Pasagerul

Născut la 15 iulie 1961, Jean-Christophe Grangé este jurnalist, reporter internaţional, scriitor şi scenarist. În calitate de reporter, activitatea sa este impresionantă, printre publicaţiile la care a colaborat numărându-se Paris Match, Sunday Times sau National Geographic.

După o activitate intensă în presa franceză şi internaţională, a devenit reporter independent, înfiinţând propria agenţie de presă L&G. Reportajele pe care le-a realizat constituie o însemnată sursă de inspiraţie pentru scrierile sale literare. În 1991, respectiv 1992, a primit două distincţii importante în lumea jurnalismului: Premiul Reuter şi Premiul World Press.

Printre romanele lui Grangé se numără: Les rivières pourpres, Le vol des cigognes, L'empire des loups, La ligne noire, Le serment des limbes ş.a. În dese rânduri, a colaborat la ecranizările romanelor sale.

Pasagerul este în curs de adaptare pentru televiziune, într-o serie de şase episoade, în regia lui Luc Besson.

Eu sunt umbra. Eu sunt victima. Eu sunt ucigaşul. Eu sunt ţinta.
Pentru a scăpa, am o singură soluţie: să fiu altul.
Şi dacă altul înseamnă eu însumi?

Mathias Freire suferă de o boală stranie: aşa-numitele "fugi psihice". Din cauza stresului, îşi pierde memoria. În clipa în care şi-o recapătă, este un alt om. Fără ştirea lui, primeşte un nou sine, un nou trecut, un nou destin...
Când îşi dă seama de situaţia în care se găseşte, e psihiatru la Bordeaux. Pentru a afla cine este cu adevărat, nu are decât o singură soluţie: să treacă, rând pe rând, prin toate identităţile sale precedente. Cerşetor la Marsilia, pictor nebun la Nisa, escroc la Paris... Mergând pe firul personalităţilor sale, va descoperi adevărul halucinant.
Tensionată şi foarte bine documentată, această urmărire a identităţii oscilează între psihanaliză şi speculaţie ştiinţifică într-un ritm infernal.

În construirea, cu o minuţiozitate ieşită din comun, a intrigii, Grangé face credibil tot ceea ce ia naştere din imaginaţia sa fără limite. (Le Figaro littéraire)

Grangé explorează graniţa fragilă care desparte raţiunea de nebunie. Care oscilează între bine şi rău. Ne arată abisul fiinţei omeneşti, cu atât mai terifiant cu cât îl plasează în cotidianul societăţii contemporane. Pasagerul vorbeşte, în esenţă, despre fuga unui om care, cu poliţia pe urme, îşi anchetează propria identitate. Urmărit în prezent, el se întoarce în trecut. Din descrierile amănunţite ale procedurilor poliţieneşti sau ale lumii subterane a vagabonzilor din Marsilia, Grangé se distinge prin realism, documentare şi, nu în ultimul rând, printr-o formă de seducţie. (Le Point)

Extravagant? Cu siguranţă. Dar Grangé face un tur de forţă din a ţine cititorul tot timpul în alertă în această cursă pentru salvarea vieţii personajelor sale teribil de interesante. (L'Express)


Sunetul telefonului îi străpunse creierul ca un cui înroşit.

Visa un perete scăldat în soare. Mergea pe lângă el şi îşi urmărea umbra proiectată pe peretele alb. Peretele nu avea început şi nu avea sfârşit. Peretele era universul. Neted, orbitor, indiferent...

Din nou, soneria telefonului.

Deschise ochii. Căută din priviri cifrele luminoase ale ceasului deşteptător de lângă el. 4:02. Se ridică într-un cot. Pipăi împrejur, dar nimic. Îşi aminti că era în camera de gardă. Căută în buzunarele halatului şi găsi telefonul mobil. Privi ecranul. Nu cunoştea numărul. Apăsă butonul de răspuns fără să scoată o vorbă.

O voce se făcu auzită în camera întunecată:
- Doctorul Freire?

