A trăi pentru a-ţi povesti viaţa

  Citiţi o cronică a acestei cărţi.




În hotelul ieftin unde am locuit aproape un an, proprietarii au ajuns să mă trateze ca pe un membru al familiei. Singura mea avere de pe atunci erau sandalele faimoase şi două rînduri de primeneli pe care le spălam la duş, şi mapa de piele furată din salonul de ceai cel mai simandicos din Bogotá, în nebunia de la 9 aprilie. O purtam cu mine pretutindeni, cu originalele pe care le scriam, căci era singurul lucru pe care mă temeam să nu-l pierd. N-aş fi riscat s-o las nici încuiată cu şapte chei în seiful vreunei bănci. Singura fiinţă căreia i-o încredinţasem în primele nopţi a fost discretul Lácides, portarul hotelului, care mi-a acceptat-o drept garanţie pentru plata camerei. S-a uitat temeinic la fîşiile de hîrtie scrise la maşină şi împînzite de îndreptări şi a pus mapa în sertarul mesei de la recepţie. Am recuperat-o a doua zi la ora promisă şi am continuat să plătesc atît de punctual, că mi-o primea drept zălog chiar şi pentru trei nopţi. Am ajuns amîndoi la o înţelegere atît de serioasă, încît i-o lăsam cîteodată pe masă fără să-i spun decît noapte bună, luîndu-mi chiar eu cheia din cui şi urcînd la mine în cameră.

Germán trăia îngrijindu-se permanent de tot ce aveam nevoie, pînă într-atît, încît ştia dacă n-aveam unde să dorm şi atunci îmi dădea pe furiş un peso şi jumătate cît mă costa patul. N-am ştiut niciodată cum de era la curent. Prin felul meu amabil de a fi am cîştigat încrederea personalului, de ajunsesem ca femeile uşoare din hotel să-mi împrumute pentru duş chiar săpunul lor. În postul de comandă, cu ţîţele-i siderale şi ţeasta ca un dovleac, prezida viaţa hotelului doamna şi stăpîna lui, Ecaterina cea Mare. Tipul ei cel nou, mulatrul Jonás San Vicente, fusese un trompetist de lux pînă cînd, în cursul unui atac, i-au paradit dantura de aur vrînd să i-o fure. Nenorocit şi fără putere să mai sufle, a fost nevoit să-şi schimbe meseria şi nu se putea pricopsi cu alta mai grozavă pentru scula sa de şase degete decît patul de aur unde dormea Ecaterina cea Mare. Şi ea avea comoara ei ascunsă care i-a folosit să se poată căţăra în doi ani de pe cheiul fluvial unde-şi petrecea dimineţile mizere pînă la tronul de mare patroană de bordel. Am avut norocul să le cunosc amîndurora firea şi dărnicia cu care îşi făceau prietenii fericiţi. Însă n-au putut înţelege niciodată de ce în atîtea rînduri nu aveam acel peso şi jumătate pentru dormit, şi totuşi veneau să mă ia oameni sus-puşi cu limuzine oficiale.

Alt episod fericit din zilele acelea a fost că am ajuns unicul copilot al lui Mono Guerra, un taximetrist atît de blond, că părea albinos şi atît de deştept şi simpatic, că îl aleseseră consilier onorific la primărie fără să fi făcut nici un fel de campanie. Nopţile sale tîrzii în cartierul chinezesc păreau de prin filme, fiindcă el însuşi avea grijă să le îmbogăţească - şi totodată să le facă de neuitat - cu manifestări inspirate. Îmi dădea de veste cînd avea vreo noapte liberă şi ne-o petreceam împreună în cartierul chinezesc dărăpănat, unde părinţii noştri şi părinţii părinţilor lor au învăţat să ne zămislească.

Niciodată n-am putut descoperi de ce, în ritmul unei vieţi atît de simple, m-am cufundat brusc într-o apatie surprinzătoare. Romanul meu în curs - Casa - cam după şase luni de cînd l-am început, îmi părea o farsă lipsită de haz. Mai mult vorbeam despre el decît îl scriam şi puţinele fragmente pe care am reuşit să le încheg au fost de fapt cele pe care le-am publicat, înainte şi după, în "Girafa" şi în revista Crónica, atunci cînd eram în pană de subiecte. În pustietatea de la sfîrşit de săptămînă, cînd ceilalţi se refugiau la ei acasă, rămîneam singur cuc în oraşul pustiu. Eram sărac lipit şi de o timiditate de pitpalac, pe care mă străduiam s-o contracarez printr-o trufie nesuferită şi o francheţe brutală. Simţeam că eram în plus pretutindeni şi unii cunoscuţi mi-o şi reproşau. Mai cu seamă în redacţia de la El Heraldo, unde scriam şi zece ore în şir într-un colţ retras, fără să schimb o vorbă cu nimeni, învăluit în norii de fum de la ţigările proaste pe care le fumam necontenit, într-o solitudine fără leac. Scriam în mare grabă, adesea pînă în zori, şi pe benzi de hîrtie de tipar pe care le duceam cu mine pretutindeni în mapa de piele.

