Într-o lumină orbitoare - Interviuri

Citiţi o cronică a acestei cărţi.




Cum de ies interviurile întotdeauna rotunde, cu poveste, cu întrebări, incitante?
Păi, cum altfel? Trebuie spus întîi că eu, în principiu, ştiu cum să fac interviurile pe care le-aş numi "ping-pong", întrebare-răspuns. În unele cazuri chiar am făcut-o. Dar nu prea mă interesează. Spre deosebire de colegii mei mai tineri, pentru mine, a fi bătrîn înseamnă să ai şi unele avantaje, s-ajungi să faci ce-ţi place. Şi-aşa că mie, dacă subiectul interviului nu-mi place, nu-l fac. Noroc că lucrez la Dilema şi pot să-mi permit asta. Sau îl fac scrîşnit, îl fac cum scrie la carte şi, oricum, n-are cum să nu iasă, la vîrsta asta mai ştii puţin să scrii, n-are cum să nu iasă.

Să fie doar din cauza vîrstei faptul că dvs. v-aţi orientat către tipul ăsta de interviu - "poveste", să-i spunem aşa?
Nu, ci deoarece nu ştiam să fac altceva. Nu, vorbesc foarte serios.

Cum nu ştiaţi? Puteaţi să faceţi reportaj, aţi făcut ani în şir.
Am făcut, dar interviul era o realitate nouă, nu uita că eu am întrerupt activitatea de presă vreo douăşase-douăşopt de ani...

Să te mai duci după douăzeci şi opt de ani de întrerupere pe drumuri...
Da, aşa e. Interviul e singurul gen care nu mi-a reuşit decît la Dilema. Cu două excepţii, nu mi-a reuşit în viaţa mea. Era un gen antipatic.

De ce?
Păi ce, crezi că puteai să discuţi normal cu oamenii?

...din cauza regimului...
Întrebările erau standard, ei erau blocaţi... Singurele două interviuri care mi-au reuşit au fost cu Shirley Temple şi cu Apollo 12. Nimeni de la cenzură nu fusese pe Lună, şi eram în relaţii bune cu americanii, deci nu puteau fi contrazişi, şi cu Shirley Temple, era un oaspete de seamă, o femeie deşteaptă. Da' cu restul... nu puteai, erau distanţi...

Cînd se-ntîmplau...
'69 şi '70.

Şi cum aţi reuşit să-i luaţi lui Shirley?...
Cînd a venit la Bucureşti am cunoscut-o. Bine, toată presa era pe ea. Şi am invitat-o la Casa Scriitorilor. Toată consumaţia s-a oprit, au început să vină diverşi domni în vîrstă care i-au spus: "Dumneavoastră sînteţi? V-am văzut în copilărie", cam aşa după două-trei rîsuri, s-a plictisit şi a spus: "Domnule, dar eu am debutat în secolul douăzeci, nu în secolul al nouăsprezecelea". Mi-am dat seama că e o persoană care vrea să se expună şi e foarte sigură pe sine. Era mică de statură, la 1,50 m, aşa, grasă, cu o pelerină în carouri de şah şi, trecînd prin faţa Comitetului de Stat al Planificării, vizavi de Casa Scriitorilor, erau diverşi miliţieni. Şi-a vrut ea să salute un miliţian, să-i spună "bună seara". Ăla a fost blocat şi-a zis: "Să trăiţi". Fără să ştie că-i şef de pluton, ea, mică, grasă, totuşi cu o anumită ţinută, s-a oprit să-i spună "bună seara". Mi-am dat seama că se joacă. Iar interviul cu ea... ce s-o-ntrebi? cum îi place România? Era de două zile, evident că-i plăcea că de-aia a venit aicea. Dar m-a interesat în persoana ei cum poţi trăi în tensiune cu propria imagine. Eşti superb, eşti copil, eşti minunat pînă la 5 ani, da' după aia tu înaintezi, imaginea ta de la 5 ani rămîne impecabilă, tu te ridezi, te prosteşti, nu mai ai talent şi mereu trebuie să fii raportat la imaginea aia care devine constrîngătoare, tutelară, şi pe care uneori, probabil, ai vrea s-o spargi, s-o faci praf... Tu trăieşti o altă viaţă. Şi am discutat despre asta. M-am mai întîlnit peste un an cu ea, i s-a tradus, venise cu fiică-sa care nu-i semăna deloc, era un copil urît, dar... a-ntrebat: "Mami, de ce nu se mai scrie în Statele Unite aşa despre tine?". Cred că asta m-a interesat, era o problemă a mea, nu ştiu dacă era o problemă a ei, cum trăieşti cu propria ta imagine cîndva celebră, după aia supravieţuieşti imaginii tale, care e raportul cu tine... asta era o întrebare a mea.

Şi cum aţi ştiut că v-a ieşit?
Din felul cum întreba fiică-sa, care era un om tînăr...

Şi cu Apollo?
Cu Apollo a fost o şansă, a venit echipajul Apollo în România, şi la Athénée Palace s-a putut întîlni cu cîţiva ziarişti care s-au documentat în prealabil ce înseamnă "depresurizare" şi tot soiul de nebunii, din care eu nu pricepeam nimic şi mi-am propus să nici nu-i întreb. Nu întreb pe cine ştie excelent, nu întreb prostiile mele.