Nu răspunse.
- Sunteţi doctorul Mathias Freire, psihiatrul de gardă?

Vocea părea îndepărtată. Din nou visul. Peretele, lumina albă, umbra...
- Da, eu sunt, răspunse în cele din urmă.
- Sunt doctorul Fillon. Sunt de gardă în cartierul Saint-Jean Belcier.
- De ce mă sunaţi pe numărul ăsta?
- Pe ăsta l-am primit. Vă deranjez?

Ochii i se obişnuiră cu întunericul. Negatoscopul. Biroul de metal. Dulapul cu medicamente încuiat de două ori.

Camera de gardă nu era decât un cabinet medical unde se stinsese lumina. Dormise pe un pat de consultaţie.
- Care e problema? bombăni, ridicându-se.
- O chestie ciudată la gara Saint-Jean. Gardienii au surprins un tip pe la miezul nopţii. Un vagabond ascuns într-o staţie de gresaj pe calea ferată.

Medicul avea o voce tensionată. Freire se uită din nou la ceas: 4:05.
- L-au adus mai întâi la infirmerie, apoi au contactat comisariatul de la Capucins. Poliţia l-a ridicat şi m-au chemat. L-am examinat acolo.
- E rănit?
- Nu, dar şi-a pierdut complet memoria. Uluitor.
- Nu simulează?
- Aici dumneavoastră sunteţi specialistul. Dar nu, nu cred. Parcă e pe altă lume. Sau mai degrabă parcă e pe nicăieri.
- Mă vor acolo?
- Nu. O patrulă de la BAC (Brigade anticriminalité - Brigada anticriminalitate) o să vi-l aducă.
- Mulţumesc frumos, îi răspunse ironic.
- Nu glumesc. Puteţi să-l ajutaţi. Sunt convins.
- Aţi emis un certificat medical?
- Îl aduce cu el. Succes.

Bărbatul închise, grăbit să termine convorbirea. Mathias Freire rămase nemişcat. Tonul îi sfredelea timpanul în întuneric. Cu siguranţă, nu era noaptea lui. Festivităţile începuseră pe la ora 21. În pavilionul celor internaţi din oficiu, unul dintre bolnavi defecase în salon şi se îndopase cu excrementele proprii înainte de a-i rupe încheietura mâinii unuia dintre infirmieri. Treizeci de minute mai târziu o schizofrenică şi-a tăiat venele cu o bucată de linoleum în unitatea de est. Freire i-a acordat primul ajutor, după care a transferat-o la Centrul Medical Pellegrin.

S-a dus la culcare pe la miezul nopţii. O oră mai târziu, un alt pacient a ieşit în curte înarmat cu o trompetă de plastic. A fost nevoie de trei fiole cu sedativ ca să-l adoarmă şi apoi au trebuit calmaţi toţi cei pe care îi trezise cu recitalul lui. Tot atunci, un tip de la adictologie a făcut o criză de epilepsie. Până să ajungă Freire, tipul îşi muşcase limba. Gura îi gâlgâia de sânge. A fost nevoie de patru oameni pentru a-i stăpâni convulsiile. În învălmăşeală, omul îi şterpelise telefonul lui Freire din buzunar. Psihiatrul a aşteptat până a devenit inconştient ca să-i descleşteze degetele pline de sânge şi să recupereze aparatul.

La trei şi jumătate s-a dus din nou la culcare. Pacea a durat doar o jumătate de oră, întreruptă de apelul ăsta fără cap şi coadă. Rahat.

Stătea în întuneric fără să se mişte. Tonul telefonului se auzea în continuare ca o sondă fantomatică în camera fără contur.

Îşi strecură telefonul în buzunar şi se ridică. În timp ce se mişca, peretele alb din vis apăru din nou. O voce de femeie murmura: "Feliz..." Cuvântul însemna "fericit" în spaniolă. De ce spaniolă? De ce o femeie?

