De ce e cool... să fii boier / Struţocămila

Citiţi un fragment din această carte.

Citiţi o cronică a acestei cărţi.




Pentru că, bla-bla-bla... Nu ţi-e clar de ce?! Adevăru' e că n-aş fi folosit cuvîntul ăsta, mi se pare aşa - nu ştiu cum - cam obosit - da' cu cartea lui (unchiu') S.A.M. trasă-n stînga & dreapta, na poftim, mi-a venit şi mie-n vocabular...

Adevăru' e că n-am citit cartea, ce pot spune aşa, la citirea după ureche, e că am o problemă cu titlul... Boierii minţii. Deci "boierii" - ideea fiind...? Că e naşpa să fii boier, sau ce? Adică, hel-lo, cred că nu ne-a tîmpit comunismul în aşa hal încît să zicem că mai bine slugă decît boier!? Care-i treaba cu "Boierii minţii"? Mi se pare o chestie mişto să fii boier al minţii! Ce, vroiaţi "iobagii minţii"!? Sau "oierii minţii"? Haida-de...

Adevăru' e că eu aş fi folosit cuvîntul "patrician", da' ştiu că unii l-ar fi confundat & l-ar fi mîncat... Şi să vă zic de ce l-aş fi folosit: fiindcă acu' cîteva zile - să fi fost din cauza căldurii, a descărcărilor electrice, a oblomovismului minţii mele? mister - mi s-a pus, aşa, o pată luminoasă pe creier... Şi, pe pata aia din plafon, am văzut chestia pe care v-o spun eu acum: "Se făcea că toată lumea dădea cu cuvîntul "b.o.i.e.r." de pămînt... Azi aşa, mîine-aşa, pînă cînd, într-o zi, marele viteaz a.l.ş. făcu o descoperire senzaţională la mansardă: văzu el, într-o străfulgerare, că, la o adică, şi criticul e boier! Păi nu!? Artistul e pălmaş, trudeşte din greu să meşterească la Artă - în timp ce criticul stă frumos în fotoliu & savurează.

OK, ştiu ce-o să spuneţi - au fost şi artişti patricieni, boieri sadea (un Byron, un Chateaubriand, un Nabokov...), da' puţini, comparativ cu plebea artistică. Aşa că - înţelegeţi unde bat -, dacă-i vorba de boierie, musai să includem şi criticul aici-şa... Căci primii critici au fost patricienii care stăteau frumos în fotoliu şi savurau: ba o muzică, ba o pictură, ba o carte; le plăcea, puneau banul; nu, la revedere... (Şi "la revedere", credeţi-mă, e mai bine ca o cronică proastă!)

Ajuns în acest punct al poveştii, nu prea mai am multe să vă spun. Marele viteaz a.l.ş. luptă ce luptă (vezi mai sus) pînă cînd se plictisi, plus că nici spaţiu nu mai avea... Aşa că puse punct. Şi punctul scria aşa: "E cool să fii critic. E beton să fii boier." Şi se gîndi (înc-un efort la mansardă): Puteam să mă cruţ - afară e caniculă - scriam şi io chestiile-astea două şi mă scoteam - da' nu, trebuia s-o dau pe bla-bla-bla..."



Boierii minţii e o struţocămilă. Titlul (o găselniţă bună, definind, generic, elitele) este secondat de subtitlul care duce la un nonsens comic: „între”... „şi...” înseamnă că intelectualii români nu sînt, de fapt, niciunde: nici (încă) “grup de prestigiu”, nici (în) „piaţa liberă”... Or, teza cărţii lui S.A. Matei este că intelectualii români sînt, deja, prizonierii paradigmei „paramoderne” a „grupurilor de prestigiu” - „piaţa liberă a ideilor” fiindu-le (deocamdată) străină. Dacă S.A.M. crede, cu adevărat, în eventualitatea unei evoluţii a clasei intelectuale româneşti, atunci titlul ar fi trebuit să fie „(intelectualii,) de la... la...”; aşa, ar fi avut noimă.

E o struţocămilă şi pentru că încearcă să combine (inabil) un senzaţional gazetăresc de tip „dezvăluire!” cu un început de studiu academic (mult mai puţin spectaculos); pînă la urmă, nu despre “grupuri de prestigiu” este vorba în (mare parte din) carte! Conceptul este enunţat în cele două capitole introductive, dar puţin, sau deloc, dezvoltat în cele şapte care urmează. Avem parte, în schimb, de mini-monografii (Dobrogeanu-Gherea, Pătrăşcanu), de excursuri (scurte) în paşoptism, junimism, globalism (!), legătura acestora cu tema propriu-zisă fiind mult prea vagă. Senzaţia este că volumul lui Matei se extinde inexplicabil înainte să fi făcut pasul elementar de a-şi cuprinde (intensiv) subiectul. Lucrurile sînt în mod repetat declarate şi deloc analizate pînă la ultimele consecinţe. Promisiunea de „a face lumină” în cazul “paramodernităţii” intelectuale româneşti rămîne neîmplinită. Nu se face lumină: Matei o aprinde din cînd în cînd, ca un lucrător de la Radet, parcă spre a verifica dacă funcţionează (“instrumentarul”, notele există...), dar - la sfîrşit - sîntem tot în întuneric: cum arată acele faimoase „ritualuri de iniţiere” în grupurile de prestigiu?, cum au monopolizat ele mass-media?, cum funcţionează un astfel de grup?... Mister. Fixaţia pe „cazul Patapievici” - anunţat, cu exces de zel, drept case in point, de nu chiar casus belli - rămîne exact asta: o fixaţie.

