Povestea Chipurilor ascunse

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi cronica lui Alex Leo Şerban despre această carte.
Citiţi cronica Alexandrei Rusu despre această carte.


Salvador Dalí şi-a găsit timp să contrarieze multă lume. Prin pictură, interviuri, aforisme şi comportament. A existat chiar şi un cor al agasaţilor, care şi-au însoţit mustăcirile cu sugestii legate de schimbarea registrului şi chiar a carierei maestrului. Mulţi dintre cei care-i detestau tablourile, desenele, bijuteriile şi obiectele suprarealiste l-au sfătuit pe Dalí să se exerseze în cîmpul literaturii. Poate că pictorul nu i-ar fi ascultat, dacă printre ei nu s-ar fi numărat un admirator ilustru, poetul spaniol Federico Garcia Lorca, care a intuit că Dalí avea potenţial de scriitor.

Mai precis, că lumea aştepta de la el ceva numit "romanul pur". Chipuri ascunse este rezultatul unei însihăstriri de patru luni pe care Dalí şi-a impus-o în munţii din New Hampshire, aproape de graniţa canadiană, unde a scris scoţîndu-şi din minte celelalte proiecte.

Rezultatul este o carte cu destule irizări stendhaliene, care îl face pe Salvador Dalí să declare: "Un adevărat roman de atmosferă, de introspecţie, de revoluţie şi de arhitecturalizare a pasiunilor trebuie să fie (aşa cum a fost întotdeauna) exact contrariul unui Mickey Mouse de cinci minute sau al senzaţiei de vertij a unui salt cu paraşuta."



Oricine trebuie, mai devreme sau mai tîrziu, să ajungă inevitabil la mine! Unii, insensibili la pictura mea, admit că desenez ca Leonardo. Alţii, care au ceva de reproşat esteticii mele, acceptă să recunoască în autobiografia mea unul din "documentele umane" ale epocii noastre. Alţii, de asemenea, care pun la îndoială "autenticitatea" Vieţii mele secrete, au descoperit în mine înzestrări literare superioare talentului de care dau dovadă în tablourile mele şi caracterului de farsă, după cum zic ei, al confesiunilor mele. Dar, încă din 1922, marele poet García Lorca prezisese că eram menit unei cariere literare şi lăsase a se înţelege că viitorul meu era tocmai în "romanul pur". Şi apoi, cei ce îmi detestă pictura, desenele, literatura, bijuteriile, obiectele mele suprarealiste etc. proclamă că am geniul teatrului şi că ultima mea punere în scenă a fost una dintre cele mai senzaţionale ce s-au văzut vreodată pe scena Metropolitanului...

Astfel încît este greu să nu ajungă cineva, într-un fel sau altul, sub autoritatea mea. Am totuşi în povestea asta mai puţin merit decît s-ar putea crede, căci unul din principalele motive ale reuşitei mele este încă şi mai simplu decît acela al multiformei mele magii: neîndoielnic sînt cu adevărat artistul cel mai pasionat de muncă din vremurile noastre. După ce am petrecut patru luni retras în munţii din New Hampshire, nu departe de frontiera canadiană, scriind fără răgaz cîte paisprezece ore pe zi, isprăvind astfel Chipuri ascunse, "conform programului" - dar fără să mă relaxez niciodată!?, m-am reîntors la New York şi mi-am revăzut nişte prieteni la Morocco. Viaţa lor rămăsese exact în acelaşi punct, de parcă i-aş fi părăsit în ajun. A doua zi dimineaţa m-am dus în ateliere în care artiştii aşteptaseră vreme de patru luni clipa de inspiraţie... Cîte gînduri îmi trecuseră prin minte în tot acest timp! Cîte personaje, imagini, proiecte arhitecturale şi dorinţe se născuseră, trăiseră, muriseră şi înviaseră, arhitecturalizate!

Paginile romanului meu nu constituie decît o parte din ultimul meu vis. Inspiraţia sau puterea sînt ceva ce se capătă prin violenţă şi prin trudă ingrată şi îndîrjită de fiecare zi.