Simţi durerea obsedantă, familiară, în adâncul ochiului stâng, care îi însoţea fiecare vis. Se frecă la ochi şi apoi bău apă de la robinet.

Tot pe bâjbâite descuie uşa cu cartela de acces.

Se încuiase în cabinet - dulapul cu medicamente era Graalul spitalului.

Cinci minute mai târziu era pe aleea luminată din curtea clinicii. Din seara de dinainte oraşul Bordeaux era învăluit în ceaţă. O ceaţă deasă, alburie, inexplicabilă. Îşi ridică gulerul impermeabilului pe care îl trăsese peste halat. Mirosul ceţii, încărcat cu miresme marine, îi crispa nările.

O luă în sus pe aleea centrală. Nu vedea la trei metri în faţă, dar ştia locul pe dinafară. Pavilioane cu tencuială de culoare gri, acoperişuri ţuguiate, peluze pătrate. Ar fi putut trimite un infirmier să-l aducă pe nou-venit, dar ţinea să-şi întâmpine personal "clienţii"...

Traversă curtea centrală înconjurată de câţiva palmieri. De obicei, arborii aceştia, amintindu-i de Antile, îi dădeau un strop de optimism. Dar nu şi în seara asta. Curentul rece şi umiditatea nu-l lăsau să fie încrezător. Ajunse la poartă, schiţă un salut spre paznic şi trecu peste prag. Poliţia ajunsese şi ea. Girofarul se rotea încet, fără zgomot, ca un far la capătul lumii.

Freire închise ochii. Durerea îi pulsa sub pleoapă. Nu-i acordă nicio atenţie, reacţie pur psihosomatică. Toată ziua se ocupa cu afecţiuni mintale care se repercutau prin tot corpul. De ce nu şi prin propriul lui organism?

Redeschise ochii. Primul dintre agenţi ieşi din maşină însoţit de un om în civil. Înţelese de ce individul de la telefon păruse speriat. Amnezicul era un colos. Avea aproape doi metri şi cel puţin 130 de kilograme. Purta o pălărie - un Stetson texan original - şi cizme din piele de şopârlă. Spatele lui lat era strâns într-un mantou gri-închis. Avea în mână un sac de plastic şi un plic burduşit cu documente administrative.

Poliţistul dădu să înainteze, dar Freire îi făcu semn să rămână unde era. Se apropie de cowboy. Cu fiecare pas, durerea devenea mai exactă, mai clară. Un muşchi începu să i se contracte la colţul ochiului.
- Bună seara, îi spuse când ajunse la câţiva metri de bărbat.

Niciun răspuns. Silueta nu se clinti, profilându-se pe haloul vaporos al unui felinar de stradă. Freire se adresă poliţistului care rămăsese în spate cu mâna la armă, gata să intervină.
- E-n regulă. Puteţi să plecaţi.
- Nu vreţi să vi-l dăm în primire?
- Trimiteţi-mi procesul-verbal mâine-dimineaţă.

Agentul se înclină, se retrase, apoi dispăru în maşina care, la rândul ei, dispăru în ceaţă.

Cei doi oameni rămaseră faţă în faţă, despărţiţi doar de aburii respiraţiei.
- Sunt doctorul Mathias Freire, sparse el tăcerea. Răspund de urgenţe la spital.
- Vă veţi ocupa de mine?

Vocea gravă era stinsă. Freire nu-i distingea bine trăsăturile ascunse sub borul pălăriei Stetson. Omul parcă avea capul unui uriaş din desenele animate. Nasul ca o trompetă, gură de căpcăun, bărbie pătrată.
- Cum vă simţiţi?
- Trebuie să vă ocupaţi de mine.
- Urmaţi-mă, vă rog.

Bărbatul nu se clinti.
- Haideţi, spuse Freire, întinzând un braţ. O să vă ajutăm.

Vizitatorul se trase din reflex. O rază de lumină îl atinse. Freire avu confirmarea a ceea ce bănuise. O faţă atât infantilă, cât şi disproporţionată. Tipul avea spre cincizeci de ani. Smocuri de păr cărunt îi ieşeau de sub pălărie.
- Veniţi. Totul se va rezolva.

