Beatrice Lăpădat: Cockoşi (de Mike Bartlett, regia Horia Suru, Teatrul Act) este un spectacol despre care s-a vorbit mult şi care a obţinut deja câteva premii. Receptarea pozitivă din partea publicului şi a criticii a instalat o formă de presiune sau a fost mai degrabă un stimul?
Rareş Florin Stoica: Şi eu, şi colegii mei din Cockoşi, Fulvia Folosea şi Vlad Nemeş, ne bucurăm că munca noastră nu a fost în zadar şi că oamenii apreciază eforturile noastre. Premiile pe care le-am obţinut au fost şi sunt o bucurie, tocmai pentru că ele ne oferă, în parte, confirmarea de care avem nevoie. Dar nu doar despre premii este vorba. După fiecare reprezentaţie, avem nevoie să luăm înapoi ceea ce am dat pe scenă, avem nevoie de compasiune şi să îi îmbrăţişăm pe cei care vin să ne vadă. Pentru că sunt foarte vulnerabil după acest spectacol.
B.L.: Cum s-a produs întâlnirea voastră în această formulă?
R.F.S.: Erau trei ani de când Fulvia, Vlad şi cu mine voiam să facem un spectacol împreună. Am găsit un text, l-am întâlnit pe Horia, apoi pe Cristina Rusiecki, producătoarea spectacolului, care a fost îngerul nostru păzitor. Horia ne-a propus alt text, pe care l-am citit, şi apoi m-am gândit două zile înainte să accept. Am acceptat şi am mers mai departe toţi patru cu textul lui Mike Bartlett. S-a întâmplat după trei ani de zile! Am repetat aproape două luni şi a fost o muncă foarte intensă. Până acum, este cel mai consistent rol al meu şi cel mai personal. A trebuit să îl fac foarte personal, să forez adânc în mine şi să întipăresc totul în fiinţa mea. Numai aşa puteam să transpun cât mai adevărat ambiguitatea personajului meu, John, care ezită mereu în ecuaţia "ba el, ba ea". Îmi e foarte drag acest rol şi dau foarte mult din mine - totul, dacă se poate - la acest spectacol.
B.L.: Momentul din Cockoşi în care te expui fizic în faţa publicului nu permite să se vadă nicio stângăcie a ta ca actor într-o astfel de postură vulnerabilă. Cum ai reuşit, în această scenă, să îţi autoreglezi potenţialele blocaje?
R.F.S.: Sunt foarte apropiat de acest spectacol tocmai pentru că aici vulnerabilitatea înseamnă totul. Este dificil să fii fragil în ziua de astăzi. Nu vreau să insist asupra zbuciumului interior prin care am trecut de-a lungul repetiţiilor. Vreau doar să spun că acest rol m-a învăţat să-mi anticipez rezultatul gândirii şi m-a ajutat să-mi controlez înţelegerea. De aceea este atât de magic teatrul.
B.L.: Ce ai învăţat, pe parcursul repetiţiilor, atât de la colegii tăi, cât şi de la regizorul Horia Suru?
R.F.S.: Repetiţiile au fost puternice şi au consolidat relaţiile dintre noi. Colegii mei de scenă, domnul Ionel Mihăilescu, Fulvia şi Vlad au contribuit, alături de regizorul Horia Suru, la crearea atmosferei adecvate pentru teatru. Fulvia, Vlad, Horia şi cu mine am lucrat în facultate cu domnul profesor Miklós Bács şi asta ne-a ajutat să plecăm de la un limbaj comun. Maestrul a sădit în noi o sămânţă care apoi a crescut treptat prin realizarea acestui spectacol. Horia a dat nişte indicaţii corecte şi concrete, esenţiale la repetiţii. De-a lungul acestui proces, am simţit la modul cel mai concret ce spunea Pirandello: opera de artă în teatru nu mai înseamnă doar produsul unui scriitor, ci este un act de viaţă creat pe scenă clipă de clipă. Am un principiu după care mă ghidez la repetiţii şi care m-a ajutat substanţial şi la Cockoşi: creez-probez, re-creez-probez.
B.L.: În rolul lui Bernardo din West Side Story (regia Răzvan Mazilu), eşti mai degrabă un "bad boy". Care au fost cele mai mari dificultăţi în construirea acestui rol?