Deci, iată prima regulă.
Da, nu? De ce să fiu eu mai deştept decît ăla care s-a dus pe Lună şi care e tehnician şi un om deştept? Eu am vrut să văd... întîi m-am uitat şi-am văzut ce-nseamnă echipă. Fumau. La unul dintre ei, scrumul ţigării era, aşa, primejduit să cadă, nu se uita unde-i scrumiera şi celălalt i-a dat-o aproape. Unul bea suc şi îi rămîne o picătură pe bărbie. Colegul lui se apropie şi îl şterge... Zic, stai că astea-s personaje, ăsta e spirit de echipă, asta faci pe pămînt pentru că eşti obişnuit acolo sus să fii atent unul la altul. Şi... mi-au spus cum a fost, i-am întrebat unde s-au antrenat şi m-am bucurat că se confirma un clişeu. Întîmplător, cu un an înainte fusesem pentru o zi în Islanda, şi senzaţia că sînt pe Lună era tot timpul în peisajul islandez. După care am zis: "eee, e un clişeu, ce-i asta? De unde ştii tu cum e pe Lună? Ţi se pare că în Islanda-i ca pe Lună." Între altele, întrebîndu-i unde s-au antrenat pentru peisajul lunar, se antrenaseră în Sahara şi în Islanda. Asta m-a bucurat. Şi pe urmă... ce să-i mai întreb? I-am întrebat dacă nu le-a fost frică. Asta nu-i mai întrebase nici un ziarist român. Toţi preocupaţi să-i întrebe cum este cu hrana, cum este cu presiunea, cu depresurizarea, cu efectul de... eu i-am întrebat dacă le era frică. Ceea ce le-a plăcut foarte mult şi mi-au spus ceva foarte interesant, că ei erau tot timpul controlaţi de la sol, că ei se simţeau foarte bine, cei de la sol primeau informaţie că pulsul astronauţilor era 120 pe minut, nu voiau să-i informeze, ca să nu-i sperie, şi ăia le descriau dansul lor, cum mergeau ei dansînd pe Lună, şi pentru senzaţia de frig a acestui domn Aldrin, de pildă, nu aveau cei de la sol chiar cum să-i sfătuiască, el a găsit o soluţie simplă: să numească acţiunile şi cuvintele. Şi-a-nceput să inventarieze: ciocan, pas, mişcare, văd, merg, respir şi pe măsură ce verbaliza, cîştiga realitatea. Şi aşa s-a vindecat de frică. Ceea ce e o idee foarte bună. Aşa a fost... Deci, dacă a fost o reuşită a fost din pricină că eu nu puteam să fac aşa un interviu.

Aţi ales interviul doar din aceste motive?
Da' am ales interviul, dacă te referi strict la Dilema, l-am ales de groază. Trebuia să răspund de un număr, primul de concepţie... despre sărbători, era numărul 9 al Dilemei şi mă-ntîlneam cu nişte oameni tineri, care lucraseră în presă, care aveau practică, avuseseră burse şi care făceau numere foarte bune, iar eu nu mai ştiam de ce să m-apuc şi nimeni nu ştia ce să-mi dea de făcut. Plus că mai plutea pe această treabă o superstiţie comunicată mie cam inelegant, da', mă rog, direct. "E, doamnă, toate nevestele de scriitori cred ele că..." Pe mine pe buletin mă cheamă Ivasiuc Ecaterina, s-a bănuit că, mă rog, contaminată de convieţuirea cu Alexandru Ivasiuc aş avea veleităţi literare. Am primit şi acest omagiu graţios, dar, totuşi, trebuia să fac un număr cu sărbătoarea. Primul interviu care spun eu că a reuşit a fost unul cu Corneliu Coposu. Şi într-un număr care vorbea despre compromis, mi-am propus să discut despre compromis cu domnul Coposu. Nici un ziarist român în '93, pe acest politician de marcă şi cu totul stimabil, în jurul căruia curgeau epitetele: "omul istoriei", "coloana infinită" şi-aşa mai departe, nu s-ar fi hazardat să-l întrebe despre compromis. E, ăsta a reuşit. Cu domnul Coposu am vorbit despre compromis: compromisul politic şi-aşa mai departe. A fost o noutate, da' bine, ăsta era un interviu în numărul altui coleg, aici trebuia să fac eu în cadrul unui număr de care răspundeam. Nu ştiam nici să fac numărul, şi l-am scris de groază, aş fi preferat să-l scrie altcineva. Ştiu că l-am luat duminică seara tîrziu şi l-am predat marţi dimineaţa. Cu domnul Petre Roman, considerîndu-l inventatorul week-end-ului la români. Apoi, întrebîndu-l de ce se închină (că ăsta era unul dintre reproşurile care i se făceau). Şi l-am întrebat cum participă la sărbători, l-am luat şi cu Alba Iulia şi l-am întrebat de ce se închină. Ceea ce iar l-a mişcat puţin şi a fost iar un interviu posibil. Dar încă nu se stabilise... părea o întîmplare... Am mai făcut cu domnul Carandino, gazetar mare, mare... despre mitocănie. Şi l-am întrebat: "cine ne salvează de mitocănie?". Era un om care cunoscuse lumea interbelică, cunoscuse, la vremea lui, Parisul... dar intrarea propriu-zisă în interviu ca pagină consacrată, sfîrşitul lui '93 începutul lui '94, o convorbire cu Johnny Răducanu, o convorbire cu un fost mandatar pe-atunci proprietar de restaurant, convorbire cu un dricar, despre orgoliul profesiei... vorbesc serios, fiecare profesie trebuie să aibă un orgoliu. M-a interesat dacă un dricar poate să aibă orgoliul profesiei.

