Bunica

Este greu să scrii despre bunici şi să nu cazi în poncifele unei anumite literaturi. Să melancolizezi dulceag şi mălăieţ mirosul de gutui sau de dulceaţă de cireşe amare din casa bunicilor, pisicuţa din poala bunicii, care face "miau-miau", cîinele Patrocle, care zice din claxonul personal "ham-ham", oiţele, care fac ca-n filmele pioase despre naşterea de la Bethleem "be-he-he". Un anume sentiment de déjà vu, care aduce a Ionel Teodoreanu, Sadoveanu, Delavrancea, este aproape de neevitat, motiv pentru care, probabil, scriitorii de azi, din epoca sufletului "învîrtoşat", cum se spune la Scriptură, se feresc să scrie despre bunici. Eu însă, fiind un sentimental bine temperat, am s-o fac.

Mă ajută un lucru: bunica din partea tatei, despre care vreau să povestesc aici, nu era deloc "sentimentală". Singurul fapt sentimental, pe care-l cunosc despre bunica, este că în tinereţea ei, pe la începutul secolului trecut, a avut o idilă cu un văr al ei, Dumitru Onofrei. Va fi fost dragoste mare, se vor fi făcut jurăminte... Dar familiile lor s-au opus căsătoriei. Nu se putea - erau veri! "S-o mîntuit dragostea - gata!" i-a zis tatăl ei. Bunica s-a supus numai ea ştie cum, nu exista pe atunci să ieşi din cuvîntul părinţilor. Poate că nici ea nu a avut destulă tărie, cine mai ştie!

Părinţii au măritat-o cu bunicul meu, fiu de gospodar de frunte. Şi bunica şi-a văzut de familie. A născut şi a crescut zece copii.

Dumitru cînta frumos, s-a dus la Iaşi, la "teatru", ştia bunica. Venea prin sat cu nişte colege, fete cu pantaloni, lucru rar pe atunci. Cît va fi suferit bunica, ea, fată de la ţară, fără ghete măcar, cînd îl vedea cu acele "actioriţe"! Dumitru a plecat în America şi aici povestea începe să ia o turnură hollywood-iană. Dumitru Onofrei a ajuns un tenor de clasă mondială, a cîntat pe toate marile scene ale lumii, de la Scala din Milano la Metropolitan (cine nu mă crede să-l caute în Dicţionarul enciclopedic), a trăit peste 90 de ani şi a murit la New-York.

Într-un an, prin '70, vară-mea Cornelia a chemat-o pe bunica să asculte la radio: cînta Dumitru. Bunica a ascultat tot programul, ştergîndu-se mereu la ochi cu eterna ei batistă: mare, albă, cu chenar albastru la margine. Comentatorul de la Radio Iaşi (parcă era Mircea Verusi) a spus: "Dumitru Onofrei s-a născut la Tomeşti, judeţul Iaşi, într-o familie modestă..." "Ce înseamnă modestă, Cornelie? a întrebat bunica. "Adică săracă, bunică". "Vai, dar Onofreştii nu erau săraci. Aveau o grămăzime de pămînt", s-a supărat bunica. Pentru faptul că aveau două vaci şi nu una, că aveau cîteva hectare de pămînt, oamenii aceştia se socoteau "bogaţi" şi aşa i-a şi socotit regimul comunist: "chiaburi", "exploatatori". Dar parcă ce "bogăţie" era aceea, cînd munceau ca nişte robi de dimineaţă pînă-n noapte; cînd, de pildă, băieţii mergeau "în duligile goale" (puţini mai ştiu ce înseamnă asta - adică cu picioarele dezgolite de la genunchi în jos), cu un cămeşoi lung, fără pantaloni, pînă pe la şaisprezece ani; fetele nu ştiau ce-s aceia chiloţi şi se frecau pe dinţi cu nisip din rîu, asta fiindu-le periuţa de dinţi; iar familia toată mînca la fel ca în vestita scenă din Moromeţii, dintr-o singură strachină, întinzînd cu toţii mămăliga în mîncare. Cînd tata şi fraţii lui s-au întors din război şi erau, vezi Doamne, mai umblaţi prin lume, au strîns ceva bani şi i-au dat mamei lor, adică bunicii mele: "Du-te, mămăică, şi cumpără nişte farfurii". Acestea au fost primele farfurii de porţelan (de "marmură" se zicea pe atunci) din familie. Şi cam aşa a fost în fiecare familie de la ţară. În cărţile de istorie sau de sociologie nu veţi găsi lucrurile acestea, dar eu le spun, ca să aflăm sau să nu uităm de unde venim.