Freire îşi luase tonul cel mai convingător. Bolnavii mintal aveau o hiperacuitate afectivă. Simt imediat dacă sunt manipulaţi. Nici vorbă să umbli cu dedesubturi cu ei. Totul se face cu cărţile pe masă.

Amnezicul se hotărî să înainteze. Freire se întoarse, cu mâinile în buzunare, cu un aer detaşat şi o luă spre spital. Se forţă să nu se uite în spate - un mod de a-i arăta că are încredere.

Merseră până la poartă. Mathias respira pe gură, înghiţind aerul rece de parcă ar fi supt ţurţuri de gheaţă. Îl încerca o oboseală imensă. Lipsa de somn, ceaţa, dar mai ales sentimentul de neputinţă deveniseră recurente, împreună cu nebunia care îşi multiplica în fiecare zi feţele...

Ce îi rezerva nou-venitul? Ce va putea face pentru el? Freire îşi spuse că nu era decât o slabă şansă de a afla ceva mai mult despre trecutul acestuia. Şi o şansă încă mai slabă să poată să-l vindece...

Asta însemna să fii psihiatru.

Să cârpeşti o barcă spartă cu un ac de cusut.


Era nouă dimineaţa când se urcă în maşină - un Volvo break pe care îl cumpărase de ocazie la sosirea lui la Bordeax, cu o lună şi jumătate înainte. S-ar fi putut duce acasă pe jos - locuia la mai puţin de un kilometru distanţă -, dar se obişnuise să facă drumul la volanul maşinii sale.

Centrul spitalicesc specializat Pierre-Janet era situat în sud-estul oraşului, nu departe de centrul medical Pellegrin. Freire locuia în cartierul Fleming, între Pellegrin şi centrul universitar, exact la frontiera dintre Bordeaux, Pessac şi Talence. Cartierul lui era o zonă anonimă de case roz cu acoperişuri de ţiglă, toate identice, cu garduri vii bine tunse şi grădini mici lângă fiecare "proprietate privată". Fericiri de dimensiuni omeneşti, care se repetau în lungul aleilor, ca nişte jucării desuete pe un lanţ industrial.

Freire conducea încet, străpungând ceaţa care refuza să se ridice. Nu vedea mare lucru, dar oraşul ăsta nu-l interesa. I se spusese: "Veţi vedea, este un mic Paris" sau "un oraş prestigios" sau, şi mai mult, "este Olimpul vinurilor!" I se spuseseră multe lucruri. Dar nu văzuse nimic. Percepea vag Bordeaux-ul ca pe un oraş burghez, snob şi aproape mort. O aglomeraţie plată şi rece care degaja, la fiecare colţ de stradă, atmosfera artificială a unui hotel de provincie.

Şi încă nu se confruntase şi cu cealaltă faţă a Bordeaux-ului - celebra lui burghezie. Colegii lui, psihiatri, erau mai degrabă vechi stângişti care se opuneau acestei tradiţii. Cârcotaşi care se constituiseră, fără să-şi dea seama, în celălalt versant al clasei pe care o criticau. Îşi limita legătura cu aceştia la conversaţii banale la masă: poveşti ciudate despre nebuni care înghit furculiţe, tirade contra sistemului psihiatric francez, planuri de concediu şi unde se vor retrage la pensie.

Ar fi vrut să pătrundă în societatea bordeleză, dar ar fi dat greş. Freire suferea de un handicap major: nu bea vin. Ceea ce în Aquitania echivala cu a fi orb, surd sau paraplegic. Nu i se făcuseră niciodată reproşuri, dar tăcerea care îl înconjura era elocventă. La Bordeaux, nu vin, nu prieteni. Nimic mai simplu. Nu-l suna nimeni, nici e-mailuri, nici SMS-uri. Nicio comunicare - alta decât profesională - pe reţeaua intranet a spitalului.