Dar cum v-a venit asociaţia?
Dricarul circulă. Trebuie doar să-ţi vină ideea dacă el are orgoliu profesional şi în ce ar consta orgoliul profesional al unui dricar.

Plecaţi de la o anumită temă...
Da, fireşte, tot numărul era despre orgoliu, era un număr făcut de domnul Radu Cosaşu şi era vorba despre orgoliu. Fireşte că apărea ideea orgoliului profesional, într-un articol, şi te gîndeşti: orgoliul unui făcător de avioane, orgoliul unui artist... orgoliul unui dricar, dom'le, că şi aia-i o meserie, în ce ar consta el, dacă el îl resimte. Nu poţi să spui: "Am înmormîntat pe unul mai bine decît pe altul". Toate trebuie făcute la fel. Întîmplător, era un dricar mai cunoscut, participase la înmormîntările lui Dej, Sadoveanu... îl ştiam de la înmormîntările scriitoriceşti. Consider că ideea bună a fost să aplici întrebarea aceasta în această profesiune.

Cîteva din datele întrebărilor dvs. ţin de, aţi spus-o şi aici, de un curaj de-a merge împotriva valului gîndirii obişnuite, comune.
Şi-atunci de ce mai faci interviu şi-l semnezi? Citeşti pe-al altuia.

Cred c-aici e cazul dricarului..., apoi există o curiozitate, mereu o aveţi, bănuiesc... nu e activă doar între orele 8-16 cînd sînteţi la serviciu.
Ei, aş. Se-ntîmpla cînd mergeam spre România literară, mergeam pe Occidentului, pe lîngă un croitor, o unitate de croitorie, şi asta era mereu ideea mea: "cine ştie ce cîrpaci o fi stînd aici, auzi ce adresă: Occidentului, croitor, modă... Cine ştie ce prost, o fi ştiind el pe ce stradă stă?" - a fost singurul motiv pentru care am intrat, să văd ce croitor stă pe strada Occidentului. Ăsta a fost singurul motiv. Că am găsit unul din marii maeştrii croitori, asta-i altceva, la care au mers apoi principesa Margareta, Radu Duda, asta-i altceva, a fost pură întîmplare. Eu am vrut să ştiu ce-mi dă mie treaba asta, adresa asta şi puteam să găsesc un cîrpaci, un tip prost... Se-ntîmplă. Dacă vrei, spre îndrumare, spre a vedea puţin dincolo de aparenţe, nu un reporter m-a lămurit pe mine şi nu un făcător de interviuri. M-au lămurit, de pildă, Cehov, Katherine Mansfield, despre umanitatea posibilă... Dostoievski în primele romane..., mujicii obidiţi, personajele secundare, astea sînt totdeauna un mister pentru mine şi mă gîndesc să le cunosc prin intermediul acestei investigaţii.

Aveţi o metodă pe care-o aplicaţi, o grilă dată de aceste lecturi...
De aceste lecturi, de lectura ziarelor pe care le citesc, uite, de pildă, iartă-mă că nu sînt foarte academică în expunere, aşa sînt, aşa încerc eu să-i fac pe cei cu care vorbesc să treacă de la una la alta. S-a întîmplat să răspund şi să fac un număr bun, după felul cum nu s-a mai găsit pe piaţă şi nu se mai găseşte în colecţie, despre Lucreţiu Pătrăşcanu. Şi... mă interesa şi opinia unuia dintre bătrînii care mai trăiau: Bîrlădeanu, Apostol... n-am reuşit să le iau interviu. Mă interesa, de pildă, o anumită treabă legată de Pătrăşcanu: în 1971, cînd se împlineau 50 de ani de la Partidul Comunist Român, s-a dat o mare extindere în presă acestei sărbători. Cine spune că numai tezele din iulie, celebrele teze anticulturale au contribuit la căderea deliberată a societăţii româneşti, a culturii se înşeală, a fost ceva mai înainte, un semn. La 50 de ani s-au făcut multe decorări şi, mă rog, li s-a mulţumit tuturor, a apărut întîi o listă în Scînteia, cu toţi ilegaliştii care fuseseră decoraţi, mai mult sau mai puţin în onoarea muncii socialiste... Dar care nu epuiza problema, au fost proteste şi a mai apărut şi-a doua listă. Aia, cu nişte nume... ce cu gîndu' nu gîndeşti. Printre aceste nume am citit cu mirare că este decorat, ca om care a contribuit la istoria Partidului Comunist Român şi la propăşirea României, celebrul Gh. Pintilie, celebrul Pantiuşa, care omorîse pe Foriş, un călău, pe scurt, care în '68 în august, este demascat de acelaşi partid, şi care nu vede nimic incompatibil, îl demască în aprilie '68, şi în mai '70 îl decorează. M-am uitat iarăşi la nume... lipsea Bîrlădeanu. Alexandru Bîrlădeanu. De ce? El îl contrazisese pe Ceauşescu apropo de nivelul de trai. Şi mi-am dat seama că se sărbătoreşte un partid care iartă mai degrabă crima decît opinia contrară. Ceea ce e groaznic. N-aveam cum s-o verific, trebuia să mai treacă timp. L-am luat în cazul Pătrăşcanu pe domnul Bîrlădeanu la telefon..., citea Dilema, nu ştiu, auzise, n-auzise de numele meu, i-am evocat treaba asta şi-atunci mi-a dat numărul lui Apostol să văd dacă pot obţine ceva de la el. Ăla n-a vrut, dar am obţinut altceva în numărul ăla: am obţinut un portret din povestiri al celui care l-a chinuit şi l-a executat pe Pătrăşcanu. Trăia la Cluj, am dus tratative să mă duc să-i iau un scurt interviu, pînă la urmă n-a vrut. Atunci, numai din povestiri, fără nici un fel de interviu, am spus ce-a ajuns, ce-a făcut după ce-a terminat ancheta cu Pătrăşcanu, a avut o chestie foarte interesantă, a fost numit la Universitatea din Cluj, a fost primul care a introdus la Universitatea din Cluj "Gaudeamus igitur" după război... aşa... şi s-a pensionat de la Biblioteca Universitară. Era un om care mergea la concerte... un călău. Şi a devenit practicant greco-catolic. Un călău... Aşa deci se verifică ceva care-am observat în '70 - verific în '96-'97, povestea cu partidul, care iartă crimele dacă sînt făcute şi-i ajută lui, nu iartă că un om a zis ceva despre nivelul de trai. Deci, de-asta e bună istoria, să ţii minte, să te gîndeşti la ce citeşti... Atuncea ştiu că m-am gîndit: "De ce, dom'le, nu-l decorează şi p-ăsta... Între mii de indivizi. P-ăsta de ce nu?"

