Ne-a atras foarte mult ideea să venim în orăşelul acesta mic Trinidad şi pentru faptul că se află la 14 km de mare. Şi în felul ăsta atingem două obiective. Dacă nu ne place unul, ne concentrăm mai mult pe celălalt.
Iar azi ne-am gândit să verificăm obiectivul mare. Şi nu orice mare, ci Marea Caraibelor. Chiar dacă Plaja Ancon nu e cea mai reprezentativă plajă a sa. Din câte am citit. Dar vom vedea. Zis şi făcut. Am căutat un taxi, am negociat puţin tariful şi am pornit la drum. Taxiul în care am mers era un Chevrolet de prin anii 50 ce mergea tot în ritmul anilor menţionaţi aşa că drumul până la plajă a durat destul de multişor. Dar a fost plăcut. Cu pletele fluturând în vânt, în legănatul liniştitor al arcurilor moi ai canapelei pe roţi în care ne aflam.
Când am ajuns, am coborât într-o parcare aproape goală de unde, făcând câţiva paşi, am văzut marea. Plaja era destul de îngustă, cu nisip fin şi multă vegetaţie, atât palmieri, cât şi alţi copaci ce aveau coroane bogate cu multe frunze verzi şi late. Şezlongurile erau dispuse în unele locuri pe un rând, în altele pe două şi cu mult spaţiu între ele. Şi foarte puţin ocupate. Exact genul nostru de plajă. Mică şi aproape pustie.
Ne-am căutat nişte şezlonguri pe care să ne întindem şi să ne relaxăm. Un băiat foarte săritor a luat două şezlonguri şi ni le-a cărat până unde am vrut noi, în schimb ne-a cerut 4$. Albastrul mării era turcoaz liniştitor la ţărm şi azur puternic în larg. Mi-a plăcut marea. Era calmă, fără valuri mari şi nimic care să o împiedice să se unduie blând spre ţărmul nisipos. La sunetul valurilor ce se spărgeau clipocind la mal se adaugă cel al palmierilor ce foşneau uşor în bătaia vântului, înălţaţi ca nişte santinele în spatele umbrelelor noastre de paie.
Şi era cald. Foarte cald. Când mă gândesc că suntem în decembrie, nu-mi vine să cred! Am intrat în apă să ne răcorim şi nici apa nu are temperatura de iarnă, e caldă şi bună. Eu m-am bălăcit puţin, dar Şerban a înotat serios, nu s-a încurcat, 1 km. De fapt, chiar m-a speriat. Pentru că nu mi-a zis că are de gând să înoate aşa de mult. Am intrat amândoi în apă, el s-a dus în larg, eu am rămas puţin pe lângă mal, apoi am ieşit. O vreme n-am mai fost atentă la el, m-am uitat după scoici sau melci, dar n-am găsit nici unele nici altele. Aşa că m-am uitat după Şerban. Şi ia-l de unde nu-i. În larg nu era. Şi nici în stânga sau în dreaptă. Apa strălucea precum cristalul în bătaia soarelui şi nimic nu-i tulbura oglinda. Atunci am intrat în panică. M-am uitat mult în stânga. Nimic. Mult în dreaptă. Parcă ar fi un bărbat în apă. Dar care stă aproape de mal. De ce ar sta Şerban acolo? M-am hotărât totuşi să investighez. Am plecat agale dar cu pas rapid de-a lungul malului. Însă, când am ajuns în dreptul lui, respectivul, deşi brunet, nu era Şerban. Aşa că am făcut cale întoarsă. Şi m-am hotărât să merg în cealaltă direcţie, deşi nu vedeam pe nimeni în apă. La un moment dat, după ce am mers atât de mult încât înapoi nu mai vedeam şezlongurile noastre, am zărit două figuri în larg. Una din ele a început să înoate spre mal şi curând a ieşit din apă. Evident, nu era Şerban. A mai rămas una. Speram că e el. Că altă variantă nu mai era. Era prea departe ca să pot să-mi dau seama dacă măcar era un bărbat. Dar a început să înoate înapoi, paralel cu malul, spre şezlonguri. Aşa că aveam o şansă. L-am urmat şi eu mergând pe ţărm. În final, când a ajuns în dreptul umbrelei noastre, s-a îndreptat către mal. Şi era Şerban! Uff! Acum puteam să răsuflu uşurată.
După ce ne-am liniştit amândoi bătăile inimii, unul de efort, alta de emoţie, ne-am luat o nucă de cocos pe care întâi am băut-o, apoi am mâncat-o, tăiată de meşter cu maceta. Sucul nu prea avea niciun gust, dar pulpa a fost bunicică. Am băut şi pina colada, răcoritoare şi în ton cu atmosfera.
La prânz am mâncat la barul de pe plajă, o locaţie mică cu doar câteva mese. Oferta culinară era corespunzătoare dimensiunii, adică redusă şi nici măcar apetisantă, ci doar cât să-ţi ţină de foame. Am luat fiecare câte un sandwich cu ton, probabil de la conservă, cu pâine prăjită şi nişte verdeţuri. N-a fost rău, dar nici ceva memorabil.
La întoarcere l-am chemat tot pe taximetristul care ne-a adus de dimineaţă, un tânăr cubanez subţirel şi tăcut, ce insistase să ne lase numărul lui de telefon ca să-l anunţăm când am terminat cu plaja.
După ce ne-am mai vânturat pe străduţele orăşelului în lumina după-amiezii, ne-am dus pe seară să mâncăm la La Botija, localul descoperit cu o seară înainte. Am ajuns printre primii, aşa că am ocupat masa cea mai bună din local, chiar în faţa muzicienilor. De data asta, pentru că am venit de la început, am ascultat un repertoriu întreg, ce includea şi fetele, vocalistele. Au cântat frumos şi ele, una din ele, mulatră, în afară de voce a cântat şi la vioară. Nu foarte mult, doar acompania din când în când unele melodii. Stând aşa aproape de ei aveam senzaţia că eram la un concert privat şi noi eram singurii ascultători. Şi mâncarea a fost bună, nu numai muzica. Am luat tot felul de antreuri, dintre care preferatul meu a fost banana chips, care seamănă cu chipsurile de cartofi.