De ce am scris acest roman?
În primul rînd, pentru că îmi găsesc timp de a face ce vreau şi pentru că voiam să scriu acest roman.
În al doilea rînd, pentru că istoria contemporană oferă un eşafodaj excepţional pentru un roman privind evoluţia şi conflictele marilor pasiuni umane şi pentru că istoria războiului, şi în mod special istoria sfîşietoarei perioade de după război, trebuia fatalmente să fie scrisă.
În al treilea rînd, pentru că dacă nu aş fi scris-o eu, ar fi făcut-o altcineva în locul meu şi ar fi făcut-o prost.
În al patrulea rînd, pentru că este mai interesant, în loc de a "copia istoria", să o anticipăm şi să o lăsăm să imite cît poate ea mai bine ceea ce noi am născocit... Pentru că am trăit zi după zi în intimitatea protagoniştilor dramei epocii de dinainte de război în Europa; i-am urmat în drama emigrării în America şi mi-a fost aşadar uşor să mi-o imaginez pe aceea a întoarcerii lor... Pentru că, din secolul al XVIII-lea începînd, trilogia pasională inaugurată de divinul marchiz de Sade a rămas incompletă: sadism, masochism... Trebuia inventat al treilea termen al problemei, acela de sinteză şi de sublimare: cledalismul, după numele eroinei romanului meu, Solange de Cléda. Putem defini sadismul ca fiind plăcerea procurată de suferinţa provocată obiectului; masochismul, ca fiind plăcerea procurată de suferinţa la care obiectul vă supune. Cledalismul înseamnă plăcerea şi suferinţa sublimate într-o identificare transcendentă cu obiectul. Solange de Cléda reface adevărata pasiune normală: o Sfîntă Tereza profană; Epicur şi Platon arzînd la aceeaşi flacără a unui misticism feminin etern. Oamenii sînt astăzi afectaţi de mania vitezei, care nu este decît mirajul fugar şi iute risipit al " racursiului umoristic". Am vrut să reacţionez împotriva acestui lucru scriind un "adevărat roman", lung şi plicticos. Însă nimic nu mă plictiseşte vreodată. Cu atît mai rău pentru aceia care sînt saturaţi de plictiseală. Doresc încă de pe acum să abordez vremurile noi ale responsabilităţii intelectuale în care ne vom angaja o dată cu sfîrşitul acestui război...

Un adevărat roman de atmosferă, de introspecţie, de revoluţie şi de arhitecturalizare a pasiunilor trebuie să fie (aşa cum a fost întotdeauna) exact contrariul unui Mickey Mouse de cinci minute sau al senzaţiei de vertij a unui salt cu paraşuta. La fel ca într-o lentă călătorie cu trăsura pe vremea lui Stendhal, se cuvine să fim în stare să descoperim încetul cu încetul frumuseţea peisajelor sufletului pe care le străbatem; fiecare nouă cupolă de pasiune trebuie să apară treptat, la momentul potrivit, astfel încît spiritul fiecărui cititor să aibă răgazul să le "savureze"...

Înainte de a-mi fi terminat cartea, s-a pretins că scriu un roman balzacian sau huysmansian. Este dimpotrivă vorba de un roman riguros dalinian, iar cei care mi-au citit Viaţa secretă cu atenţie vor descoperi lesne sub structura romanului prezenţa familiară, permanentă şi viguroasă a miturilor esenţiale ale vieţii mele şi ale mitologiei mele personale.

În 1927, aşezaţi într-o zi sub soarele primăvăratic pe terasa cafenelei Regina la Madrid, mult regretatul poet Federico García Lorca şi cu mine am avut împreună ideea unei opere muzicale cu totul inedite. Opera muzicală era într-adevăr una din pasiunile noastre comune, căci doar prin această modalitate toate genurile lirice existente pot fuziona într-o unitate perfectă şi biruitoare, la punctul maxim al măreţiei şi al necesarei lor stridenţe, ce trebuia să ne permită să exprimăm întreaga confuzie ideologică, imensă, lipicioasă, vîscoasă şi absolută a epocii noastre. În ziua în care am aflat la Londra vestea morţii lui Lorca, victimă a istoriei oarbe, mi-am spus că va trebui să fac opera noastră de unul singur. Am perseverat de atunci în ferma mea hotărîre de a realiza într-o bună zi acest proiect, la ceasul deplinei mele maturităţi, iar publicul meu ştie - şi aşteaptă - faptul că eu fac aproape tot ce spun şi făgăduiesc.