Într-un fel vă clarificaţi nişte enigme pe care le-aţi dobîndit de-a lungul vieţii
Sigur. Da, în mare măsură.

Am impresia că uneori interogaţi oamenii propriei dvs. vieţi.
Sigur că da, dar nu văd nimic rău în asta. Am avut... a fost un număr despre "Gospodari şi gospodine". Unde să mă duc să-ntreb despre o gospodină bună? Comitet de stradă, ONG? Unde? Fireşte că m-am gîndit care-i cea mai bună din blocul meu. Ca să pot avea certitudinea, verificarea, mă duceam la una care mătura c-o zi înainte, se coafa şi nu reuşeam nimica. Aşa, am vorbit cu asta, cu vecina mea.

Dar oamenii erau întotdeauna receptivi? Adică nu se uitau aşa, ciudat...
Croitorul, de pildă, n-a-nţeles nimic, dar după aia, croitorul, om cu şcoală puţină, 7 clase primare sau 6, a avut clienţi care l-au sfătuit bine şi are o bună colecţie de picturi. Şi-a dat copiii la şcoală, amîndoi sînt doctori în economie, şi băiatul, şi fata, el se mîndreşte cu ei... În ziua cînd s-a publicat conversaţia cu croitorul, am primit vreo trei telefoane, dacă ia scump. Diverşi cititori... După aia mi-a telefonat el că venise unu' pe la 10 dimineaţa, un tînăr care citise Dilema: "dom'le, plătesc şi impozit, ia-mă ucenic" şi-a zis că dacă poate să aibă şi el un număr, c-a trimis pe cineva şi nu l-a mai găsit. Am fost să-i dau un număr de gazetă... şi era acolo fiică-sa, o doamnă foarte... coafată, foarte rujată, cu celular, taică-su i-a arătat, a făcut prezentările, taică-su era voios, doamna s-a uitat... a zis: "Hm, mare lucru, trebuia să spui că eşti de la ţară, ce ţi-a venit?"... deşi el acolo spunea o chestie extraordinară, că în comuna Piatra Teleormanului de unde era el, era "Marele Croitor al Regelui Carol al II-lea"... Primul bărbat din sat care a avut maşină. Şi că asta a fost pentru toţi băieţii din sat... Croitorul Regelui e ceva mitic. Sigur că trebuia să spună că e dintr-un sat, că aici era şi povestirea. Doamna a citit, după care a împăturit Dilema şi a rostit următoarele: "E, acum altfel vorbim cu Tatulici". N-am înţeles nimic... Dacă acesta e un succes, l-am obţinut.

Există o morală a omului de interviu? Dvs. ce principii morale aveţi? Ce nu-ntrebaţi, cum vă purtaţi cu intervievaţii?
E, sigur, dacă ştiu că un om e-ndurerat, e-ntr-un necaz sau mai ştiu eu, nu-l întrebi treburi care l-ar pune într-o proastă situaţie... Decît dacă vrei... de pildă pe Tudor Mohora de la Partidul Socialist l-am întrebat de ce a căzut PCR-ul. Sigur, el mi-a explicat, şi pe urmă l-am întrebat dacă ştie – el fusese preşedintele ASCR-ului, Asociaţiei Studenţilor... şi-aşa mai departe – dacă ştie care era prima îndatorire a studentului conform statului organizaţiei pe care o condusese. Domnul Mohora, în '93, mi-a spus: învăţămîntul. Eu, care aveam statutul, îl citisem cu ani de zile în urmă şi îmi rămăsese în cap că prima datorie a studentului era apărarea ţării. Şi de-aia ţinusem acest statut, cum, dom'le, nu învăţatul, nu învăţămîntul? De ce apărarea ţării, armata ce face? Sînt şi băieţi, şi fete în învăţămînt, de ce să fie prima datorie a studentului apărarea patriei? Domnul Mohora nu ştia... sigur că în clipa aia am profitat şi i-am pus această întrebare inconfortabilă, i-am spus că învăţătura era pe locul 5 în statutul studentului.