R.F.S.: Perioada în care am lucrat la West Side Story a fost foarte grea. În primul rând, pentru că am avut puţin timp la dispoziţie şi am lucrat extrem de intens. Stăteam şi câte 10-12 ore în teatru. Dar cel mai greu a fost faptul că am pierdut-o pe prietena mea dragă din copilărie, Mihaela Mureşan, şi m-am recompus destul de anevoios. Dar aici intervine paradoxul, pentru că noi, actorii, suntem foarte masochişti. Cum este să suferi o astfel de pierdere, să te duci pe scenă şi să spui în zeflemea: "Eu sunt cel mai tare şi în seara asta o să vă omor pe toţi!"? Cum poţi? Ei bine, poţi! Şi trebuie să o faci! Asta te întăreşte. În momentul în care dispariţia cuiva te afectează, devii mult mai conştient de tot ce se întâmplă în jurul tău. Te transformi într-un observator atent al oamenilor şi al lucrurilor din preajma ta. Vezi lucrurile mult mai concret, nu mai e doar o iluzie, pentru că noi, în general, ne creăm propriul film. Însă, când îl vezi în realitate pe omul de lângă tine, îţi dai seama că gestul lui înseamnă ceva, felul în care vorbeşte, altceva. Vulnerabilitatea produsă de această dispariţie mi-a dat o cheie în descifrarea rolului lui Bernardo. Pentru că trebuie, ca actor, să îmi permit să fiu vulnerabil.
B.L.: West Side Story se poate citi şi ca investigaţie a unor probleme sociale tensionante. Când ai fost prima dată conştient că teatrul înseamnă şi o acţiune cu impact asupra societăţii în care trăieşti?
R.F.S.: Două cărţi cu un impact major asupra mea sunt Mr. Norris Changes Trains, de Christopher Isherwood, şi In Cold Blood, de Truman Capote. Poate că acesta este impactul pe care aş vrea să îl generez şi eu. Prin aceste lecturi, mi-am dat seama cât de important este mesajul pe care îl transmite un spectacol. Una dintre experienţele transfiguratoare care m-au făcut conştient de legătura dintre actor şi comunitate s-a întâmplat pe un stadion. Nu îmi place fotbalul, nu sunt microbist, dar am avut cândva ocazia să fiu prezent la un meci Bayern München-Real Madrid. Când se ridică sute de mii de oameni şi strigă în acelaşi timp, se declanşează nişte energii covârşitoare. M-am întrebat atunci de ce teatrul nu ajunge decât mult prea rar la forţa asta. Ca om de teatru, ai nevoie să ştii exact ce alegi să transmiţi prin spectacolul pe care îl împărtăşeşti spectatorului. Ce vrei tu să transmiţi ca artist, dincolo de legile nescrise care există între regizor şi actor? Abia atunci există posibilitatea să poţi iradia o forţă benefică.
B.L.: Ce ţi-ai dori cel mai mult să conştientizeze publicul după West Side Story?
R.F.S.: Iubirea învinge orice. E un clişeu ce am spus, dar aşa e. Mi-aş dori ca spectatorii care vin la West Side Story să înţeleagă cu adevărat că iubirea este singura forţă vindecătoare din câte există. Hai să iubim!
B.L.: Aseară, 30 octombrie 2014, ai jucat în ultima reprezentaţie a Livezii de vişini (regia Gelu Colceag) alături de foştii tăi colegi de la UNATC. Cum te simţi când eşti confruntat cu despărţirea definitivă de un rol?
R.F.S.: Nu ştiu dacă îmi iau "La revedere" cu adevărat de la rolul lui Epihodov. Încă am convingerea că vom găsi o cale să îl mai jucăm. Spectacolul s-a jucat mereu cu casa închisă. În plus, un text clasic, de Cehov, este întotdeauna binevenit în lumea teatrală, şi pentru public, şi pentru noi, ca tineri actori. Dar despărţirea de un rol este ceva groaznic. Pe 30 octombrie 2014 ne-a ieşit atât de bine tocmai pentru că ştiam că era ultima reprezentaţie şi atunci toată lumea reacţiona cu mai multă emoţie decât de obicei. Dar această generozitate ar trebui să o avem întotdeauna cu noi. Publicul a fost, de asemenea, generos la Livada de vişini şi de aceea s-a creat acest schimb de energii. (n.red.: Ulterior finalizării acestui interviu, s-a confirmat faptul că Livada de vişini va continua să se joace la Teatrul Foarte Mic).
