Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pe scenă trebuie să faci totul cu suflet


Aura Poenar, un interviu cu George Petean

30.01.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Prezenţa baritonului George Petean pe marile scene s-a impus prin eleganţa, nuanţarea şi tehnica excelentă a interpretării şi prin culoarea unei voci lirice singulare. Debutul său internaţional a avut loc în 2000 la Roma în Boema, în perioada 2002-2010 a fost solist permanent al Operei din Hamburg, iar în prezent colaborează cu cele mai importante teatre de operă printre care se numără Opera din Viena, Berlin, Frankfurt, Roma, Zürich, Monte Carlo, Paris Opéra, Metropolitan Opera din New York, Théâtre du Capitole din Toulouse, Teatro Comunale din Bologna, Opera Regală Covent Garden din Londra...
În data de 13 februarie 2015 baritonul George Petean revine la Cluj pentru a interpreta rolul titular în spectacolul Rigoletto la Opera Naţională Română. Profitând de această ocazie, l-am rugat să ne vorbească despre relaţia sa specială cu opera şi despre ce înseamnă să cânţi cu rafinament.

 
Aura Poenar: Care este prima ta amintire legată de operă?
George Petean: Aveam trei sau patru ani, iar fratele meu, Alexandru Agache, era student la Conservator. Cred că era unul dintre primele lui spectacole pentru că ne-am dus să vedem Don Pasquale într-un spectacol al clasei de operă. A fost primul meu contact cu opera. Întotdeauna mi-a plăcut muzica. Îmi aduc aminte că acasă aveam o hintă, mă legănam pe hintă şi ascultam valsuri de Strauss sau concerte de Mozart. Aveam un pick-up şi maxim zece plăci dintre care cinci erau cu poveşti şi cinci erau cu muzică clasică, şi pe astea mi le puneam şi le ascultam când eram copil. Şi, bineînţeles, îl auzeam pe fratele meu toată ziua cântând. Aşa a început la mine dragostea pentru muzică.
 
A.P.: Când ai înţeles că acesta este drumul tău, că asta vrei să faci ca artist?
G.P.: Am studiat şase ani de pian şi şapte ani de trombon. La trombon l-am avut profesor pe dl. Pintea, care m-a ajutat în fond să-mi readuc aminte de dragostea pentru operă. Ne punea să mergem şi la Operă şi la Filarmonică. Până în clasa a zecea nu cred că am pierdut vreun concert al Filarmonicii. În clasa a zecea am început să cânt şi tata mi-a luat ore particulare de canto cu dl. Boşca. În acest timp încă studiam şi la trombon. În clasa a X-a am luat premiul I pe ţară la trombon, în a XI-a premiul II, în a XII-a am luat din nou premiul I. Aş fi putut fi un trombonist foarte bun dacă studiam mai mult probabil, dar nu a fost ceea ce mi-am dorit în total. Din clasa a XI-a mergeam deja la clasa de operă, mergeam la Operă des şi mergeam inclusiv la repetiţii.
 
A.P.: În timp ce descopereai opera, era deja un rol pe care visai să îl faci?
G.P.: Mereu am visat să fac mai multe roluri. Întotdeauna m-am gândit că sunt bariton şi aşa a şi ieşit până la urmă. Îmi doream să cânt Trubadurul. În '93, cred, l-am ascultat pe fratele meu în direct de la Covent Garden în Simon Boccanegra, operă pe care nu o auzisem niciodată şi care, într-un fel, a ajuns să fie opera mea preferată. Întotdeauna mi-am dorit să cânt Simon Boccanegra, dar şi Rigoletto, Andrea Chénier... Aveam o înregistrare cu Andrea Chénier cu Mario Del Monaco, pe care l-am imitat din clasa a XI-a până în a XII-a nonstop. Aşa mi-am descoperit acuta, imitându-l pe Del Monaco. Puteam să rămân şi fără voce, dar am avut noroc şi nu s-a întâmplat aşa. Şi toată viaţa mi-am dorit să cânt Andrea Chénier de fapt ca tenor. Dacă mă întrebi şi mă gândesc acum, cred că era visul vieţii mele.
 
