Chipuri ascunse

Citiţi cuvîntul înainte şi postfaţa acestei cărţi.
Citiţi cronica lui Alex Leo Şerban despre această carte.
Citiţi cronica Alexandrei Rusu despre această carte.






Contele de Grandsailles rămăsese o bună bucată de timp aşezat, cu capul sprijinit pe mînă, pradă unei obsedante reverii. Îşi ridică ochii, lăsîndu-şi privirea să rătăcească peste cîmpia de la Creux de Libreux. Nimic nu avea mai multă importanţă în ochii săi decît acea cîmpie. Un sentiment de frumuseţe emana din acel peisaj, o impresie de prosperitate se degaja din acele ogoare. Şi ceea ce aveau excepţional acele ogoare era pămîntul lor, şi ceea ce avea mai preţios acel pămînt era umiditatea sa, iar ceea ce producea mai de preţ acea umiditate era un anume soi de noroi... Notarului său, ce-i era totodată prietenul cel mai devotat, maestrul Pierre Girardin, şi care avea o slăbiciune pentru limbajul literar, îi plăcea să spună despre Grandsailles: "Contele este întruchiparea vie a unuia din acele rare fenomene ale solului care scapă încă iscusinţei şi resurselor agronomiei - un sol plămădit din pămînt şi din sînge ţîşnit din cine ştie ce izvor necunoscut, o argilă magică din care este modelat duhul pămîntului nostru natal."

Cînd lua cu sine cîte un nou vizitator pentru a-i arăta domeniul, contele, coborînd spre ecluze, nu scăpa prilejul de a se apleca pentru a lua de pe jos un bulgăre de pămînt şi, frămîntîndu-l între degetele-i de aristocrat, declara pentru a suta oară, dar pe tonul improvizaţiei de moment:
"Vezi dumneata, dragă prietene, ceea ce explică neîndoielnic miracolul acestei regiuni este ductilitatea, oarecum ordinară, a solului nostru; căci nu doar vinul nostru este unic, dar noi mai avem şi trufa, mister şi comoară a acestui pămînt la suprafaţa căruia se tîrăsc cei mai mari melci din Franţa, rivalizînd cu cealaltă creatură stranie, racul! Şi toate astea încadrate de vegetaţia cea mai nobilă şi mai generoasă: stejarul-de-plută, veşnicul jupuit la dispoziţia noastră."

Şi, dintr-o creangă joasă, smulgea în trecere o mînă de frunze de stejar-de-plută, le strivea între degete, le mărunţea în podul palmei, savurînd pe pielea sa fină senzaţia de spinoasă rezistenţă pe care o oferea contactul cu ele, senzaţie care era suficientă pentru a-l izola de restul lumii. Căci, dintre toate continentele globului, Grandsailles nu avea consideraţie decît pentru Europa; din toată Europa nu iubea decît Franţa, din Franţa nu adora decît ţinutul Vaucluse, iar în acel Vaucluse, colţul ales al zeilor era tocmai cel în care se înălţa castelul Lamotte, unde el se născuse.

Încăperea cea mai bine situată din castelul Lamotte era camera sa; de acolo, dacă te aşezai într-un loc anume, priveliştea era unică. Acest loc era precis delimitat de patru romburi mari, aşezate în dreptunghi pe solul cu dale albe şi negre, în cele patru colţuri ale cărora se odihneau, conform unei perfecte geometrii, cele patru picioare în formă de gheare uşor strînse ale unui delicat birou Louis XVI, purtînd semnătura ebenistului Jacob. La acest birou stătea aşezat contele de Grandsailles, privind peste spaţiosul balcon Régence cîmpia de la Creux de Libreux, luminată de soarele ce scăpăta.

Nimic nu putea să exalte cu mai mult lirism fervoarea sentimentelor patriotice ale lui Grandsailles decît neobositul spectacol pe care aspectul schimbător al acelei cîmpii fertile îl oferea vederii sale. Un lucru totuşi distrugea în ochii săi perena armonie a acelui peisaj: pe o întindere de aproape trei sute de metri pătraţi, arborii fuseseră tăiaţi, făcînd să apară pămîntul pleşuv şi sterp care strica în mod neplăcut linia curgătoare şi melodioasă a unui codru de sumbri stejari-de-plută. Pînă la moartea părintelui lui Grandsailles, acea pădure rămăsese neatinsă, aducînd panoramei ample un prim-plan omogen, format din întunecoasa, unduitoarea şi orizontala linie de stejari, punînd în valoare zările luminoase ale văii, tot orizontală şi domol modulată.

Însă, după moartea bătrînului conte, proprietatea, grevată de ipoteci şi de datorii mari, trebuise să fie divizată în trei părţi. Două dintre ele ajunseră pe mîinile unui mare moşier de origine bretonă, Rochefort, care deveni pe dată unul dintre adversarii politici cei mai înverşunaţi ai contelui. Unul dintre primele lucruri pe care le făcu Rochefort atunci cînd îşi luă în posesie noul domeniu a fost să taie cele trei sute de metri pătraţi de stejari-de-plută ce-i reveneau. Aceştia, aflîndu-se de atunci separaţi de restul codrului, îşi pierduseră orice valoare productivă. Îi înlocuise cu o plantaţie de viţă de vie, care creştea meschin pe acel sol istovit şi excesiv de pietros. Cele trei sute de metri pătraţi de stejari-de-plută smulşi din inima pădurii familiei lui Grandsailles nu numai că purtau urma dezmembrării domeniului, dar pe deasupra spărtura respectivă lăsase la vedere locul numit Moulin des Sources, locuit de atunci de Rochefort - un loc regretat în mod dureros, căci el comanda irigarea, şi deci fertilitatea, celei mai mari părţi a terenurilor cultivate de Grandsailles. Moulin des Sources fusese mai înainte complet ascuns de pădure şi singurele vizibile din camera contelui erau pe atunci giruetele sale, ce se înălţau peste vîrfurile a doi stejari scunzi.

