2004
traducere de Luminiţa Voina-Răuţ
Citiţi un fragment din această carte.
*****
Sora Vaselina...
Sora Vaselina...
Dacă vă pasionează viaţa lui Luis Bunuel - autorul cîtorva capodopere obligatorii ale Cinematografului: Un cîine andaluz (împreună cu Salvador Dali), Îngerul exterminator, Viridiana, Farmecul discret al burgheziei -, trebuie să ştiţi că volumul său de memorii, Ultimul meu suspin, a fost scris (mă rog, dictat) în franceză: în dedicaţie, Bunuel îi mulţumeşte vechiului său colaborator, scenaristul Jean-Claude Carrière, pentru că „după lungi conversaţii" şi „fidel tuturor celor relatate de mine, m-a ajutat să scriu cartea asta" (cealaltă „dedicantă" este, desigur, Jeanne Rucar, soţia sa de foarte mulţi ani). Precizarea are rostul său - o dată pentru că franceza lui Bunuel, oricît de fluentă în conversaţii, nu i-ar fi fost totuşi de mare folos pentru a scrie, singur, o carte, şi a doua oară pentru că asistenţa complice a lui Carrière este probabil răspunzătoare de tonul sacadat, de mitralieră a Memoriei, cu care ne „vorbeşte" cel care a făcut din suprarealism un stil cinematografic. Sau poate că nu; în fond, Bunuel era un povestitor înnăscut, cu fraza fluidă şi densă, dar laconic, fără întortocheri inutile şi răsfăţuri „textuale". Exact opusul lui Dali. Şi exact aidoma „frazelor" sale în imagini mişcătoare.
Nu întîmplător - dar la un nivel mai profund decît simpla analogie -, volumul se deschide cu un capitol intitulat „Memorie". El trebuie pus în legătură cu un altul - de pe la jumătatea cărţii - intitulat „Vise şi reverii". „Trebuie să începi să-ţi pierzi memoria - spune Bunuel, în primul capitol -, fie şi crîmpeie din ea, pentru a înţelege că această memorie constituie de fapt singura noastră viaţă. O viaţă fără memorie n-ar mai fi viaţă"; şi - la pagina 107 - „Dacă mi s-ar spune: «Mai ai de trăit douăzeci de ani. Ce ţi-ar plăcea să faci în cele douăzeci şi patru de ore ale fiecărei zile pe care o s-o mai trăieşti?», aş răspunde: «Daţi-mi două ore de viaţă activă şi douăzeci şi două de ore de vise, cu condiţia să mi le pot şi aminti ulterior», căci visul există doar prin memoria care-l păstrează." Dacă Visul nu poate exista în absenţa Memoriei, Viaţa fără Memorie nu merită trăită - pentru că este lipsită de Vis: aceasta ar fi, într-un racursi, morala vieţii lui Bunuel.
Cartea este irezistibilă, şi nu doar pentru cunoscătorii cinematografului bunuelian. Abundă de anecdote - unele picante: vezi informaţiile despre orgiile organizate de Chaplin! -, de amănunte picareşti, de vise (evident!) şi de rudimentele unei filozofii a vieţii în acelaşi timp austeră şi epicuriană, flamboaiant „artistă" şi moderat „burgheză", morbidă şi sănătoasă. Imaginarul (nocturn) bunuelian - ca şi Fellini, spaniolul ar putea să-şi adjudece epitaful de... „adjectiv" - este spectacolul cel mai savuros, dar cartea nu duce lipsă de toată acea factologie diurnă care face farmecul unor memorii (vezi mărturisirea talentului său de „învîrtitor de mese"!), ba chiar şi de insolite sfaturi practice - de la felul în care a spus adio melonului, la San Sebastian, şi pînă la definiţia morcillismului, de la deosebirea structurală dintre cafenea şi bar („barul este... un exerciţiu de singurătate") la binefacerile vinului roşu, de la „Cum să recunoşti adevăratul gin" (îi sînt recunoscător lui Bunuel pentru „reţeta", deja verificată, a combaterii temerii de avion cu gin!) la două din cele mai năstruşnice pozne scornite vreodată de imaginaţia sec-febrilă a unui ucenic-cineast: una plănuită - a arăta unor copii, prin legarea proiecţionistului, „deliciosul" film pornografic Sora Vaselina (singurul văzut vreodată de pudicul Bunuel!) -, una trăită - ca atunci cînd studentul L.B., făcînd pe ghidul la muzeul Prado, a explicat unui grup de turişti americani, „doct"-fantezist, că Goya era toreador şi că un tablou obscur era o capodoperă „pentru că îl el apar 150 de personaje şi, după cum ştie toată lumea, valoarea unei picturi depinde de numărul personajelor ei. Americanii mă ascultau foarte serioşi, iar unii îşi luau chiar notiţe."
Salvador Dalí
Chipuri ascunse
Editura Humanitas, 2004
traducere de Ileana Cantuniari
Chipuri ascunse
Editura Humanitas, 2004
traducere de Ileana Cantuniari
Citiţi un fragment din această carte.