A.P.: Cum ţi-ai descoperit propria voce în operă?
G.P.: La 21 de ani încă nu ştiam dacă sunt bariton sau tenor. Am cântat cu Ghiaurov la Roma şi, fiind Ghiaurov acolo, a venit şi Mirella Freni. Se ştia că dă foarte multe ore de canto şi că încearcă să ajute cât mai multă lume. Am rugat-o să mă asculte. I-am cântat Recondita armonia, arie de tenor şi mi-a spus: 'Când cânţi ca bariton ai o voce foarte frumoasă de bariton în genul lui Cappuccilli când era tânăr, când cânţi ca tenor ai o voce fantastică. Important este să studiezi, să ai tehnica cea mai bună posibilă, după care o să vezi unde te simţi mai bine, dacă poţi să cânţi ca tenor sau e mai bine să fii bariton.' Am descoperit asta cântând foarte mult, studiind foarte mult, m-am preocupat tot timpul. Cântatul este un lucru foarte complicat pentru că e un proces continuu ce ţine toată viaţa. E foarte important în primul rând să înveţi clar tehnica de la început. Un reflex pus greşit în voce nu-l mai scoţi decât foarte greu. Şi una e să cânţi 30 de spectacole pe an, iar alta e să cânţi 100-120. Trebuie să fii în formă nonstop. Trebuie să ştii să cânţi în aşa fel încât să nu-ţi consumi vocea, pentru că presiunea pe voce nu poate fi evitată, ţi se cere, accentele dramatice nu poţi să le faci altfel.
 
A.P.: Pe lângă o foarte bună înţelegere a tehnicii, la tine se vede o grijă şi o fineţe pentru cel mai mic detaliu. Cum ajungi să îţi construieşti atât de bine rolurile?
G.P.: Trebuie să înţelegi fiecare situaţie, de la început până la sfârşit. De ce spui ce spui, cum spui, care e conjunctura... În afară de ceea ce spui, contează modul în care spui. În cântat ceea ce spui e una, dar ceea ce simte personajul poate fi altceva. Trebuie să ştii să simţi şi să transmiţi asta. În ultimii zece ani am lucrat cu Giorgio Zancanaro de la care nu am învăţat neapărat tehnică vocală, dar am învăţat foarte mult despre interpretare, despre naturaleţea cântului italian, despre rafinament, despre clasă, pentru că la sfârşit, după ce ai toată tehnica, sensibilitatea şi clasa sunt foarte, foarte importante...
 
A.P.: Înveţi repede un rol?
G.P.: Foarte repede. Cel mai extenuant lucru pe care l-am făcut vreodată a fost când cântam Don Carlo la Hamburg în franceză, dar versiunea din italiană cu text francez, şi am fost chemat la Viena, unde era varianta originală de limbă franceză, în care şi muzica e diferită. Şi toată diferenţa asta a trebuit s-o învăţ într-o zi şi s-o cânt a doua zi fără să fi auzit niciodată orchestra. Mi-au trimis 40 de pagini prin fax, pe care seara am mers să le studiez, a doua zi am zburat la Viena şi seara am avut deja repetiţie cu dirijorul, unde am cântat din note perfect, dar pe de rost încă nu ştiam. A doua zi dimineaţă încă nu ştiam pe de rost şi seara era spectacolul. Şi până seara am învăţat.
 
A.P.: Cum gestionezi acest stres, această presiune continuă?
G.P.: Eu sunt născut pentru asta, cred. Dacă nu, nu aş putea s-o fac. Mie îmi place într-un fel presiunea, îmi place să simt că am o responsabilitate. Şi înţeleg foarte bine că este o responsabilitate mare. Când am un spectacol, în dimineaţa respectivă nu fac nimic pentru că îmi păstrez toată energia pentru spectacol. Şi nu neapărat pentru că aş avea nevoie de atât de multă energie, ci pentru că eu cred că dacă îţi dai sufletul pe scenă trebuie să ai de unde să-l dai şi trebuie să fii încărcat. Pe scenă nu poţi să îţi permiţi să faci ceva mecanic, trebuie să faci totul cu suflet pentru că asta e ceva ce se simte. Când am cântat Boccanegra cu Muti la Roma, era acolo preşedintele Italiei, prim-ministrul, s-a dat în direct la radio, se făcea filmare pentru DVD, era premieră mondială pentru Muti, care nu mai dirijase niciodată Boccanegra...
 