Am "prins-o" pe bunica în ultimii ani ai vieţii ei, în copilăria mea. Bunica venea pe la noi înainte de a se duce la biserică (noi locuim lîngă biserică) sau în timpul slujbei, fiindcă bunica nu putea să stea mult în picioare. Îşi scotea berta şi baticul şi rămînea în grimea. (Berta sau casînca era o broboadă mare, un şal gros, din lînă moale, care se purta în anotimpul friguros pe cap sau pe umeri şi ajungea pînă sub sîni. Grimeaua era un fel de batic pentru femeile bătrîne: alb, strîns pe cap, cu ciucuri pe margine (ceva asemănător poartă azi Zinaida Bolboceanu, extraordinara cîntăreaţă din Basarabia, prea puţin apreciată la noi). Cînd se punea baticul, rămînea la vedere, pe frunte, numai o mică parte din grimea.). Bunica discuta cu mama, care îi vorbea cu multă reverenţă. Dar, cînd avea vreun conflict cu tata, mama i se plîngea lui socru-său, bunicului, care era împăciuitor (deşi ce-i intra pe-o ureche, pe alta îi ieşea, spunea mama despre el), niciodată bunicii. Se temea de limba ei ascuţită, care una-două ar fi ironizat-o.

Bunica se ştergea la ochi cu un colţ al batistei cu chenar albastru, cu alt colţ se ştergea la nasul ca un clonţ, în al treilea colţ al batistei avea înnodaţi cîţiva bănuţi pentru lumînări şi în al patrulea avea făcut un nod, ca să nu uite nu ştiu ce: să-i spună părintelui să-l treacă în pomelnic şi pe Grigore, băiatul ei care a murit de copil, ori să ia un kil de "zahar", etc. Eu mă holbam să văd, dacă nu încurcă colţurile. "Ce te uiţi aşa, dimone, vrei să mă zugrăveşti?" rîdea bunica.

Dar marea scenă a bunicii, care ar fi făcut-o invidioasă pe orice actriţă, era scena, care s-ar putea numi a "primirii nepoţilor". Mergeam la bunica de Paşti, de Sîntămărie (Sfînta Maria "mică", pe 8 septembrie, cînd e hramul la noi) şi la alte sărbători. În casa bunicii nu se simţea miros de gutui, nici nu veneau "miresme de mătăcină şi isop", ca în casa bunicilor Lizucăi, ci era zăpuşeală şi mirosea vag a caca de pisică. Bunica îşi pierduse mirosul, iar mîţele îşi făceau de cap pe sub laiţă.

În casa bunicii mai mirosea a colivă...

Bunica mea, care a făcut şi a crescut o grămadă de copii, care a muncit pe brînci o viaţă întreagă, ca să se aleagă la sfîrşitul ei cu titlul, infamant pe atunci, de "chiaburoaică", avea şi micile ei plăceri. Bunica era cea mai aprigă gospodină la făcut colive. Nu ştiu de unde a pornit şi cum s-au înnărăvit femeile la noi să facă nişte colive de-ţi stătea mintea-n loc. Fiecare gospodină se muncea să facă o colivă măcar cu un vîrf de căciulă peste coliva celeilalte. Şi bunica avea mare laudă pentru colive de la celelalte femei, iar o laudă de la părintele o făcea mai să leşine de bucurie. Numai noi, nepoţii, nu lăudam colivele. Le înfulecam de ziceai că se bat turcii la gura noastră. Vai, şi bune mai erau! Cînd înghiţeai, simţeai dulceaţa pînă în adîncul împărătuşului!

