Într-o lumină vorbitoare

Citiţi un interviu cu Tita Chiper din această carte.

N-a vrut niciodată să publice o carte. La sugestiile insistente ale colegilor de a-şi aduna interviurile într-un volum, răspundea: "Nu pot să scriu Război şi pace, aşa că mai bine nu scriu nimic". Cartea de faţă adună la un loc mai puţin de o treime din interviurile publicate în ultimii ani în Dilema şi Avantaje. Le-am selectat ţinînd cont, pe cît am putut, de ceea ce îmi spunea în repetatele noastre discuţii despre "cum ar trebui să arate un volum de interviuri de Tita Chiper". N-am reuşit s-o conving cît de bun şi de necesar ar fi un asemenea volum. Aşa că am încercat să-mi amintesc măcar frînturi din "viziunea" ei, grupînd umanitatea pe care o descoperea cu un talent inegalabil în trei secţiuni: Alaltăieri (discuţii cu oameni care au mai "prins" România interbelică), Ieri (convorbiri despre experienţele din perioada comunistă) şi Azi (lumea colorată a tranziţiei). Am adăugat, la sfîrşitul volumului, un text inedit: fragmente dintr-o convorbire cu Tita Chiper realizată de Iaromira Popovici şi Eugen Istodor – o adevărată performanţă, dat fiind că în general refuza, cu o discreţie senină, să vorbească despre sine.

Mă tem că, perfecţionistă cum era, nu i-ar fi plăcut selecţia pe care am făcut-o: cu inteligenţa ei vie, ar fi descoperit nuanţe care lipsesc, tipuri umane care nu sînt reprezentate, dezechilibre între "alaltăieri", "ieri" şi azi. Şi totuşi... E mai bine ca acest volum al unei mari jurnaliste să apară aşa, cu imperfecţiunile lui. Pentru noi, în orice caz, e mai bine: echipa de la Dilema (care editează acum Dilema veche) îi simte în continuare absenţa.

(Mircea Vasilescu)




Mărturisesc stingherit că, la începuturile Dilemei, cînd Radu Cosaşu şi Zigu Ornea mi-au propus să o aducem în redacţie pe Tita Chiper, nu ştiam despre ea nimic. Am acceptat, totuşi, fără ezitare, pentru că acordam celor doi un credit masiv. Îmi amintesc că, încă de la primele ei apariţii la şedinţele gazetei, Tita m-a frapat prin aerul ei nesigur, tatonant, aproape sfios. Ai fi zis că ai de-a face cu un debutant, cu cineva care s-a decis, în ceasul maturităţii tîrzii, să încerce o meserie nouă. Ulterior, după ce aflasem despre ea mai multe şi învăţasem s-o preţuiesc cu o afecţiune vie, sfiala ei iniţială mi s-a părut miraculoasă. La cît era de talentată, ar fi putut avea pasul mai apăsat şi gestul mai autoritar. Nu era cazul. Tita se bucura, juvenil, de reuşitele ei, dar era incapabilă să interiorizeze statutul vedetei. Nu ştia să ajungă la rutină şi nu ştia să iasă la rampă pentru "aplauze prelungite". Se comporta, mereu, ca un experimentator, ca un om care "încearcă", "se străduieşte", caută. Acesta era secretul farmecului şi al performanţelor ei. Dar mai erau şi altele care, laolaltă, constituie, cred, portretul ideal al jurnalistului.