Ajunse la el în cartier.

Aici, fiecare clădire purta un nume de piatră preţioasă. Topaz. Diamant. Peruzea... Era singura modalitate ca să le deosebeşti. Freire locuia în "Opal". La sosirea lui la Bordeaux, crezuse că o alege deoarece era imediat lângă spital. Se înşela. Alesese acest cartier deoarece era neutru şi impersonal. Un loc ideal în care să te faci pierdut. Să te camuflezi. Să te pierzi în mulţime. Venise aici pentru a trage o linie peste trecutul lui parizian. O linie peste omul care fusese: practician recunoscut, remarcabil, curtat în mediul lui.

Lăsă maşina la câţiva metri de locuinţă. Ceaţa era atât de deasă, încât municipalitatea lăsase iluminatul stradal aprins.

Nu folosea niciodată garajul. Dându-se jos din maşină, i se păru că plonjează într-o piscină cu apă lăptoasă. Miliarde de picături în suspensie materializau atmosfera într-o pânză pointilistă.

Grăbi pasul cu mâinile înfipte în buzunarele impermeabilului. Îşi mai ridică o dată gulerul şi simţi pe gât picăturile îngheţate de brumă. Părea un detectiv particular dintr-un film vechi hollywoodian, un erou solitar în căutarea luminii.

Deschise portiţa de la grădină, traversă cei câţiva metri de peluză îmbibaţi cu apă şi răsuci cheia în broască.

Interiorul locuinţei reproducea banalitatea exteriorului. De zece ori, de o sută de ori, în tot cartierul se repeta aceeaşi compartimentare: vestibul, salon, bucătărie, camere la etaj... Din aceleaşi materiale. Parchet laminat. Pereţi din rigips alb. Uşi de placaj. Locuitorii îşi exprimau personalitatea prin mobilier.

Îşi scoase impermeabilul şi se îndreptă spre bucătărie fără să aprindă lumina. Originalitatea la Freire se manifesta prin lipsa aproape în totalitate a mobilierului. Cutiile cu care se mutase, încă nedeschise, erau depozitate de-a lungul pereţilor pe post de decor. Trăia într-un apartament martor, dar martorul nu avea nimic de spus.

La lumina becurilor de pe stradă îşi făcu un ceai. Se gândea ce şanse avea să mai prindă câteva ore de somn. Egale cu zero. Intra din nou de gardă la ora unu: aşa că, până atunci, va trudi la dosarele lui. Ziua va lua sfârşit la zece seara. Se va prăbuşi atunci, fără cină, uitându-se absent la o emisiune de divertisment. Va repeta toate acestea şi mâine, duminică, până seara. Apoi, în sfârşit, după o noapte întreagă de somn va porni din nou la atac luni, urmând un orar mai mult sau mai puţin normal.

Privea frunzele de ceai de pe fundul ceainicului şi îşi spuse că ar fi momentul să reacţioneze. Să nu mai colecţioneze gărzi. Să-şi impună un mod corect de viaţă. Să facă sport. Să mănânce la ore fixe... doar că genul ăsta de reflecţii făcea şi el parte din rutina lui cotidiană, confuză, repetitivă şi fără finalitate.

Stând în picioare în bucătărie, ridică puţin cana cu ceai, contemplând culoarea brună care se intensifica. Replică a creierului său plin de gânduri negre. Da, îşi spuse, scufundând din nou frunzele de ceai, voise să se scufunde aici în nebunia altora. Pentru a o uita mai bine pe a sa.

Cu doi ani înainte, la 43 de ani, Mathias Freire comisese cea mai gravă greşeală deontologică, la sanatoriul din Villejuif: se culcase cu o pacientă. Anne-Marie Straub. Schizofrenică. Maniaco-depresivă. O bolnavă cronic destinată să trăiască şi să moară în institut. Când se gândea la greşeala lui, lui Freire tot nu-i venea să creadă. Încălcase tabuul tabuurilor.