O să fac aşadar opera "noastră"... Dar nu imediat, căci, de îndată ce voi fi isprăvit acest roman, mă voi retrage un an întreg în California, unde doresc să mă dedic din nou şi în mod exclusiv picturii şi să-mi pun în aplicare ultimele idei estetice cu o fervoare tehnică fără precedent în profesia mea. După care mă voi apuca imediat să învăţ cu răbdare muzica. Pentru a stăpîni perfect armonia, doi ani îmi vor fi de ajuns - n-am simţit-o eu în realitate curgîndu-mi prin vene de două mii de ani? Pentru această operă am de gînd să fac totul - libretul, muzica, regia, costumele - şi, în plus, o voi dirija eu însumi.

Nu pot garanta că acest fragment dintr-un vis va fi bine primit. Un lucru este însă sigur: prin totalul activităţii mele fenomenale şi polimorfe, voi fi lăsat în pielea tare a "spatelui artistic", rotund şi moleşit, al epocii mele amprenta evidentă, anagrama pecetluită în focul personalităţii mele şi în sîngele Galei, a întregii generozităţi fertilizatoare a "născocirilor mele poetice". Cîţi vor fi fiind deja aceia nutriţi sufleteşte de opera mea! Fie aşadar ca acel care a făcut "la fel de mult" să-mi azvîrle prima piatră.

(Salvador Dalí)



Cînd această carte a lui Dalí a apărut pentru prima oară în Statele Unite acum aproape treizeci de ani, admiratorii săi şi mulţimea celor care nu-l cunoşteau decît prin tablourile sale, cît şi prin ecoul, neîndoielnic adesea indirect, al excentricităţilor şi al bufoneriilor sale în Parisul anilor '20 şi '30, au primit anunţul apariţiei sale editoriale cu scepticism. Dalí avea un talent prodigios, o recunoşteau cu toţii, atunci cînd era vorba să-şi proiecteze viziunea asupra lumii prin magia formelor şi a culorilor. Dar ce anume îl împingea, ce anume îl autoriza să se aventureze în domeniul literaturii, să construiască o lume imaginară prin intermediul cuvintelor?

Romanul a fost scris în 1943, atunci cînd lumea era cufundată încă în războiul cel mai distrugător şi mai ucigaş din istorie, bătălia purtîndu-se pe mai multe fronturi, din Rusia pînă în Extremul Orient, trecînd prin Europa şi Africa de Nord, şi el este, din punctul de vedere al evoluţiei personale a lui Dalí, un epitaf al Europei de dinainte de război. Se citeşte ca un roman de moravuri, personajele sale stilizate retrăind scene scăldate într-o atmosferă de romantism decadent care ne duce cu gîndul la Barbey d'Aurevilly, la Villiers de l'Isle-Adam şi la Huysmans, iar cititorului englez îi aminteşte de Disraeli, de Bulwer-Lytton şi de Ouida cu numele sale avînd consonanţe aristocratice, cu bărbaţii şi femeile sale de o frumuseţe strălucitoare, cu luxul şi prodigalitatea sa. Acţiunea romanului, a cărui scenă se mută din Franţa în Africa de Nord, şi din Malta în Statele Unite pentru a reveni în Franţa, acoperă în mare perioada războiului, al cărui sfîrşit îl anticipează prin inserarea unei scene halucinante ce ni-l arată pe Hitler, pe fond de muzică wagneriană, aşteptîndu-şi apropiatul sfîrşit cu un amestec de fascinaţie şi de oroare.

Dalí a avut întotdeauna o viziune cosmică asupra lumii, asupra artei şi asupra lui însuşi, cu Dumnezeu mereu prezent, sub formă de mit sau de realitate. Este o lume chinuită, cu rezonanţe apocaliptice, în care pasiunile, elementare şi perverse, împing sufletul omenesc - psyche - pînă la limitele sale. Această lume a lui Dalí, cu care ne-au familiarizat tablourile sale, este uşor de recunoscut, cu legile ei, creaturile ei, monştrii, himerele şi miturile ei.

Există la Dalí o fascinaţie a magiei, a necromanţiei, a farmecelor, a incantaţiilor, a superstiţiei, a riturilor şi a marelui spectacol. Este obsedat de tot ce depăşeşte limitele a ceea poate fi conceput... Nu e deloc surprinzător că geniul său fecund a ales să circumscrie o nouă dimensiune sub forma unui roman.