În afară de extremul său ataşament pentru pămînt, una din cele mai exigente pasiuni care-l însufleţeau pe Grandsailles era cu siguranţă sentimentul frumosului. Se simţea înzestrat cu imaginaţie puţină, era însă pe deplin conştient de bunul său gust, iar mutilarea pădurii sale îi rănea adînc simţul estetic. De la ultima sa înfrîngere electorală, cu cinci ani mai înainte, contele de Grandsailles, cu acea intransigenţă ce-i caracteriza toate deciziile, abandonase politica, în aşteptarea momentului cînd evenimentele ar fi luat o întorsătură critică. Aceasta nu implica dezgust pentru politică. La fel ca orice bun francez, contele era un politician înnăscut. Îi plăcea să repete formula lui Clausewitz: "Războiul nu este decît continuarea unei politici cu alte mijloace." Era sigur că se mergea direct spre un război inevitabil cu Germania şi că iminenţa lui era demonstrabilă matematic. Grandsailles aştepta acest moment pentru a se arunca iarăşi în vîltoarea politicii, dorind sincer ca acest lucru să se întîmple cît mai repede cu putinţă, căci simţea slăbiciunea şi corupţia punînd cu fiecare zi care trecea tot mai mult stăpînire pe ţară. Ce interes mai puteau avea în ochii săi de acum înainte incidentele anecdotice ale politicii locale?

Şi, aşteptînd cu nerăbdare să izbucnească războiul, contele de Grandsailles se gîndea să dea un mare bal...

Nu, nu doar proximitatea duşmanului său politic era ceea ce-l irita atunci cînd vedea Moulin des Sources. De-a lungul acelor cinci ani, în cursul cărora eroica şi ferma abnegaţie a maestrului Girardin reuşise să-i stabilizeze averea şi să organizeze productivitatea terenurilor sale, ultimele răni pe care dezmembrarea domeniului le produsese orgoliului său păreau să se fi cicatrizat încet şi definitiv. Se cuvine adăugat că, dacă Grandsailles se dovedise relativ indiferent faţă de micşorarea patrimoniului său, nu renunţase niciodată la speranţa de a răscumpăra terenurile ce-i fuseseră smulse, iar această idee, pe care o nutrise tainic printre îndepărtate planuri de viitor, îl ajuta în mod provizoriu să se simtă încă şi mai detaşat de proprietăţile sale ancestrale.

În schimb, nu se putuse niciodată deprinde să-şi vadă pădurea mutilată şi suferea tot mai mult cu fiecare zi care trecea descoperind acel loc pustiu, unde, bătuţi de vînt, cîrceii unei viţe de vie ce trăgea să moară îşi răsuceau jalnic braţele chircite, la intervale geometrice - ireparabilă profanare pe orizontul primelor sale amintiri, pe orizontul şi stabilitatea copilăriei sale, cu suprapunerea celor trei franjuri ale ei pe care lumina le amesteca atît de tandru: pădurea întunecoasă în prim-plan, apoi cîmpia luminată, apoi cerul!

Doar un studiu detaliat al topografiei particulare a regiunii ar putea totuşi să explice mulţumitor motivul pentru care acele trei elemente ale peisajului, atît de imuabil şi de strîns asociate, produceau un efect atît de sfîşietor, emoţional şi elegiac, de contrast luminos în acea cîmpie. Încă de la începutul după-amiezii, umbrele ce cădeau de pe munţii din spatele castelului începeau să năpădească încetul cu încetul pădurea de stejari-de-plută, cufundînd-o brusc într-un soi de întuneric prematur şi antecrepuscular; şi, în timp ce prim-planul peisajului se învăluia într-o umbră uniformă şi catifelată, soarele, care cobora în amurg în scobitura unei adînci depresiuni de teren, lumina cîmpia cu strălucirea sa, razele sale oblice conferind celor mai mărunte detalii geologice, celor mai mici accidente ale solului, un relief tot mai puternic - accentuat pînă la paroxism de proverbiala limpezime a atmosferei. Ai fi crezut că ţii atunci în podul palmei întregul şes de la Libreux, ai fi zis că poţi distinge o şopîrlă ce moţăia pe vechile pietre ale unei case ce se afla la o depărtare de mai mulţi kilometri. Abia la cele din urmă luciri ale amurgului, aproape în pragul nopţii, ultimele fîşii de lumină ale soarelui scăpătînd îşi slăbeau strînsoarea pe deasupra culmilor încă învăpăiate, părînd astfel că vor, în pofida legilor naturii, să perpetueze o himerică supravieţuire a zilei. La marginea negurii, cîmpia de la Creux de Libreux apărea încă luminată. Şi poate că acestei excepţionale receptivităţi la lumină îi datora contele de Grandsailles, atunci cînd trecea printr-unul din dureroasele sale accese de depresie, cînd melancolia îi împovăra sufletul cu umbrele-i mortale, putinţa de a vedea speranţa ancestrală a unei vieţi eterne şi îmbelşugate înălţîndu-se din întunecatul, adîncul, spinosul codru de stejari-de-plută al durerii sale - cîmpia de la Creux de Libreux, scăldată în blînda lumină a soarelui, cîmpia luminată! De cîte ori, după îndelungi şederi la Paris, atunci cînd spiritul lui Grandsailles se prăbuşea în scepticismul inactiv al vieţii sale emoţionale, doar amintirea unei fugare priviri spre cîmpia sa fusese de ajuns pentru a face să retrăiască în el o nouă şi strălucitoare dragoste de viaţă!