Odată, într-unul din multele momente de neglijenţă de pe atunci, am uitat-o într-un taxi şi-am interpretat acest lucru, fără amărăciune, drept o nouă lovitură a nenorocului meu. N-am făcut nici un efort să o recuperez, dar Alfonso Fuenmayor, alarmat de atîta delăsare, a redactat şi a publicat o notă la sfîrşitul coloanei mele: "Sîmbăta trecută a fost uitată o mapă într-un taxi. Avînd în vedere că posesorul acestei mape şi autorul prezentei secţiuni sînt, din pură coincidenţă, una şi aceeaşi persoană, am fi amîndoi foarte recunoscători celui care va binevoi să ia legătura cu oricare din noi. Mapa nu conţine obiecte de valoare: doar girafe inedite". Două zile mai tîrziu, cineva mi-a lăsat ciornele la poartă la El Heraldo, însă fără mapă, şi cu trei greşeli de ortografie corectate cu un scris frumos cu cerneală verde.

Leafa pe o zi îmi ajungea exact pentru a plăti camera, dar prăpastia sărăciei mă preocupa cel mai puţin pe vremea aceea. În nenumărate rînduri cînd n-am putut s-o plătesc mă duceam să citesc la cafeneaua "Roma" ca un singuratic în voia sorţii noaptea, pe bulevardul Bolívar: aşa cum eram în realitate. Îl salutam de departe pe orice cunoscut, dacă binevoiam să-l privesc, şi mă duceam la separeul meu obişnuit, unde adesea citeam pînă mă alunga soarele. Căci continuam chiar şi pe atunci să fiu un cititor nesăţios, fără nici o formaţie sistematică. Citeam mai cu seamă poezie, indiferent dacă era proastă, fiindcă în starea aceea de spirit jalnică eram convins că poezia proastă te duce, mai curînd sau mai tîrziu, la cea bună.

În notele mele de la "Girafa" mă arătam foarte sensibil faţă de cultura populară, invers decît în povestiri, care păreau mai curînd enigme kafkiene scrise de cineva care n-avea habar în ce ţară trăia. Însă adevărul meu ascuns era că drama Columbiei răzbătea pînă la mine doar ca un ecou îndepărtat şi nu mă emoţiona decît cînd se dezlănţuia, făcînd să curgă rîuri de sînge. Aprindeam o ţigară fără s-o termin pe cea dinainte, aspiram fumul cu nesaţul vital cu care astmaticii sorb aerul şi cele trei pachete pe care le fumam într-o zi se trădau în culoarea unghiilor şi într-o tuse de cîine bătrîn care mi-a tulburat tinereţea. În sfîrşit, eram timid şi trist, ca orice fiu adevărat al Caraibilor, şi-mi păzeam cu atîta gelozie intimitatea, că răspundeam la orice întrebare ce se referea la ea cu ieşiri emfatice. Eram convins că nenorocul meu, mai ales în privinţa femeilor şi a banilor, era din naştere şi fără leac, dar nu-mi păsa, căci credeam că n-aveam nevoie de noroc pentru a scrie bine. Nu mă interesau nici gloria, nici banii, nici bătrîneţea, pentru că eram sigur că voi muri foarte tînăr şi în stradă.

Călătoria împreună cu mama ca să vindem casa din Aracataca m-a salvat din abisul acela şi certitudinea noului roman mi-a definit orizontul unui viitor diferit. A fost o călătorie hotărîtoare printre nenumăratele pe care le-am făcut în viaţă, pentru că mi-a dovedit mie însumi că acea carte pe care încercasem s-o scriu era pură invenţie retorică, fără nici un temei de adevăr poetic. Bineînţeles, proiectul s-a spart în ţăndări cînd l-am confruntat cu realitatea, în acea călătorie revelatoare.

Modelul unei epopei ca aceea visată de mine nu putea fi altul decît al familiei mele, care n-a fost niciodată protagonistă şi nici victimă, ci numai martor inutil care a suferit pentru toţi. Am început s-o scriu chiar din momentul întoarcerii, căci nu-mi mai folosea la nimic elaborarea cu mijloace artificiale, ci încărcătura emoţională pe care o purtam cu mine fără să ştiu şi care mă aşteptase intactă în casa bunicilor. De la primii paşi pe nisipul fierbinte al satului îmi dădusem seama că metoda mea nu era cea mai fericită pentru a descrie paradisul acela de pe pămînt unde domneau dezolarea şi nostalgia, chiar dacă am petrecut mult timp trudindu-mă să găsesc metoda corectă. Vicisitudinile de la Crónica n-au fost un obstacol, ci tocmai dimpotrivă: un mijloc de a-mi ţine în frîu starea de nelinişte.