Impresia, pînă la urmă, este de lipsă de rigoare & neseriozitate (în pofida bibliografiei stufoase!) sau, în orice caz, de “marketing” nesusţinut: S.A.M. nu a scris, de fapt, cartea incendiară pe care a promis-o pe copertă - sau, poate, a-nceput să o scrie, şi-a dat seama că n-are destulă muniţie şi a-ncropit la repezeală o alta... În această „a doua carte” există şi două capitole bune - cel despre Pătrăşcanu (descris, corect probabil, ca un „stalinist”) şi cel intitulat „O poveste românească despre globalizare”; dar ele au - repet - aerul că au zburat din alte volume (în lucru), aterizînd forţat în Boierii minţii spre a evita accidentul fatal al întregii cărţi.

Matei nu explică afirmaţii făcute anterior, în regim de enunţ „tare”, în schimb are neplăcutul obicei de a relua, de la o pagină la alta, lucruri deja spuse (un exemplu între multe: „... elitismul nu exclude progresismul, dimpotrivă, progresul este văzut ca apanaj al elitelor”, pag. 81; „Conservatorismul junimist însă, deşi elitist, nu este o teorie care să nege în vreun fel progresul în sine”, pag. 82). Uneori, amalgamul faptelor este vertiginos - şi cartea face salturi bruşte, de la un paragraf la altul, din lumea intelectuală românească în cea universitară americană, de la Muşina (Alexandru) la Muşat (Mircea), de la Patapievici la Beuran, etc. Există, din loc în loc, fraze impenetrabile - ca de pildă cea de la pag. 62: „Naţiunile, în momentul cel mai înalt de specificare, tind către două ţeluri: dreptatea şi iubirea.” (!?) - şi poate că, pentru binele autorului, e mai prudent să le lăsăm impenetrabile... Iar una dintre afirmaţii frizează ingenuitatea unui wishful thinking: “În România însă, declinul faimei şi recepţiei lui Patapievici...” - care „declin”!? (şi care “recepţie”?;-))

Dar lucrul cel mai nesatisfăcător, cum spuneam, este acela că autorul nu exploatează propriile teorii - sau nu e conştient de dilemele pe care le avansează. Elitismul e reamintit, de la o pagină la alta, drept o plagă paramodernă care afectează lumea intelectuală românească - pentru a ni se spune apoi, într-o doară, că el se manifestă şi în Franţa, ba chiar şi în SUA; ar rezulta că fenomenul pare a fi endemic, sau că, în orice caz, are o remanenţă remarcabilă? - nu ştim, pentru că S.A.M. nu investighează această pistă. Apoi, chiar nu contează deloc diferenţele culturale dintre lumile intelectuale europeană, respectiv americană? Cine decide care e preferabilă, şi în virtutea a ce? În fine, dacă tot introduce distincţia intelectuali publici / universitari (specialişti ai unei discipline academice), n-ar fi oare interesant să aflăm ce-i defineşte pe unii, pe alţii, & să înţelegem de ce cei din prima categorie (BHL, Chomsky, Eco - la ei, Patapievici, Pleşu, CTP - la noi) devin “publici” în vreme ce cei din a doua (Chirot, Dumezil, Granel - la ei, Boia, Creţia, Marino - la noi), nu? Nu are acest fapt chiar nici o legătură cu ceea ce se numeşte, astăzi - în politică, showbiz, etc. -, “imagine” (avatar postmodern al “charismei”)?! Şi n-ar fi fost pasionant, pentru cititor, să afle cum se poate „transmuta” un etos „paramodern” într-unul (profund) postmodern?... Cu siguranţă; din păcate însă, nu din această carte.

O posibilă „subtemă” - care pune, cumva, într-o lumină lămuritoare întregul demers - apare abia în ultimul paragraf (pag. 199): „Copiii de intelectuali au în continuare mai multe şanse de a ajunge intelectuali decît cei de ţărani sau de muncitori.” Poate că era mai onest ca acest cri de coeur să figureze la-nceputul volumului - dar şi aici Sorin Adam Matei (fiu de ţăran, cum el însuşi o mărturiseşte) se contrazice: el a avut, iată, şansa de a ajunge intelectual. Chit că, alas, nu „de prestigiu”!

(Ar mai fi multe de spus despre această carte - de la urîţenia copertei (trei nuanţe de verde, roşu, oranj!!) la cum e scrisă: „stilul” dare-de-seamă, comparaţiile silnice („Boierii locali par să fie afectaţi de sindromul lui Midas, însă pe dos. După cum legendarul rege al Lidiei transforma în aur tot ce atingea, orice fel de afaceri ar fi făcut elitele noastre, aceasta le transformă, în ochii lui Pătrăşcanu, în elite burgheze.”), stîngăciile dezarmante & solemnitatea dezumflată de umor involuntar (gen: „... rezultatul a fost o comportare sinecuristă faţă de unul din cele mai importante sectoare ale vieţii româneşti: munca.”, cf. pag. 185, sau: „Ei trebuie să devină adevărate exemple de probitate şi înălţime intelectuală atît prin calitatea operei lor, cît şi prin felul în care îşi fac ideile accesibile şi interesante ca teme de dezbatere pentru audienţă (sic!), pentru colegii lor şi pentru piaţă. Această transformare va satisface nevoia publicului de a şti şi de a participa la un act cultural naţional, dar va duce şi la îmbogăţirea spirituală a lumii româneşti.”, cf. pag. 53), tropismele marxizante (pe numai două pagini - 26-27 -, cuvîntul „monopol(ist/izare)” apare de 7 ori!) sau contrasensurile („Întrunirile politice îmbracă straie tot mai senzoriale, «estetice», scopul lor fiind să aţîţe simţurile şi să narcozeze (sic!) mintea.”, cf. pag. 87); cum nu e vorba de literatură, ci de sociologie, presupun că le putem pune în (această) paranteză.)


(Articole preluate din Dilema Veche, iulie 2004)