Aţi avut momente delicate? Mă gîndesc, eu ştiu, la reguli morale, compromisuri pe care le faceţi în faţa intervievaţilor dvs.? Oameni care v-au pus în situaţii dificile...
Din cîte ştiu, nu, iar ce-a fost a fost, ştiu eu, nereuşită profesională. Oricum, respect o regulă. Nu din pricina faptului că nu sînt eu foarte sigură, nici din ce-am înţeles, nici din ce-am selectat, înainte de apariţie mai fac o probă: înainte de apariţie trimit interviul celui intervievat. Să vadă ce-am selectat, ce-am înţeles, în respectivul spaţiu, fără a adăuga, dacă vrea să taie, are dreptul să modifice, să găsească el formula mai potrivită, aşa am procedat în toate interviurile mele.

Dar spuneaţi de nereuşite...
Da, nereuşite poţi să ai, de pildă, una din nereuşitele totale, şi-mi pare rău şi astăzi, aş putea s-o reiau, da'... După o expoziţie a unei foarte mari pictoriţe ale noastre, Georgeta Năpăruş, i-am luat un interviu, un interviu lung şi frumos. Am selectat din ea, din tot interviul, 5 pagini jumătate, atît cît trebuia, şi i l-am dat să-l citească şi a spus: "N-ai înţeles, nu, e prea puţin, nu e ce m-ar reprezenta pe mine".

Şi ce-aţi înţeles dvs.?
Obligativitatea mea să-l dau să citească, să vadă.

Dar totuşi aţi reprodus, bănuiesc, destul de fidel vorbele ei.
Da... Dar am acceptat regulile jocului şi drepturile ei şi am renunţat în ultima clipă la o pagină întreagă.

Cum alegeţi locul şi timpul interviului, unde faceţi interviurile?
Unde se-ntîmplă, cu poştăriţa l-am făcut pe stradă, împărţind corespondenţa. Pentru că la Oficiu nu voia că-i era frică de şefi. Bănuiesc. La Dilema, care nu-i departe de Oficiu Poştal, nu voia să vină, că stătea în Balta Albă şi-ajunge tîrziu acasă. Cum o dădeam, nu era bine. Şi-atuncea, într-o zi am întrebat-o: "da' vrei să stăm de vorbă?" "Da"; "Ei, bine, ne-ntîlnim cînd porneşti tu" "La 8 jumate". A doua zi la 8 jumate, cu reportofonul...

Şi cum v-aţi ţinut după ea?
Sigur, ea mai intra într-o curte, mai ieşea, "Cine stă aici? Ştii ceva despre el?", "Continuam povestirea, "Uite, să nu mergem p-acolo c-acolo e cîinele care v-am spus că m-a muşcat", chestii de-astea. La ora 11-11 şi-un sfert ne-am întors, eu eram la pămînt, da, am împărţit poşta, am intrat în grădini, am... sărit garduri, ne-am ferit de cîini, şi e un haz nebun să mergi prin Piaţa Dorobanţi cu un reportofon, cu geanta... Dar cititorul n-are cum să ştie treaba asta. Am început doar să facem un comentariu asupra a cît e de bună toba pe care-o mănîncă dimineaţa împreună cu colega ei, şi că au avut noroc, că astăzi e mai puţin grasă decît de obicei...

Tobă?!
Da, mîncau tobă între scrisori... Vezi, dom'le, poate dintr-o superstiţie nu-mi place să spun ce-am făcut eu pe parcursul acestui interviu. Există sistemul, şi-n presa americană tabloidele şi nu numai ele, interviul de duminică, "am intrat la... Ingrid Bergman şi cînd am ieşit, amîndoi aveam obrajii în flăcări", dar, nu, asta nu-mi place, găsesc că cititorul e interesat să ştie despre persoana pe care o propun eu, despre mine ce importanţă are? De-asta într-o vreme am şi scos întrebările şi am lăsat lungi monologuri. De asemenea, mai mult de jumătate din cei pe care-i intervievez îi cunosc mai de mult sau sînt mai tineri decît mine. Nu-i tutuiesc în interviuri. Ştiu, este o formalitate. "Stimate domn", "Stimată doamnă", "Stimată duduie"... Bine-nţeles, cum ar fi să-i zic domnului Paleologu, "Hai, Alecule, dă-o-ncolo de afacere". Ne cunoaştem de-o mie de ani, dar în interviu este "Domnul Paleologu". Pentru că nu-l citesc numai eu, îl citeşte restul lumii.