Nu mai povestesc cum făcea bunica colive pe care să le pomeneşti, din grîu curat, pe care-l fierbea pînă ieşea moale şi des, o întindea pe tipsia rotundă sub ochii noştri holbaţi, folosea "tiparul" (pe care nu-l dădea alteia nici s-o arzi cu fierul înroşit!), făcea crucea din cacao şi cafea rîşnită şi celelalte semne din zahăr "pudură", după care cernea posmag, punea bumbişori şi flori; cum avea ambîţul s-o întreacă în trebuşoara asta pe Nataliţa lu' Ion; cum se înfoia mîndră în fuste, cînd părintele a rugat-o să facă o colivă pentru hram, asta în ciuda duşmancei ei întru colive; cum, de gura bunicii, bunicul a mers pînă la Podu Iloaiei, la dugheana lui Şmil, că numai Şmil avea bomboane colorate, care trebuie, pentru colivă.

Noi, mulţii nepoţi, mergeam la bunica de sărbători, cum am arătat. Bunica ne ieşea înainte cu chiote de bucurie şi plesnind palmele: "Vai! blea, blea, blea". Nu înţelegeam nimic! Pe urmă bunica îşi dădea seama şi dispărea în casă. Se auzeau dupăiturile bunicii, sertare trase. Apoi bunica ieşea afară cu proteza dentară pusă. Acuma putea vorbi ca lumea.

În casa bunicii nu se simţea miros de gutui, nici nu veneau "miresme de mătăcină şi isop", ca în casa bunicilor Lizucăi, ci era zăpuşeală şi mirosea vag, cum spuneam, a caca de pisică. Bunica îşi pierduse mirosul, iar mîţele îşi făceau de cap pe sub laiţă. Bunica trona pe pat, între perne, iar noi, nepoţii, mamele şi alte rude, umblam în jurul ei, ca nişte pui în jurul unei cloşte. Apoi bunica începea să analizeze nepoţii: "Da' aiasta a cui îi, fa?" "Asta-i Claudiţa lui Vasile şi-a Petronelei, mamaie", îi spunea vreo fiică. "Vai, ia uite ce frumuşică-i", plesneşte din palme bunica la aşa frumuseţe. "Măi, măi, şi ce rochiţică cu fiong roş! Şi cu iepuraşi!" Pe urmă se-ndreaptă şi zice cu alt glas, mai gros: "S-o dat în partea Dudumăneştilor. Moţată şi tare-i mai plac bulendrele. Bucăţică tăietă mă-sa!" "Vezi, mamaie să nu te-audă, că-i dincolo." "Lasă să m-audă, că nu-i mai încap ruminelele în casă. Zic: Da' ce-s trebuie atîtea, Petronelo? Ea 'ce: Mămico, femeile din ziua de azi trebuie să aibă grijă de ten. Ei, dacă-i vorba de teeien, s-o mîntuit treaba."

Pe urmă bunica îşi îndreaptă privirile spre alt nepot. "Da' aista?" "Aista-i Răducu Săndicăi şi lu' Jănică." "Vai, ce cuminţăl îi el! Bată-l focu' să-l bată! Vin' la bunica să te pupe!" Eu (căci Răducu eram eu) mă feream cît puteam, fiindcă mi-era frică de gura rece şi uscată a bunicii. Pe urmă bunica se-ntoarce spre femei şi zice cu alt glas: "Îl vezi cum stă închiorchioşăt? Parcă vre' să te-mpungă. Aşa-i şi mă-sa, că nu-i mai ajungi cu prăjina la nas." Mama, nora ei, auzea, dar înghiţea găluşca.

Pe urmă privirile bunicii sînt atrase de un nepoţel, care se juca la masă: umplea un pahar cu resturile de vin din celelalte pahare şi bolmojea în legea lui de copil. "Aista-i a lu' Gheorghe, nu?" "Al lui, bunică." "Vai - exclamă bunica încîntată - ce şepcuţă are el. Ptiu-ptiu-ptiu, să nu te deochi." Pe urmă cu glas mai gros şi mai scăzut: "Ia uite, fată hăi, cum învîrte paharele. Te pomeneşti că-i samănă lu' Gheorghe. Că să se facă vin din cîcat, tot l-ar bé. Izact ca el. Cum îi sacu' şi peticu'."

Şi tot aşa lua la rînd pe toţi nepoţii. Nu scăpa nici unul.