B.L.: Îţi creezi o strategie anume pentru ultima seară a unui rol sau te porţi mai degrabă neutru, ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic special?
R.F.S.: Sigur că mă gândesc la faptul că este un moment special. Dar este şi o bucurie, până la urmă. Chiar dacă te desparţi de un rol, trebuie să fii recunoscător pentru că l-ai avut până atunci şi pentru că urmează ceva mai bun după aceea. Nu-mi place să mă supăr! E o formă de nostalgie pe care mă bucur să o trăiesc.
B.L.: Până acum, în afară de rolurile din facultate, ai mai trecut doar o dată printr-o astfel de experienţă, cu rolul Claudio din Băiatul din ultima bancă (de Juan Mayorga, regia Theodor-Cristian Popescu, Teatrul Naţional Bucureşti).
R.F.S.: Am iubit rolul ăsta! A fost o experienţă care m-a marcat profund. Acolo mi-am făcut mâna. L-am avut partener pe Mihai Călin, care m-a încurajat şi m-a condus pe acest drum. Am avut, de asemenea, sprijinul regizorului Theodor-Cristian Popescu. Momentul în care m-am despărţit de Claudio a fost foarte ciudat, pentru că nimeni nu a ştiut, la ultima reprezentaţie, că este ultima. După Gala UNITER, am mai avut un spectacol la Teatrul Naţional. Acela a fost ultimul. Dar nu am fost anunţat că este ultimul spectacol. Nici regizorul, nici eu, nici ceilalţi din distribuţie. Pur şi simplu nu s-a mai jucat. Şi e groaznic să ţi se întâmple aşa ceva. Când cineva moare, vrei să îţi iei adio de la el şi te duci acolo, ştii şi vezi că e îngropat. Asta este, fireşte, o formă de autoflagelare, dar, repet, noi, actorii, suntem masochişti. Am tot sperat că se va relua, pentru că am ţinut enorm la acest rol. Pe 16 mai 2013 l-am jucat ultima oară.
B.L.: Din Cluj, proaspăt absolvent, ai ajuns la Bucureşti, şi nu în underground, ci direct pe scena Teatrului Naţional.
R.F.S.: Rolul lui Claudio m-a făcut să rămân în Bucureşti. După licenţă, intenţionam să fac masterul la Sibiu, oraşul în care m-am născut, pentru că, în acel moment, îmi doream o viaţă ceva mai uşoară. Dar am luat castingul la TNB pentru Băiatul din ultima bancă şi am venit la Bucureşti. Având în vedere că trebuia să încep repetiţiile, am hotărât să rămân în capitală şi am intrat tot aici la master. A fost o perioadă foarte dificilă, pentru că timpul de reacţie în Ardeal este mult mai lent decât la Bucureşti. Atunci m-au copleşit lucrurile şi oamenii din jur. Mă apăsa aglomeraţia de la metrou, simţeam că mă panichez tot timpul.
B.L.: Schimbarea mediului ţi-a influenţat construcţia rolului lui Claudio?
R.F.S.: Eu cred foarte mult în atmosfera de la repetiţii, despre care vorbea şi Stanislavski. E o dimensiune extrem de importantă, am vorbit şi voi vorbi despre ea tot timpul. Când joci un spectacol, ai în spate toată acea perioadă de repetiţii. Punct! Când repetam pentru Băiatul din ultima bancă era o iarnă îngrozitoare în Bucureşti. Iarna 2011-2012. Mă duceam pe jos de la Teatrul Naţional la cămin, pentru că atunci locuiam la căminul Academiei de Teatru şi Film. Mergeam, deci, pe jos şi pe drum o sunam pe Diana Dumbravă, cu care jucam în spectacol. Eu o sunam pe ea, ea mă suna pe mine. Mă înfior şi acum când îmi amintesc ce discuţii extraordinare aveam pe marginea acestui întreg proces de construire a unui spectacol. Să te reîntorci la lucrurile esenţiale, să te descoperi, să sapi în tine. E minunat!