Cu toatea acestea, nimic nebunesc sau pervers în povestea lui. Dacă ar fi cunoscut-o pe Anne-Marie în afara spitalului, s-ar fi îndrăgostit de ea instantaneu. Ar fi simţit pentru ea aceeaşi dorinţă violentă, iraţională pe care o simţise când o văzuse pentru prima oară la el în birou. Nici celulele de izolare, nici medicamentele, nici strigătele celorlalţi pacienţi nu au putut să-l oprească. O adevărată dragoste la prima vedere.

La Villejuif, Freire locuia în campus, într-o clădire de la marginea acestuia. În fiecare noapte se ducea în pavilionul lui Anne-Marie. Revedea totul. Culoarul cu linoleum. Uşile cu vizoare. Inelul cu chei care îi permitea accesul în toate încăperile. Umbră în umbră, Mathias era ghidat - mai degrabă, propulsat - de propria dorinţă. În fiecare noapte traversa camera de terapie prin artă. De fiecare dată privea în pământ ca să nu vadă tablourile lui Anne-Marie de pe pereţi. Picta plăgi negre, contorsionate, obscene, pe un fond roşu. Uneori îşi sfâşia pânzele cu spatula la fel ca Lucio Fontana. Când le privea la lumina zilei, Mathias îşi zicea că Anne-Marie era una dintre pacientele cele mai primejdioase din spital. Noaptea întorcea capul şi se furişa spre celula ei.

Acele nopţi îl mistuiseră pentru totdeauna. Îmbrăţişări pasionale în camera cu gratii. Mângâieri misterioase, inspirate, învăluitoare. Discursuri delirante, şoapte la urechea lui. "Nu-i privi, iubitule... Nu sunt răi..." Vorbea despre fantomele care, după ea, îi înconjurau în tenebre. Mathias nu-i răspundea, cu ochii deschişi în întuneric. Cu capu-nainte, îşi repeta. Merg cu capu-nainte.

După ce au făcut dragoste, a adormit. O oră. Poate mai puţin. Când s-a trezit - era pe la trei dimineaţa -, corpul gol al lui Anne-Marie se legăna deasupra patului. Se spânzurase. Cu propria lui curea.

Pentru o secundă nu înţelesese. Credea că încă visa. Chiar admirase silueta cu sâni grei, care îl excita deja din nou. Apoi panica îi explodă în vene. Îşi dădu deodată seama că totul se sfârşise. Pentru ea. Pentru el. Se îmbrăcase la loc, abandonând cadavrul şi cureaua agăţată de cremona ferestrei. Alergase pe culoare evitând infirmierii şi ajunsese la locuinţa lui ca un animal de pradă la vizuina sa.

Cu respiraţia tăiată şi mintea tulbure, îşi injectase un sedativ în venă şi se prăbuşise pe pat ca un lemn, cu plapuma trasă peste cap.

Când se trezise, douăsprezece ore mai târziu, ştirea era pe buzele tuturor. Nimeni nu fusese surprins - Anne-Marie avusese mai multe tentative de sinucidere. O anchetă fusese deschisă pentru a descoperi de unde avusese cureaua. Nu reuşiseră să afle. Mathias Freire nu fusese deranjat. Nici măcar interogat. De mai mult de un an, Anne-Marie nu mai era pacienta lui. Sinucigaşa nu avea nicio rudă apropiată. Nicio plângere nu fusese depusă. Caz clasat.

Din ziua aceea, Freire trecuse pe pilot automat, alternând antidepresive cu anxiolitice. Aşa că cizmarul avea papuci buni. Nicio amintire din acea perioadă. Consultaţii mecanice. Diagnostice confuze. Nopţi fără vise. Până când se ivise ocazia cu Bordeaux-ul. Se aruncase asupra ei. Se lipsea de tot. Îşi făcuse valizele, luase TGV-ul fără să privească înapoi.