Dar cum vă duceţi la Alecu să-i mai luaţi interviu, cînd îl ştiţi ca pe o haină veche...
Da, dar nu ştiu ce părerea are Alecu despre babe. Da, este subiectul ultimului interviu din Avantaje: "Reverenţă pentru doamne" Şi Alecu spune despre babe...

E doar o valorificare jurnalistică a unor cunoştinţe, persoane?...
E şi asta, dar sînt şi persoane, de pildă, pe care nu le cunosc numai la interviu, şi-apoi se face o prietenie de durată, cu schimburi de cărţi, cu telefoane şi-aşa mai departe. Datorită interviurilor de la Dilema am cunoscut una dintre cele mai fermecătoare personaje din Bucureşti, o doamnă cu care am fost prietenă între '90 şi '95. Senzaţională cucoana. Sau cu doamna Lena Constante. La ea am ajuns într-o împrejurare mai puţin fericită, făceam noi un număr, ceva despre bune maniere, şi eu mă gîndeam: "bunele maniere, pentru ca să te orientezi în societate, ce faci cu bunele maniere cînd eşti singur? Se poate imagina o situaţie ca asta? Te susţin?" M-am gîndit eu la cazul Lenei Constante: stai 8 ani singur în celulă. Mai are sens să nu te scarpini în nas, ce sens mai are să-ţi comanzi ţie însuţi cînd eşti singur, nu te vede nimeni, eşti înmormîntat de viu, ce sens mai are să fii politicos în puşcărie cînd toată lumea îşi face nevoile de faţă cu toată lumea, unde e urît, e promiscuu. Nu e ridicol să ai bune maniere? Te susţin sau te deprimă? Aceasta era întrebarea mea. În general. Citesc cartea Lenei Constante şi zic: "iată omul", iată cine trebuie întrebat ce-i cu bunele maniere, cît servesc, de ce-ţi trebuie, dacă-ţi trebuie. Pornind de la lumea în schimbare, ce vedem la televizor, ce-auzeam pe stradă, strigătul, rîgîitul, sughiţul, socialul, mizeria asta, ziceam: "lumea se schimbă, de fapt, nici nu-i nevoie de ele", erau întrebările mele, uşor conservatoare... M-am dus la Lena Constante să discutăm despre cui servesc bunele maniere cînd eşti în puşcărie. Dar mai ales singur. Puşcărie politică, nu de-aia de drept comun. Dau telefon, n-o cunoşteam, dau telefon, spun cine sînt şi pic peste-o chestie foarte tristă, ea nu mai voia s-audă de presă. Două ziariste de la un ziar care şi-a încetat apariţia - se chema Ora, şi sub pretextul autenticităţii practica uneori şi vulgaritatea... adeseori... – s-au dus la ea acasă, i-au luat un interviu, i-au scotocit printre hîrtii, au publicat altfel decît a spus ea, în fine... ea nu mai voia s-audă de presă. Asta se întîmplase cu două zile înainte, aşa că telefonul meu a picat cum nu se poate mai prost. M-am recomandat: "doamnă, sînt în vîrstă, am părul alb", şi nimic... presa...

Trucuri de jurnalist...
Da, da, avea o voce casantă la telefon, nu-i ardea de mine, ce... cum să-i iei, mai stătea şi-n Drumul Taberei, avea şi o adresă complicată, că trebuia să te duci după un zid care era în formă de melc... Dilema n-are maşină, eu n-am maşină, să combin staţia nu ştiu care a lui 368... dar mai bine 168, că 368 nu opreşte... aşa... Înainte am trecut prin Paţa Amzei să iau nişte flori. Eu consider interviul o vizită şi în chip demodat mă duc cu flori, fireşte, nu la doamne foarte fine... Dacă mă duc, de pildă, la casa domnului Callimachi, ştiu că-i căsătorit, nu ştiu dacă doamna-i acasă sau nu, rup o crenguţă care... poa' să fie, poa' să nu fie, eu mă simt mai bine. Intru pentru prima oară-ntr-o casă. Şi mă duc să iau nişte flori pentru Lena Constante. Persoana nu-mi spunea nimic bun la telefon. După voce. Da-nainte să văd...

Trebuia s-o-muiaţi cu ceva, să...
Nu, nu eram sigură că va fi un interviu înţepat, respectuos şi-aşa mai departe. Înainte să văd însă florile, văd o splendidă salată. Eram în februarie. Dar absolut splendidă. Cît o varză, cu foaia moale, aşa genul lăptucă. Şi o iau. Nu ştiam ce-o să fac cu ea, da' am luat-o. După care am luat trei frezii, mi le-a pus cu funduliţă, cu panglică... M-am dus, mi-a deschis doamna Constante, i-am prezentat freziile, mi-a spus "mulţumesc, nu trebuia", casa era, de altfel, plină cu flori, dar tot înţepată, tot... Şi-am zis, tot nu va ieşi nimic, măcar să-i spun adevărul. Zic: "dacă vreţi să ştiţi eu nici nu v-aş fi adus flori, v-aş fi adus o salată, care-i foarte frumoasă, dar nu ştiu ce fel de om sînteţi". "Salată?", zice. "O am la mine, v-o arăt". "Şi mi-o dai mie? Vai, ce bine, lasă-mă s-o duc în bucătărie s-o mănînc la prînz". Interviul era făcut. În trei secunde-aşa, de aspirare a fiecăruia: te prizezi la stilul meu? ce fel de om eşti? înţelegi că ăsta-i un omagiu, şi nu o mitocănie? Eşti un om îngheţat, păstrezi ideea că nu mai dai nimic la presă? Ea mi-a răspuns la mai multe întrebări în felul ăsta. Astea erau întrebările mele cu salata. Şi a fost prima mea pornire: "Uite ce lucru bun. Te duci pînă-n Drumul Taberei din Piaţa Amzei, uite ce lucru bun. E chiar de căldură umană. De-atunci am rămas foarte bune prietene.