B.L.: Te-ai simţit strivit de spaţiul de la TNB?
R.F.S.: Am jucat în Sala Amfiteatru. Era un loc cu o energie incredibilă. Ţin minte perfect. Până la un anumit moment, am repetat într-o altă sală, abia mai târziu ne-am mutat în sala de spectacol. Sala Amfiteatru. Dar eu aveam în mine nişte vibraţii negative în acel spaţiu şi asta nu îmi dădea voie să mă desfăşor. Tot timpul ţineam capul în jos şi mi se atrăgea permanent atenţia să îmi ridic capul. Eram, într-adevăr, copleşit. Asta mi s-a întâmplat la repetiţii. Unele dintre ele au fost mai bune, altele mai proaste, dar descopeream lucruri! Asta e ceea ce, până la urmă, aş numi un proces de creaţie. Dar în momentul în care am avut premiera, a fost foarte bine. Scena aceea pur şi simplu m-a ajutat. Şi nu sunt doar vorbe. Efectiv simţi ceva care te ia pe sus şi te face să dai totul.
B.L.: Când ai simţit prima dată că aparţii teatrului?
R.F.S.: Când eram copil! Toată copilăria mea a participat la această devenire. Puneam în scenă tot felul de spectacole, aduceam copii în casă, înăuntru organizam teatru de păpuşi, iar afară, spectacole de circ. Tot timpul inventam câte ceva. Îmi aduceam prietenii din faţa blocului la filme şi apoi întruchipam noi acele personaje. Eram şi regizor, şi actor, şi orice mai era nevoie. Dacă mă întorc la copilărie, îmi dau seama că, până pe la 10 ani, eu mi-am construit cumva ceea ce mi se întâmplă în ziua de astăzi. Mi-am construit viaţa acolo. Mi-am imaginat toate aceste lucruri prin care trec, şi pe cele greu de suportat, şi pe cele bune. Doamne fereşte să se adeverească toate! Dar eu cu impresia asta trăiesc, că mi-am hotărât totul de atunci.
B.L.: Deci este exclus un scenariu fără teatru în viaţa ta.
R.F.S.: Adevărul e că nu pot îmi imaginez viaţa fără meseria asta cu care mă simt atât de bine. Nu ştiu ce altceva ar fi putut fi dacă nu era teatrul. Mama e contabilă şi, când eram mai mic, îi făceam contabilitatea primară ca să am bani să ies în oraş. Latura artistică o moştenesc mai degrabă de la tata. El e tâmplar şi sunt sigur că meşteşugul care este actoria de la el vine. Dar ambii părinţi m-au susţinut necondiţionat, întotdeauna.
B.L.: Când s-a petrecut prima întâlnire profesionistă cu teatrul?
R.F.S.: Când eram copil, ai mei mă duceau frecvent la teatru în Sibiu. Dar primul impact a fost prin clasa a IX-a, când am intrat la Liceul "Onisifor Ghibu" din Sibiu, la profil filologie, unde făceam şi teatru. Atunci mi-am cunoscut primii profesori de actorie şi era ceva fascinant, palpita acolo o lume extraordinară, magică. Primul spectacol care m-a captat cu totul a fost Norii de Aristofan, în regia lui Florin Zamfirescu. Mi se părea mie, la vremea aceea, că e un spectacol foarte poetic. Îmi imaginam că sunt Dionysos şi îmi cream tot felul de scenarii plecând de la imaginea asta. Mă gândeam cum ar fi să mă ridic deodată din mijlocul spectatorilor şi să mă urc pe scenă.
B.L.: Chiar aşa, cum ai reacţiona în faţa unui eveniment imprevizibil care îţi tulbură desfăşurarea pe scenă?
R.F.S.: În trecut, mă gândeam adesea la o astfel de posibilitate şi mă întrebam ce aş face eu într-o situaţie radicală. Acum nu mă mai gândesc atât de mult, mă urc pe scenă de drag şi dacă e să se întâmple ceva grav... Glumesc! Dar eu sunt, oricum, o persoană imprevizibilă şi, la rândul meu, reacţionez foarte bine când sunt luat prin surprindere. În situaţii de criză, rămân calm. Dacă ar pica un reflector sau s-ar întâmpla ceva de felul ăsta, aş face faţă. Aş introduce imprevizibilul în acţiunea de pe scenă. Orice, chiar şi un sunet poate fi introdus în viaţa scenei.
