Femeile lui Dalì (introducere în patologia seducţiei)

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi cuvîntul înainte şi postfaţa acestei cărţi.
Citiţi cronica lui Alex Leo Şerban despre această carte.


Paradoxal, Chipuri ascunse nu e romanul prin care îl descoperi pe Salvador Dalì ca scriitor. Dar e romanul prin care îl redescoperi ca pictor. Al corpului feminin, orgiastic şi inocent în acelaşi timp. Dalì şi Dalila, eterna poveste.

În Chipuri ascunse - singurul său roman, care nu s-a bucurat de prea mare vîlvă în America anilor '50, cînd a fost publicat - Salvador Dalì pictează femei. Banal, aţi putea spune, după Marele masturbator şi "iconografia" digestiv-anală, cu care ne-a obişnuit maestrul suprarealist, sau după Arta pîrţului: manualul falsului artilerist nedeclarat. Dar ascultaţi (sau priviţi) mai departe: Solange de Cléda, femeia-copac, de o frumuseţe statuară, îngerească (să nu uităm că Dalì credea în îngeri), experimentează împreună cu contele de Grandsailles (bărbatul-demon) un fel de sexualitate ocultă. Sau orgia pură, inocentă, mistică. Ce înseamnă asta? Desigur, după Dali, cea mai înaltă treaptă a erotismului, Kamasutra spiritelor alese. Care este condiţia esenţială? Ca cei doi amanţi să nu se atingă niciodată. Evident.

Alt "tablou": Betka, femeia-copil, cu păr roşcovan şi buze groase, îşi petrece adolescenţa în cafenelele pariziene, dansînd tango şi oprindu-se doar ca să-şi caute cutiuţa cu opiu între sînii uriaşi ("De fiecare dată când am vrut să te iubesc, am avut chef să-ţi tai sînii", aude la sfîrşit). Cînd e fericită, mănîncă biscuiţi pe malul Senei. E protagonista orgiilor impure, cu acrobaţi. Cecile Goudreau, lesbiana, este un mare obiect al dorinţei: trăieşte într-o casă acoperită de un muşchi verzui, în permanenţă apos, are un corp divin şi privirea tristă - seduce ca mod de a exista. "Călugăriţa", femeia-monstru, cu membre inegale, exercită o atracţie animalică, stăpîneşte fără a putea fi luată în stăpînire. Veronica, femeia aurie, e înconjurată de haloul purităţii ei - nu poate merge decît goală sau în haine de sac. Se îndrăgosteşte de un bărbat fără chip (un aviator-erou, mutilat într-un accident), pe care îl seduce printr-un singur gest: aşezîndu-şi piciorul gol pe pământ, într-un subsol murdar, în timpul bombardamentului. Şi între ei erotismul e lipsit de atingeri: între castitate şi obscenitate nu există diferenţe, una o conţine pe cealaltă sau, uneori, abstinenţa e cea mai mare perversiune.

În cazul lui Dalì, chiar nu poţi să faci abstracţie de picanteriile biografice, povestite de el (în Jurnalul unui geniu, cu ficţionalizarea de rigoare) sau de alţii (Breton, Lorca, Buñuel). Orgiile pure din roman seamănă izbitor cu reţetele de castitate pe care Dalì povesteşte în jurnal că le urma cu sfinţenie - "vrăji de dragoste". Iar Solange de Cléda, cu haloul ei de "sfîntă" în sens strict dalì-nian, e un fel de Gala ("supra-femeia" vieţii lui Dalì) cu savoire faire-ul saloanelor pariziene de la începutul secolului XX - o salonnière, cea mai rafinată dintre femei, mereu la modă.

De ce n-am vorbit decît despre femeile lui Dalì? O să înţelegi singură, când citeşti cartea. Dar îţi dau un indiciu: la aceste femei-picturi-bijuterii din roman primeşti ca bonus o secvenţă cu Hitler ascultînd muzica lui Wagner, moment în care o să-ţi dai seama, poate, că toţi bărbaţii lui Dalì sunt de fapt unul singur (mai mult nu spun). Şi încă ceva: în acelaşi capitol afli şi care e cel mai frumos tablou din lume, după părerea lui Salvador Dalì (foarte surprinzător, nu unul pictat de el). În fine, dacă mai pui la socoteală şi faptul că romanul nu e unul suprarealist, cum am fi pariat cu toţii, ci are un aer bun de "Renaştere regăsită", fraza barocă a lui Dalì din jurnal şi o atmosferă cu "citiri" din Stendhal şi Proust, eu zic că merită. Mai ales că, dacă rareori ai ocazia să vezi cum pictează un scriitor de geniu, acum ai una dintre şi mai rarele ocazii de a vedea cum scrie (ficţiune) un mare pictor. Şi folosesc "a vedea" la propriu, pentru că e un roman pe care îl "vezi" filmic - şi aici apare, totuşi, elementul suprarealist: Solange de Cléda, îmbrăcată în blănuri argintii, cu lungi gheruţe albe, de pisică (ale erudiţiei ei) etc.

Cînd termini romanul, ţi se face dor de Dalì-pictorul şi de Cîinele andaluz (celebrul film al lui Dalì şi Buñuel). Sau îţi vine cheful să defineşti cledalismul (de la numele eroinei) ca maladia unui secol care tocmai a trecut... şi parcă nu prea: un fel de sado-masochism angelic, infinit de seducător. Şi care întotdeauna se sfîrşeşte cu tîmpla sprijinită în palmă.