Mai întîi, o anumită calitate a atenţiei. Jurnalistul adevărat e mereu "pe teren". Chiar şi cînd visează. E, în acelaşi timp, disponibil (adică receptiv la oferta imprevizibilă a realului) şi ofensiv (adică în permanentă interogaţie). Lumea întreagă, de la marele eveniment la accidentul mărunt, e materie primă, pre-text – anticiparea unui reportaj perpetuu. A fi simultan distributiv şi selectiv, angajat, dar neutru ca un reportofon, original şi impersonal – acesta e pariul, aproape imposibil, al gazetarului. Privirea lui paginează în mod spontan lumea ca gazetă, ca juxtapunere torenţială de rubrici. Asta înseamnă spirit de observaţie, simţul detaliului, memorie, şi, mai ales, facultatea nealterată de a te uimi. Tita vedea lucruri trecute, îndeobşte, cu vederea (de pildă modul în care un cosmonaut american strecoară o scrumieră sub scrumul gata să cadă al colegului său), punea întrebări pe care nu obişnuim să le punem ("m-a interesat dacă un dricar poate să aibă orgoliul profesiei") şi ţinea minte vorbe, imagini şi împrejurări pe care, în mod normal, le uităm. (Primul articol din statutul Asociaţiei Studenţilor Comunişti, pe care fostul lor şef, Tudor Mohora, nu-l mai ţinea minte, dar şi o puzderie de sloganuri staliniste, anecdote, situaţii absurde, fragmente literare, inscripţii stradale etc., un inventar uriaş de teme şi motive pe care istoriile nu le consemnează). A fi atent la spectacolul pe care îl traversezi, a avea o curiozitate insomniacă, a percepe "documentul" din orice experienţă trăită sînt înzestrări fără de care faptul jurnalistic nu se poate naşte. O altă calitate indispensabilă e capacitatea de a acorda realului, respectiv personajului pe care îl intervievezi, mult mai mult decît acorzi eului propriu. "Ei sînt mai importanţi decît mine" – spune, la un moment dat, Tita Chiper, vorbind despre interlocutorii săi. Pentru ea nu există "personaje secundare". De la Corneliu Coposu şi Ion Iliescu la Geanina lui Manşonică din Sinteşti, de la Ana Blandiana la Emma Nicholson sau de la Johnny Răducanu la Iustin Marchiş şi Simona Vărzaru-Urania, toţi "eroii" acestei cărţi, foşti diplomaţi, şoferi, ofiţeri de poliţie, artişti, croitori, vecini de bloc, studenţi, demnitari, surori de caritate ş.a.m.d. alcătuiesc împreună o lume pestriţă, nesistematizabilă, în care se amestecă lumi dispărute sau pe cale de dispariţie cu lumi noi, în plin atac, lumi strălucitoare, la vedere, şi lumi melancolice şi anonime, pe scurt lumi de toată culoarea, lumea toată, lumea însăşi, cu inconfundabila ei rumoare evanescentă. Toţi fac un pas înainte, mulţumită gazetarului care, pentru a-i pune în lumină, face un pas înapoi. Gazetarul de anvergură îşi exprimă personalitatea în puterea de a şi-o domina. El arată spre celălalt, nu spre sine. E exact ceea ce majoritatea ziariştilor de azi, mai ales cei de televiziune, nu ştiu şi nu pot să facă. Ei oficiază, neîncetat şi neruşinat, cultul propriei personalităţi, şi asta cu atît mai abitir cu cît personalitatea cu pricina e mai neinteresantă.

O virtute gazetărească pe cale de dispariţie este cultura. Miezul lucrurilor se vede mai bine de sus decît din imediata apropiere. Mai exact, gazetarul de vocaţie percepe imediatul din proximitatea unui sens şi nu din aceea a unei stricte impresii. Interesul pentru real e dublat de o mare pasiune pentru literatură. Tita Chiper avea ample şi aprofundate lecturi. Maeştrii de la care se revendică sînt Cehov, Katherine Mansfield, Dostoievski din primele romane etc. Scrisul Titei, problematica ei, umorul ei sînt efectul unei vieţi intelectuale totodată absorbante şi iradiante.

În sfîrşit, semnul suprem al distincţiei interioare a gazetarului, obligat, de regulă, să facă faţă unor urgenţe şi promiscuităţi care nu lasă răgaz pentru etichetă, este politeţea. Tita o practica în orice împrejurare, fără afectare, dar fără rabat. Nu dădea buzna, nu era indiscretă pe linia senzaţionalului, nu se complăcea în tutuială şi familiaritate, chiar dacă îşi cunoştea foarte bine convorbitorul. ("Ne cunoaştem de o mie de ani, dar în interviu este Domnul Paleologu. Pentru că nu-l citesc numai eu, îl citeşte restul lumii."). "Eu consider interviul o vizită" – sună profesiunea ei de credinţă. Iată de ce, în cartea de faţă, cititorul va întîlni o mentalitate, un stil, o aromă de care s-a dezobişnuit, dar care ar trebui reabilitate, dacă vrem ca jurnalistica, viaţa cotidiană, raporturile dintre oameni şi viaţa cetăţii să-şi păstreze nobleţea şi farmecul. La răstimpuri, în momente de optimism, sînt sigur că Facultatea de Jurnalistică a Universităţii din Bucureşti va avea, cîndva, o catedră care să poarte numele Titei Chiper.

(Andrei Pleşu)