B.L.: Deci nu iei în calcul capitularea. La fel ca jurnaliştii de război.
R.F.S.: La fel ca doctorii! Pentru că am făcut un pact. Un act adiţional nescris.
B.L.: Cum s-a închegat în tine conştiinţa acestui pact?
R.F.S.: În timpul facultăţii. Nu mai ştiu exact care a fost momentul. Dar asta s-a întâmplat pentru că am avut parte de un profesor deosebit, domnul Miklós Bács. Am avut lângă noi un profesor şi un om. Un super-om! În fiecare an, pe 27 martie, de Ziua Internaţională a Teatrului, domnul profesor venea cu mesajul scris de diferiţi artişti şi ni-l citea înainte de spectacol, pentru că întotdeauna aveam spectacol la facultate pe 27 martie. Citea scrisoarea în faţa noastră şi a spectatorilor înainte de reprezentaţie. Era un episod extraordinar de emoţionant, e greu să îţi imaginezi dacă nu ai fost acolo. Aşteptam cu frenezie acea zi şi îmi îmi pare rău că nu mai asist la această scenă în fiecare an. Acestea erau momentele în care conştientizam că eu am făcut un pact. Pe scurt, ştiam că nu pot să intru pe scenă şi să îmi bat joc. Să fac o şuşă sau o cioacă. Eu trebuie să fiu acolo. Pentru că s-ar putea ca în seara aceea să vină un spectator care nu a mai fost niciodată la teatru, iar eu trebuie să îi arăt cu o conştiinţă deplin asumată ce înseamnă asta. Am datoria să fiu generos cu omul respectiv.
B.L.: Pe cine îţi e cel mai frică să dezamăgeşti?
R.F.S.: Dar ce înseamnă "a dezamăgi" în ziua de astăzi? Eu cred că toţi dezamăgim. Şi pe noi ne dezamăgim. De foarte multe ori. Dar trebuie să mergi mai departe, să trăieşti în prezent. Aici şi acum. Dacă s-ar putea, aş vrea să nu supăr pe nimeni! Dar nu e posibil asta. Întotdeauna vom înşela aşteptările cuiva. Pentru că adevărul meu nu e şi adevărul tău. Sunt, însă, convins că domnul Miklós Bács e foarte mândru de noi şi nu cred că l-am putea dezamăgi, deoarece este suficient de inteligent încât să îşi dea seama de mai mulţi factori care intervin în carierele noastre şi atunci este capabil să înţeleagă altfel motivaţiile şi acţiunile studenţilor săi.
B.L.: Te protejează mediul universitar înainte de a te lansa în viaţa reală a teatrului românesc?
R.F.S.: În studenţie, am făcut multe greşeli. Dar aveam nevoie de asta în facultate, pentru că trebuia să exteriorizez absolut tot ce era în mine. Acolo chiar ai voie să greşeşti. În schimb, când ai ieşit din facultate, te loveşti de realitate şi atunci nu îţi mai permiţi asta. Cu atât mai mult cu cât acum traversăm o perioadă în care oamenii nu mai sunt îngăduitori cu imperfecţiunile. Dacă ai eşuat, ţi s-a şi pus o etichetă şi asta e! Dar e absolut normal să greşeşti. În anii de facultate, exista şi o doză de nesiguranţă în mine, pentru că încă nu eram prezent 100% în ceea ce făceam. Mai ales că în acest interval toată lumea e într-o perioadă de căutare, când încearcă toate lucrurile. Ceea ce e bine dacă asta îţi dă ocazia să te maturizezi. Am avut şi perioade lungi de Schwarzes Loch, gaura neagră în care intri când ai o depresie. Dar, până la urmă, cred foarte mult în ce spunea Marilyn Monroe, că toţi suntem stele şi toţi merităm să strălucim.
B.L.: Cum îţi negociezi relaţia şi atribuţiile cu partenerii de scenă?