*****
...Solange de Cléda
...Solange de Cléda
Bunuel îl descrie pe Dali, în volumul său de memorii, aşa: „Era un tînăr timid, cu o voce gravă şi profundă şi părul foarte lung, pe care mai tîrziu şi l-a tuns. Era veşnic iritat de exigenţele cotidiene ale vieţii şi afişa o ţinută extravagantă, ce consta dintr-o pălărie cu boruri largi, o lavalieră imensă, o haină care-i ajungea pînă la genunchi şi jambiere. Ţinuta lui lăsa impresia unei provocări vestimentare, deşi el nu avea deloc intenţia asta. Se îmbrăca aşa pur şi simplu pentru că îi plăcea, ceea ce nu-i împiedica pe oameni să-l insulte uneori pe stradă."
Cu partea de vestimentaţie eram deja familiarizaţi din propria autobiografie a personajului (vezi Viaţa secretă a lui Salvador Dali, Ed. EST 2002), dar precizarea lui Bunuel - cum că Dali nu încerca să provoace - ar trebui reţinută. Tot el ne spune că Dali scria poezii „pe care le publica" şi că, prin 1926-'27, prezentîndu-se în faţa comisiei pentru examenul de admitere la Belle Arte, ar fi exclamat: „Nu recunosc nimănui de aici dreptul de a mă judeca. Am plecat."
Aproape 20 de ani mai tîrziu (în 1943), retras în munţii din New Hampshire, aproape de frontiera canadiană, şi trudind „fără răgaz" 14 ore pe zi, Dali scrie - în numai patru luni - acest roman. Dali nu este intimidat de provocare (peste 300 de pagini în franceză!); în „Cuvîntul înainte", el declară - cu aceeaşi superbie cu care trîntise uşa comisiei de la Belle Arte - că „este greu să nu ajungă cineva, într-un fel sau altul, sub autoritatea mea. (...) De ce am scris acest roman? În primul rînd, pentru că îmi găsesc timp de a face ce vreau şi pentru că vroiam să scriu acest roman. În al doilea rînd, pentru că istoria contemporană oferă un eşafodaj excepţional pentru un roman privind evoluţia şi conflictele marilor pasiuni umane şi pentru că istoria războiului, şi în mod special istoria sfîşietoarei perioade de după război, trebuia fatalmente să fie scrisă. În al treilea rînd, pentru că dacă nu aş fi scris-o eu, ar fi făcut-o altcineva în locul meu şi ar fi făcut-o prost." (Există şi un „al patrulea rînd", dar - din motive de spaţiu - ne oprim aici.)
Dali era convins că are dreptate. Iar astăzi - la 60 de ani de la scrierea acestui, unic, roman al său: „romanul pur" visat de Garcia Lorca - nu putem decît să ne înclinăm, „fatalmente", în faţa evidenţei: da, acest roman trebuia scris, şi cel care putea s-o facă cel mai bine era Salvador Dali. Chipuri ascunse este un roman superb - cu siguranţă, alături de Viaţa secretă... şi de Jurnalul unui geniu (care o continuă), cea mai durabilă contribuţie artistică a aceluia care este mai cunoscut, vai, ca pictor...
Impecabil tradus, Visages cachés povesteşte - în trei părţi, opt capitole şi un epilog - „marile pasiuni" care leagă & dezleagă un grup de oameni, în Franţa, Malta, Africa de Nord şi Statele Unite. Personajele principale sînt contele Hervé de Grandsailles, nefericita lui „iubită" Solange de Cléda, miliardara Veronica Stevens, prietena ei Betka şi aviatorul John Randolph. În jurul lor foieşte o faună pestriţă de aristocraţi şi declasaţi, ţărani şi germani, burghezi şi comunişti. Aproape de final, în cîteva pagini de bravură vizionară, apare însuşi Hitler - singur în bîrlogul său de la Berchtesgaden, ascultînd Wagner şi privind un Vermeer („cel mai frumos tablou din lume, după părerea lui Salvador Dali", scrie Salvador Dali într-o paranteză...).
Majoritatea comentatorilor au inclus romanul dalinian în descendenţa prozei estet(izant)e de tip Huysmans (există chiar şi o referire la Des Esseintes în paginile romanului). E doar parţial adevărat: cartea este scrisă, într-adevăr, cu acea facondă fină fin de siècle şi pare - în pofida localizării precise în timp - atemporală. Dar patosul paradoxal, imaginaţia imaculată de expediente narative şi, mai ales, stilul ca un stilet de gheaţă sînt pur daliniene. Este un tur de forţă entuziasmant, nu doar pentru că vine din partea unui „artist plastic" (sincer, l-am preferat întotdeauna pe Dali-scriitorul lui Dali-pictorul!), ci pentru că această mostră de „scriitură artistă" creează tablouri de o splendoare unică - de la „mănăstirea de lebede" întrevăzută de Veronica la „posomorîta pădure de stejari-de-plută" în care contelui i se pare c-o zăreşte pe veşnica lui „Solange de France, martirizată de război, jupuită de vie pe timp de pace, moartă şi înmormîntată îndărătul acestor copaci"...
Acest „roman de dragoste-epitaf" începe cu imaginea contelui, ridicîndu-şi ochii peste cîmpia de la Creux de Libreux, şi se sfîrşeşte cu imaginea aceluiaşi „lăsîndu-şi capul în jos şi îngropîndu-şi obrazul în mîini"; între aceste două imagini-coperte, Dali a conceput cea mai emoţionantă operă a sa - fabulă modern-medievală despre imposibilitatea iubirii in Dürftiger Zeit.
(Cronici apărute în Dilema Veche)