A.P.: Ai avut un mare succes cu acest rol. Cum a avut loc întâlnirea ta cu Riccardo Muti?
G.P.: Am dat audiţie pentru Muti pentru Macbeth la Chicago. I-am cântat Macbeth, apoi Bal mascat, după care m-a întrebat dacă ştiu ceva din Simon Boccanegra. I-am cântat, iar după ce am terminat mi-a spus că nu a dirijat niciodată Simon Boccanegra pentru că nu a găsit o voce de bariton care să-i placă şi cineva care să cânte aşa cum şi-ar dori el şi m-a întrebat dacă vreau să facem împreună Simon Boccanegra. Din câţi baritoni au fost pe lume în atâţia ani m-a ales pe mine să-l fac... Pentru mine mai mare onoare nu a existat şi nu vreau să explic, pentru că cineva care nu înţelege responsabilitatea nu înţelege presiunea... Eu am înţeles. Pentru prima dată în viaţa mea am avut emoţii pentru el şi nu neapărat pentru mine. E un altfel de presiune. Dar o dată ce înţelegi şi crezi că poţi s-o faci, e important să mergi înainte.
 
A.P.: Care sunt teatrele de operă în care îţi place cel mai mult să cânţi?
G.P.: Cel mai mult îmi place la Hamburg şi la Viena. La Hamburg am fost angajat opt ani. Acolo sunt poate chiar mai acasă decât la Cluj. Am fost îndrăgit, apreciat, ajutat şi respectat. Ce am primit eu de la Hamburg încerc să dau înapoi colegilor mei de la Cluj. Am avut şansa de a face muzică la cel mai înalt nivel posibil. Au o orchestră fantastică şi am acumulat multă experienţă de scenă în atâtea zeci de spectacole diferite pe care le-am cântat. Acolo m-am format. Viena îmi place enorm pentru că are cea mai bună orchestră din lume şi e poate oraşul în care publicul e cel mai cunoscător. Publicul din Viena apreciază vocea, tehnica bună, cântatul rafinat. Viena este oraşul muzicii. Când te naşti aici cred că primul lucru pe care trebuie să-l înveţi este muzica şi după aceea restul, după aceea limba germană.
 
A.P.: Vreau să te întreb ce crezi despre regietheater. Te deranjează aceste montări, pentru că în zona germană mai ales ele sunt foarte prezente?
G.P.: Mă deranjează foarte mult. Nu atât vulgaritatea, cât dorinţa lor de a şoca şi superficialitatea. Am cântat de exemplu un Turandot montat de Doris Dörrie la Berlin, unde eu eram Ping. Ping este îmbrăcat într-un costum de Godzilla de plastic şi nici asta nu m-a deranjat atât de mult... Corul era îmbrăcat în negru şi toţi aveau un desen de schelet alb pe ei, iar cu o anumită lumină se vedeau numai scheletele. Ideea spectacolului era că este jocul lui Turandot, o fată de la bloc, în computer, unde ea este prinţesă... ştim povestea. Faptul care m-a deranjat cel mai tare este că se pierde toată umanitatea pe care o au personajele reale. Unul dintre momentele cele mai sensibile ale operei este când moare Liù. Una este să moară Liù umană şi alta este să moară Liù robotică, pentru care nu îţi pare rău, indiferent cât de frumos cântă. Se pierde exact durerea pe care a vrut să o exprime compozitorul în acel moment. Şi ai pierdut practic toată sensibilitatea muzicii, de la început până la sfârşit.
 