R.F.S.: Eu vreau să găsesc întotdeauna ceva bun în oameni. Şi poţi să o faci dacă eşti dispus să cauţi. În ceea ce priveşte partenerii de scenă, pe unii îi placi, pe alţii nu îi placi, e firesc să fie aşa. Pur şi simplu, rezonezi sau nu cu cineva. Dar pe scenă, în momentul în care construieşti ceva, ai datoria de a găsi o soluţie, altfel nu se poate. Trebuie să îţi iubeşti partenerul. La repetiţie, este important să încerci totul şi să îţi dai seama dacă un gest, o intenţie se potrivesc sau nu în momentul respectiv. Când simţi că partenerul de joc nu are răbdare să încerce prea multe lucruri devine, într-adevăr, dificil. Dar trebuie să fim unul pentru altul acolo. Nu pot să joc singur. Eu trebuie să joc pentru tine şi tu joci pentru mine. Numai în acel moment se poate naşte ceva extraordinar în teatru. Dacă nu, poţi să te descurci şi singur, poţi să "furi", poţi găsi o breşă prin care tu să ieşi curat. Însă nu îmi place să mă duc în această zonă. Pe cât posibil, eu vreau să îmi studiez partenerul şi să fiu pentru el în acea seară. Fiecare spectacol, fiecare seară e ceva magic. Avem un univers de iubire în interiorul nostru. Putem să iubim pe toată lumea. Trebuie să fim un pic mai permisivi. Şi să vrem asta.
B.L.: Dar cu regizorul cum deschizi dialogul?
R.F.S.: Trebuie să fii flexibil ca actor şi să fii cât mai deschis pentru a primi toate lucrurile pe care ţi le încredinţează regizorul pentru că, până la urmă, este spectacolul lui, al regizorului. Asta este meseria mea, să fiu o marionetă, până la urmă. O marionetă care vine cu o contribuţie, desigur! Dar nu pot să spun că am avut momente cu adevărat critice în munca alături de regizori. Când au fost probleme, am încercat întotdeauna să vorbesc cu ei şi să ajungem, împreună, la un numitor comun. Comunicarea este esenţială şi, când ea există, nu ai cum să dai greş.
B.L.: Te ajută parcurgerea cronicilor să înţelegi mai bine ce faci?
R.F.S.: Până acum, am avut parte de o receptare pozitivă, iar asta m-a ajutat foarte mult, pentru că mi-a dat încredere. Până la urmă, de asta sunteţi voi, să trageţi un semnal de alarmă, dacă e bine sau nu e bine. Ca să ştii încotro te îndrepţi. Chiar dacă eu cred că am terminat de finisat un personaj, citind, încep să mă gândesc dacă pot să mai lucrez ceva acolo, să mai schimb nişte pioni în structura firului roşu.
B.L.: Prin ce mecanism te aperi atunci când simţi că un colectiv de spectatori îţi opune rezistenţă?
R.F.S.: Relaxează-te! Fix în momentul acela! Întotdeauna când lucram la clasă, domnul Bács ne spunea: "Răbdare, răbdare, răbdare şi joacă!" Despre asta este vorba, şi în teatru, şi în viaţă. Dar noi nu mai avem răbdare, pentru că vrem să facem totul foarte repede. De câte ori nu treci pe stradă pe lângă o persoană, faci patru-cinci paşi, îţi întorci capul brusc şi persoana aceea face la fel în acelaşi timp? Ai un schimb de priviri şi apoi treci mai departe. Mie mi se întâmplă de multe ori.
B.L.: Cum îţi supui mintea şi corpul când sabotarea vine chiar din interiorul tău?