Tema centrală din Chipuri ascunse este iubirea-în-moarte. Găsim aici sub o formă modernă tratarea vechiului mit nemuritor al lui Tristan şi al Isoldei. Nimic nu dă o mai mare intensitate iubirii decît proximitatea morţii, şi nimic nu dă un caracter mai sfîşietor morţii decît iremediabila ruptură a legăturilor iubirii. Cu toate astea, motivul morţii este compensat de contrariul ei: învierea. Această temă secundară, dar omniprezentă, a unei vieţi noi răsărind dintre ruine şi din distrugere străbate întreg romanul şi este simbolizată de la prima pînă la ultima pagină de pădurea de stejari-de-plută de pe cîmpia luminată de la Creux de Libreux, ai cărei delicaţi muguri galben-verzui se deschid în fiecare primăvară.

Dar interesul principal al acestui roman rezidă poate în transpunerea operată de autor a valorilor suverane din artele plastice în cele ale creaţiei literare. Căci dacă este adevărat că pictura lui Dalí este figurativă pînă la a fi fotografică, opera sa scrisă este înainte de toate vizuală, chiar dacă, la fel ca în pictura sa, imaginile reprezentate sînt puse în valoare prin stimularea tuturor celorlalte simţuri - auz, miros, gust, pipăit - cît şi prin premoniţiile celeilalte lumi, a ultrasenzorialului, a iraţionalului şi a sufletescului care se întrepătrund cu lanţul şi urzeala vieţii omeneşti reflectate de o conştiinţă hipersensibilă. Istoria vieţilor încurcate ale eroilor - contele Hervé de Grandsailles, Solange de Cléda, John Randolph, Veronica Stevens, Betka şi ceilalţi - începînd cu răzmeriţele din februarie 1934 de la Paris pînă la ultimele zile ale războiului, constituie un vehicul dramatic şi foarte lizibil pentru focul de artificii al ideilor filozofice şi psihologice ale lui Dalí şi pentru imaginile sale verbale.

Am izbutit oare să transpun savoarea şi textura stilului lui Dalí în traducerea mea? Nu pot pretinde că am făcut mai mult decît o apropiere. Am petrecut mai multe săptămîni împreună cu el şi cu soţia lui Gala în Franconia, în New Hampshire, pe proprietatea marchizului de Cuevas, în timp ce scria Chipuri ascunse spre sfîrşitul toamnei anului 1943, iar frunzele arţarilor de pe versanţii munţilor din jurul nostru îşi schimbau culoarea de la galben la portocaliu roşcat şi la roşu aprins, apoi la ruginiu, şi aici am făcut bruionul primelor o sută de pagini ale traducerii mele. Dalí vorbeşte o franceză bogată şi colorată, care nu este nici complet idiomatică, nici măcar foarte corectă, dar e plină de savoare şi de forţă spaniolă. Cum este de obicei cazul pentru cei care nu sînt mai întîi scriitori, particularităţile limbajului său oral au tendinţa de a se amplifica în scris pentru a compensa parcă absenţa inflexiunilor vocii şi a resurselor de expresie ale chipului şi gesturilor. Problema mea a constat în a tempera exuberanţa firească a expresiei sale şi în a o reduce în limbaj fără a pierde calităţile esenţiale ale acestuia. Uneori, extenuat de orele de mers obositor prin jungla luxuriantă a prozei sale, mă întorceam spre el, exasperat, şi-i spuneam: "Sînteţi un maestru al metaforei disparate, al epitetului superfluu, desenaţi festoane complicate de redundanţă în jurul subiectului şi îl pîrjoliţi la focurile de artificii strălucitoare ale hiperbolei..." La toate astea, zîmbea cu o siguranţă satisfăcută, o lumină diabolică se vădea în ochii săi, trecea peste vîrfurile mustăţilor date cu cosmetic şi, cu mare blîndeţe, el improviza un mic discurs despre violenţa temperamentului său spaniol şi excesele vulcanice ale imaginaţiei sale.

Că Dalí pictează sau nu cu ajutorul cuvintelor la fel de eficace ca atunci cînd o face cu vopsea şi pensule, cei pe care creaţiile sale picturale i-au fascinat vor găsi cu siguranţă captivantă aventura sa în acest nou mijloc de expresie.

(Haakon Chevalier)