La stropit via

Când te uiţi în sus "pe coastă", vezi oastea de araci egali, fermi, parcă atingând cerul şi păzind viţa-de-vie. Adie uşor vântul. Lăstarii verzi fug în sus, tremurând spre lumină. Dedesubt, sub frunze, stau butucii: groşi, întunecaţi, răsuciţi ca nişte coarne de berbeci de prăsilă.

Tata, Augustin şi Răducu stropesc via. Bărbaţii merg înainte pe rânduri. Urcă îndoiţi sub greutatea vermorelelor, potopiţi sub arşiţa soarelui, cu cămăşi şi pantaloni înăspriţi şi îmbibaţi de vineţeala de la piatra vânătă. Vermorelele sfârâie-sfârâie, frunzele şiroiesc ca nişte mici jgheaburi sub zeama albastră-gălbuie. Răducu se uită în urma celor doi, care urcă aureolaţi de pulberi albastre de stropi. În jur e linişte. Linişte şi zăpuşeală. Doar în depărtare, spre pădure, se aud nişte cuci.
- Pe sub frunze, pe sub frunze, da? îl trezeşte tata din visare.
- Ştiu, zice Răducu cam îmbufnat, fiindcă e dădăcit ca un copil mic.

Răducu stropeşte pentru prima dată. E în clasa a VII-a. Îl doare mâna de la apăsat mânerul vermorelului, dar nu ar recunoaşte asta nici în ruptul capului. Bărbaţii coboară pe alte rânduri: Sfâr-sfâr! Apoi sfârâitul se îneacă într-un ţiuit final: zeama din vermorel s-a terminat! Povara din spate se uşurează, dar simţi cum te strâng umerii în continuare.
- Răducule, zice tata, vezi, când se înfundă, deşurubezi, scoţi fluturaşul şi îl sufli ca să se cureţe. Ai înţeles?
- Da.

Tata lasă vermorelul pe scândura de la marginea butoiului. Augustin îl agaţă de un şpalier. Urmează să fie reîncărcate. Până una-alta bărbaţii răsucesc câte-o ţigară. Îşi scot cojocelele flendurite, îmbrăcate ca să-i apere de răceala lichidului din vermorel. Din cămăşile lor umede şi înfierbântate ies aburi.
- He, he! Mai trebuie motorină, bădie Jănică, zice Augustin.

Tata scoate sticla cu "motorină" de sub o tufă:
- Vezi să nu te-mbeţi, Agustine (îl cheamă Augustin, dar toată lumea-i zice Agustin). Mai avem de treabă.
- Eh, de la o duşcă!? zice Augustin şi înalţă sticla în soare. Mărgelele roşii din vin se duc gâl-gâl! pe gâtlejul larg al lui Augustin.

Tata se ridică:
- Hai la treabă, că acuşi vine ploaia.

Se încarcă vermorelele. Butoiul cu albăstreală ca un ochi ceresc întors pe dos se tulbură din nou. Pe urmă tranc! capacul şi... "dă-i drumul!" Marea linişte a amiezii e spartă din nou: sfâr-sfâr! printre rânduri. Greu. Sudoarea sărată îţi intră în ochi. Mâinile ţi-s sleite. Vermorelul iar se înfundă şi stai cu greutatea apăsătoare în spate, ca să cureţi fluturaşul. În fine, ajungi la porumbarul des - capătul. Acuma n-are porumbele. Toamna. Pfii! Îţi fac gura pungă, dar ce bune-s!

Apoi iarăşi. Alt vermorel plin în spate, cu zeama plescăind capacul.
*
... Soarele retează via cu ultimele raze. O umbră bogată se întinde din fiecare tufă. Bărbaţii spală vermorelele. Mama a întins masa afară:
- Slavă ţie, Doamne, că ai dus ploaia pe cele pustietăţi.
- Da, bine că n-o plouat ş-am putut termina, zice Augustin şi bagă capul sub robinet să se răcorească.
- Har Domnului! zice şi tata căscând obosit, după care îşi face repede cruce deasupra gurii.
- Să vă aduc nişte huşte să vă spălaţi pe mâini, spune mama şi porneşte grăbită spre beci, la chiupul cu huşte pentru făcut borş. Nie, turbă, nu-mi mai sta în cale! dă cu vârful târlicului un ghiont câinelui, care se proţăpise cât mai la vedere: "Să nu mă uitaţi nici pe mine la mâncare."

Atent să nu-l vadă mama, Răducu aruncă câinelui o bucată de carne de pe masă. Cărăbuş, aşa îl cheamă pe câine, fâlfâie bucuros din coadă: "Uite cine ţine la mine."
- Brava, măi! îi zice tata lui Răducu, dându-i cu mâna peste cozorocul şepcii. Te-ai ţinut tare! Ai rupt tu foiu', da' nu-i nimica. Şi eu am păţit la fel când am stropit prima oară. Iaca, Agustine, am flăcău vrednic de-acuma.
- Daaa, vrenic! Disară poa' să meargă la fete, zice Augustin, încreţindu-şi şi mai mult ridurile de pe faţa boţită.