R.F.S.: Fiecare actor îşi găseşte propriile procedee prin care să fie prezent aici şi acum. Eu am şi astăzi emoţii paralizante în ziua spectacolului, mă ţin de dimineaţa până seara, după spectacol, la aceeaşi intensitate. Am experimentat până mi-am găsit propriile "trucuri" prin care să mă menţin prezent, ca să nu îmi las mintea să fugă în altă parte. Trebuie să fii acolo, fără să te mai gândeşti că ajungi acasă şi ai de făcut aia şi aia. Să fii actor înseamnă, în primul rând, să te găseşti pe tine. Eu am vrut să-mi dau şansa de a-i descoperi pe toţi Rareşii ăştia. Sunt Rareşi. Nu e un Rareş. Şi nu se cheamă sindrom bipolar, ci teatru. El mă ajută să descopăr câţi sunt în mine. Dar nu e întotdeauna uşor, mai ales după zeci sau sute de ore de repetiţii. Ştiu că sunt masochist dar, în acelaşi timp, nu uit niciodată că mă supun unei convenţii. Ceea ce funcţionează, însă, întotdeauna este meditaţia. Cu 2-3 minute înainte de fiecare spectacol, îmi potolesc puţin mintea, ca să intru curat în scenă. Aşa, pur şi simplu. Mă regăsesc în expresia asta, citită, însă, altfel: pur - pauză - şi simplu.
B.L.: Ţi-a radicalizat întâlnirea cu Andrei Şerban percepţia asupra statutului tău ca actor?
R.F.S.: Fără îndoială! Am participat la Academia Itinerantă pe care Andrei Şerban a organizat-o în 2011 la Ipoteşti şi în 2012 la Mogoşoaia. Prima întâlnire cu domnia sa a avut loc la Bucureşti, pe scena Teatrului Naţional, în Sala Amfiteatru. Fără să ştiu că în curând aveam să joc acolo Băiatul din ultima bancă! În acea sală, s-a ţinut audiţia pentru Ipoteşti. Eu eram agitat, pentru că ştiam cine este Andrei Şerban, îi văzusem spectacolele, fusesem marcat de Unchiul Vanea. Şi, brusc, am văzut că vine să dea mâna cu fiecare dintre noi. În momentul în care m-a atins, mi-a transmis o căldură greu de descris în cuvinte. Mă gândesc adesea la Andrei Şerban când folosesc în spectacole exerciţii pe care le-am învăţat la atelierele de la Ipoteşti şi Mogoşoaia.
După ce m-am întors de la workshop-uri, am avut perioade în care am căutat în mine mai profund ca niciodată. Toţi cei care am fost acolo spunem că nu putem vorbi în prea multe cuvinte despre asta, pentru că a fost o experienţă mai degrabă senzorială. Oameni precum Andrei Şerban sau Miklós Bács au pus ceva în mine şi m-au transformat, m-au placat cu câte ceva. Iar eu nu voi uita niciodată acest lucru!
B.L.: Cum ai reuşit să foloseşti concret, în agitaţia cotidiană, învăţătura acumulată în liniştea atelierelor lui Andrei Şerban?
R.F.S.: Am învăţat să cern altfel realitatea şi asta s-a văzut. La început, eram inhibat, pentru că eram într-o grupă cu actori de care eu doar auzisem şi pe care îi admiram foarte mult, cum e Marius Manole, de exemplu. Dar am avut sarcina de a face pe grupe tot felul de experimente şi asta ne-a eliberat, treptat, de blocaje. La finalul atelierului de la Ipoteşti, Andrei Şerban ne-a luat pe fiecare în parte câte 5-10 minute şi a stat de vorbă cu noi. Mi-a spus atunci câteva lucruri extraordinare, pe care le voi păstra mereu doar pentru mine. Eu, însă, eram atât de emoţionat încât nu am putut să spun prea multe. Apoi mi-a părut rău că nu am vorbit. Workshop-ul de la Mogoşoaia, din 2012, a fost ultimul care s-a mai organizat. E o pierdere pentru noi, pentru că avem nevoie să ne amintim constant ceea ce uităm când plecăm de acolo. Dumnealui ne spunea tot timpul: "Trebuie să fii pregătit!"
B.L.: Eşti pregătit?
R.F.S.: Andrei Şerban insista pe ideea de a fi pregătiţi în orice moment pentru orice lucru, mare sau mic. Dacă îţi spui mereu asta - "Trebuie să fiu pregătit" - atunci, cu siguranţă, începi să-ţi aranjezi viaţa ca să fii aşa cu adevărat. Am ştiut atunci că trebuie să fiu deschis faţă de orice experienţă nouă şi să o las să intre în viaţa mea.
Poate lecţia cea mai importantă a fost să nu uit să mă întreb mereu: "Cine sunt eu?"