Cît de prieten trebuie să rămîi, după ce iei interviul, cu omul respectiv?
Dom'le, poţi să rămîi prieten pe o viaţă.

E bine să fii prieten?... Sau e bine să păstrezi distanţa? Să te mai încarci cu un prieten...
Oricum se păstrează distanţa, n-ai cum... Dar să-ţi dau un exemplu. Cînd m-am dus eu pe şantier la Bicaz, în '55, venea ca stagiar un inginer tînăr, s-a căsătorit pe urmă cu cineva de pe şantier, era cam "deportat" pe-acolo, ne cunoşteam, eram de-aceeaşi vîrstă, am mers la aceleaşi baluri la cantină, am mers pe aceeaşi şosea că alta n-aveam, pe care erau cantina, cimitirul, gara, cei şase frizeri... N-am înţeles niciodată de ce "Şase frizeri". Aşa... viaţa a trecut, ei au mers... i-am mai întîlnit pe şantier la Argeş, la Lotru, el a devenit ministru al energiei electrice, nu i-am văzut ani de zile, ea a avut bunăvoinţa să-mi dea un scurt interviu, la un număr despre Ion Antonescu, fiindcă tatăl ei îl arestase pe Ion Antonescu, după care tatăl ei fusese băgat în puşcărie de regimul căruia... îi făcuse un bine, iar fata scoasă din şcoală şi deportată la Bicaz.

La "Şase frizeri"!
Da, la şase frizeri. ...Soţul ei, aşa un mare inginer, băgat în chestii tehnice..., ţinea un jurnal. L-a descoperit şi-ar fi vrut să-l publice, în regie proprie, mă rog, dar nu ştie cum să procedeze pentru selectare şi că dacă aş vrea eu să fac acest serviciu. Aşa şi-a reamintit de mine. Vă daţi seama cît m-a emoţionat treaba asta. V-am spus, el a fost ministrul energiei, a fost ani de zile în Bucureşti, zeci de relaţii, zeci de gazetari, de ce să mă alegi pe mine, n-am înţeles. Poţi să ai surprize însă o viaţă de om... uite, nişte muncitori foarte isteţi pe care-i cunoşteam de la Bicaz şi care citeau se uitau cam cîş. Ne-am cunoscut şi-aici în Bucureşti, cu familii, cu copii, le-am procurat şi o profesoară la şcoala de balet, să-şi dea copilul la balet... ce să spun... testul a avut loc la mine acasă... Aşa, dar după revoluţie, el era bucuros că scriu la Dilema cum scriu, devenise mare lider sindical, ca să aflu că... nevastă-sa m-a anunţat la telefon că a murit Nae, "nea Nicu" nostru-al tuturor, foarte deştept bărbat altminteri, dar ajunsese fan de România Mare, a murit cu colecţia de România Mare-n braţe. Un bărbat deştept, un om la locul lui, el i-a făcut unul din cele mai bune bancuri lui Ceauşescu şi n-a păţit nimic... Cînd a împlinit 40 de ani, acest muncitor, electrician, s-a plictisit de-atîtea "60 de ani de viaţă, 45 de ani de muncă revoluţionară", cîte se spuneau... Şi i-a scris o scrisoare lui Ceauşescu, pariind cu nişte colegi din atelier zice: "bă, ăsta nu dă nimica, nu mai aşteptaţi că ăsta nu dă nimica"... şi i-a scris o scrisoare lui Ceauşescu, că el, Nae Ioniţă, împlineşte 40 de ani de viaţă şi 20 de ani de partid şi vrea să lase moştenire copiilor săi operele tovarăşului Ceauşescu. Şi cere să-i fie trimise. Nu putea nimeni să-l refuze, nu? Nae avea trei copii, stătea în două camere. Nae a scris scrisoarea, a dat telegrama pe bune. Cu ocazia asta am aflat că toate telefoanele şi toate scrisorile trimise lui Ceauşescu nu se plăteau la poştă. Uite, un amănunt. Nae-i trimite scrisoare, aşteaptă răspuns. Vin trei tipi... mai întîi a venit unu': "Aveţi acest apartament, de unde...". "Tovarăşu' Ioniţă, s-a primit scrisoarea dvs., da' de ce vă interesează?" "Cum nu mă interesează, uitaţi că am bibliotecă, şi aşa am văzut, zice, uite, am aşa volumul 19 şi volumul 21, da'... zice "Păi, de ce?" "De tîmpit, nu mi-am dat seama de valoare" "Da' de ce nu studiaţi la cabinetul de partid?" "Ce vorbeşti, dom'le, şi stai dumneata cu copiii acasă? Eu cu soţia stăm pe două schimburi, eu de noapte, ea de zi. Ea e textilistă, avem trei copii, nu se poate". S-au mai foit ăia, l-au mai întrebat... da' ce faci cu omu'... şi pînă la urmă, i-au spus: "nu, nu se poate, că sînt prea multe cereri". În momentul ăla, spunea Nae, vedeam cum pleacă din casa mea şi îşi bat joc de mine. Trebuia să le zic şi eu ceva, dar să nu-mi periclitez libertatea, l-a care le-a zis: "tot ţăran a rămas, cam zgîrcit, dom'le, cam strîns la pungă". Ăia s-au uitat la el şi-au plecat. N-a păţit nimic. S-a dus la atelier şi-a zis: "nu dă, dom'ne, nimic, i-am cerut operele lui şi nu mi le-a dat". Omul ăsta deschis la minte moare studiind România Mare.