A.P.: Ai fost pus în situaţia în care în interpretarea pe care ţi-o impuneau anumite regii te simţeai cenzurat emoţional?
G.P.: Bineînţeles. Am făcut Attila la Theater an der Wien. Peter Konwitschny este un regizor genial. Din păcate a făcut din această operă o semi-comedie şi noi l-am ajutat pentru că aceasta era concepţia regizorală. Profesionalismul meu îmi spune că responsabilitatea pentru regie nu este a mea. Răspunderea mea e să cânt cât de bine pot şi să fac personajul foarte bine şi, bineînţeles, aşa cum şi-o doreşte regizorul în final, mai ales când e o premieră. Publicul care nu înţelege meseria de cântăreţ de operă spune că noi avem obligaţia ca artişti să fim împotriva regizorilor. Nu reuşeşti nimic cu asta. Publicul trebuie să înţeleagă că regia nu este meseria noastră. Este frustrant să nu faci rolul aşa cum îl simţi, dar nu ai ce face şi mergi înainte.
 
A.P.: Deşi ai o agendă foarte plină şi cânţi peste tot în lume, îţi faci mereu timp să revii să cânţi la Cluj...
G.P.: Pentru că este singurul lucru pe care pot să-l dau înapoi. Eu am primit mult de aici, de la liceul de muzică, de la profesorii mei, de la publicul meu de aici... Şi singurul mod în care pot să dau ceva înapoi este să vin să cânt şi să vin să-mi ajut colegii. Eu cred că este foarte important să dăm altora şi să ne ajutăm pentru că la sfârşit este loc pentru toată lumea.
 
A.P.: Te gândeşti să te îndrepţi şi spre repertoriul german?
G.P.: Mă gândesc la Wagner, rolurile mai uşoare de bariton, şi mai ales la Mahler, Strauss, Schubert, Schumann, dar nu neapărat la un repertoriu german. Ca să cânt Wagner mai am nevoie de studiu pentru a ajunge cât mai aproape de limbă, pentru că trebuie să dai sens cuvintelor şi să simţi cuvintele ca un german. Acesta e secretul cântatului. Opera e mai mult decât muzică şi are foarte mult legătură cu textul, pentru că modul de a spune cuvintele este interpretarea de fapt. În cântat, dacă dai accentul prost pe cuvânt sună nenatural. Zancanaro spune că la pronuncia è metà canto, jumătate din cânt e modul în care îl pronunţi. La sfârşit şi despre asta e vorba, ca să fii cât de sincer posibil trebuie să ajungi să fii cât mai simplu şi clar în ceea vrei să spui.
 
A.P.: Ce asculţi în afară de operă?
G.P.: Ascult foarte mult jazz. De la cântăreţii de jazz am învăţat susţinerea în piano a vocii, iar libertatea vocală am învăţat-o de la Sarah Vaughan sau Ella Fitzgerald şi, culmea, nu de la cântăreţii de operă. La un cântăreţ de operă e foarte greu să-ţi dai seama când e liberă vocea, pentru că sunetul pe care îl formezi e un sunet mare, iar la jazz sunt foarte multe subtilităţi într-o paletă mult mai mică de uz vocal. Cântatul de jazz îţi cere melancolie şi dragoste în voce şi asta poate să te ajute să cânţi piano.
 
A.P.: O ultimă întrebare. Ce operă ai lua cu tine pe o insulă pustie? Sau ai alege jazz?
G.P.: Aş lua operă, cu siguranţă. Poate Don Carlo. Iar dacă ar trebui să aleg un compozitor, ar fi Mahler. Mahler râde când plânge şi plânge când râde.
 
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Respecte,Maestre !
    ION TIBREA, 31.01.2015, 15:28


    Pentru ceea ce am citit,cât si pentru ceea ce esti,(cunoscându-te destul de bine),te felicit și-ți urez multă sănătate !
    Să ai parte de tot binele din lume,pentru că îl meriți din plin !


    • respect!
      ioana andone, 29.04.2017, 23:30

      sunt impresionata de tot ce-a etalat aici artistul Ghitza Petean!
      dar, noi clujenii care-l iubim, respectam, nu mai putem accepta ca acest OM, colos de cultura muzicala, sa intre la un spectacol, cu BILET cumparat, in timp ce conducerea Operei Cluj Napoca, da sute de invitatii, la orice spectacol, unor imfami.

Spacer Spacer