Dar aţi folosit vreodată în interviurile dvs. secrete din viaţa comună, din întîmplările comune?
Nu, nu, asta nu...

V-aţi folosit oarecum de partea protocolară, de istoriile pentru care personajele îşi dădeau acordul?
Da, da, asta da. Aşa fac eu, nu ştiu dacă-i bine sau rău, habar n-am. Vreau să-ţi spun că sînt mereu de acord că ei sînt mai importanţi decît mine.

Vi s-a întîmplat să realizaţi interviuri fără reportofon?
Păi, da, am realizat, primele au fost fără reportofon, reportofon am avut după vreun an. Restul scrie aşa. Da, au fost unele, dar n-au ieşit cum trebuie, da' nu din cauză că n-am avut reportofon, n-au ieşit la timp, cum să spun... au fost alte motive. Iar cînd am avut reportofon, mi s-a-ntîmplat, cu un om destul de dificil, următorul lucru: m-am dus, am stabilit şi, probabil că fiind şi eu, şi el într-o stare de tensiune, a fost un diavol acolo, că am dat drumul, întrebări, răspunsuri, am întors pe cealaltă faţă a casetei, la jumătate, am ajuns acasă şi pentru prima dată am făcut ceea ce nu fac de obicei, să verific cum a mers. 30 de minute erau duse. Nu s-au imprimat. N-am înţeles de ce. Şi-am rămas cu vreo 12 minute din cealaltă parte. Imediat am stat şi mi-am amintit absolut tot ce-am vorbit, cît mai mult...

Reţineţi?
Da, da, în stare de şoc aproape. De pildă: "basma, basma, ce-a spus în legătură cu basmaua? Culoare, cum se poartă, cînd se poartă, unde se cumpără basmale... cam în ce ordine s-a referit". Din păcate, din partea a doua a interviului nu puteam să refac ticurile lui verbale, era despre altceva, fiecare om are ticurile lui verbale, nişte repetări, o anumită topică a frazei sau o reconstitui tu într-un anumit fel care-i seamănă... Am luat alte interviuri date de el, dar erau pe alte subiecte, am luat nişte cărţi scrise de taică-su pe subiect, le-am citit o după-amiază întreagă încercînd să deduc cam de unde ar veni ideile lui – el se referea uneori la taică-su – nici asta nu mi-a folosit. Combinînd cu ce mi-am adus aminte şi cu bucăţica aia mică din care am reconstituit ritmul frazei, am dat interviul, şi-aicea, închipuiţi-vă să ai tupeul să-l şi trimiţi şi ăla să-şi dea acordul. Ăla şi-a dat, am greşit o singură culoare pe care el a îndreptat-o. Dar în ziua aia n-am fost bună de nimic. În ziua aia cînd am aşteptat interviul. Cum să-i explici: "dom'ne, te-am reconstituit din memorie". Am zis, nu mai fac asta. Nici prima oară n-aş fi făcut-o. Ghinion. Nu poţi să ştii.
[...]

Aveţi reguli stricte, plecaţi hotărîtă să demonstraţi ceva?
Merg cu curiozitatea mea, dar... cum să spun, încadrîndu-mă în teme şi vrînd să demonstrez celui care citeşte un punct de vedere. Sigur că mă gîndesc şi îmi permit jocuri. Am un vag... chiar de la norma de adresare îţi spune ceva, că mă gîndesc la cum s-ar gîndi cititorul... trebuie să vă mai spun ceva, eu am o deprindere, talent spuneau unii... umor. Aş putea să fac foiletoane, cum să spun... cu brio. Ca meseriaş vă spun: nu fac. Prea se fac, prea face multă lume, în al doilea rînd, unei femei de o anumită vîrstă nu-i mai stă bine foiletonul, seamănă a mahalagism... asta e părerea cuiva care ştie să facă treburi de-astea. Dacă mi-aş pune-n cap, aş şti să-i răspund lui Vadim Tudor. Nu pot să-i răspund. Am o anumită vîrstă, sînt femeie şi sînt anumite lucruri unde nu-i bine să ai talent.

Sînteţi vulnerabilă din cauza asta?
Nu, nu sînt vulnerabilă, dar eu sînt meseriaş, şi el este înjurător, n-ai ce să-i faci. N-avem aceeaşi meserie. Aparent, folosim aceeaşi chestie, dar n-avem aceeaşi meserie. Nu, nu sînt vulnerabilă, dar respectăm ideile cititorului.