După instalarea la CHS (Centre hospitalier spécialisé - Centrul spitalicesc specializat), optase pentru o nouă atitudine profesională. Evita orice implicare în munca sa. Pacienţii nu mai erau cazuri, ci diagnostice: schizofrenie, depresie, isterie, TOC (Tulburare obsesiv-compulsivă), paranoia, autism... Bifa, prescria tratamentul - şi rămânea la distanţă. Era etichetat drept rece, uscat, robotizat. Cu atât mai bine. Niciodată nu se va mai apropia de un pacient. Niciodată nu se va mai implica în munca lui.

Încet, reveni la prezent. Era încă în faţa ferestrei de la bucătărie, privind strada goală, acoperită de brumă. Ceaiul se făcuse negru precum cafeaua. Abia se luminase de ziuă. În spatele gardurilor, aceleaşi case. În spatele ferestrelor, aceleaşi existenţe, încă adormite. Era sâmbătă dimineaţa şi toată lumea dormea mai mult.

Dar ceva nu se potrivea.

Un 4x4 negru se oprise lângă trotuar la vreo cincizeci de metri, cu farurile aprinse.

Freire şterse geamul aburit. În acel moment, doi oameni în mantouri negre se dădură jos din maşină. Freire miji ochii. Nu-i distingea bine, dar siluetele lor îi aminteau de cele ale ofiţerilor FBI din filme. Sau, mai degrabă, de cele două personaje parodice din Men in Black. Ce căutau aici?

Freire se întrebă dacă nu era vorba de membrii vreunei patrule speciale angajate de comunitate, dar nici maşina, nici eleganţa lor nu se potriveau. Rămaseră sprijiniţi de capota maşinii, insensibili la bruma care cădea. Se uitau ţintă la ceva. Mathias simţi din nou durerea din spatele ochiului.

Cei doi priveau fix spre locuinţa lui. Mai precis, la silueta lui în contre-jour în bucătărie.


Freire se întoarse la CHS la ora 13 după ce moţăise pe canapea, cu câteva dosare pe post de cuvertură. Nici ţipenie la urgenţe. Nici bolnavi deprimaţi, nici furioşi adunaţi de pe drum. Un noroc chior. Salută infirmierele care îi dădură corespondenţa şi fişele pregătite din seara precedentă. Se strecură în camera lui de gardă, care nu era alta decât cabinetul lui de consultaţii - sală de gardă.

Din corespondenţă, deschise mai întâi PV-ul de constatare cu privire la amnezicul din gara Saint-Jean. Documentul fusese redactat de un anume Nicolas Pailhas, şef de post în Piaţa Capucinilor. În seara precedentă, Freire nu încercase să-l interogheze pe cowboy şi nici nu încercase să priceapă despre ce era vorba. Îl expediase la pat după ce îl examinase şi îi prescrisese un analgezic. Va vedea mâine.

De la primele rânduri ale PV-ului, Freire deveni interesat.

Necunoscutul fusese descoperit pe la miezul nopţii de nişte lucrători de la calea ferată într-un post de gresaj situat pe linia 1. Omul forţase broasca şi se ascunsese în cabină. Când tehnicienii îl întrebaseră ce căuta acolo, fusese incapabil să le răspundă şi nici nu ştiuse să le spună cum îl cheamă. În afara pălăriei Stetson şi a cizmelor din piele de crocodil, intrusul mai era îmbrăcat cu un mantou de lână gri, o haină din velur uzată, un tricou cu inscripţia CHAMPION şi nişte blugi găuriţi. Nu avea niciun document oficial şi nimic altceva care să permită identificarea lui. Tipul părea în stare de şoc. Avea dificultăţi în exprimare. Uneori părea că nici nu înţelege ce este întrebat.

Şi mai ciudat, ţinea în mână două obiecte cărora nu le dădea drumul. O cheie reglabilă enormă, modelul de 450 mm şi un anuar al Aquitaniei datat 1996 - genul acela cu câteva mii de pagini de hârtie subţire. Şi pe cheie, şi pe anuar erau urme de sânge. Texanul nu putea să explice prezenţa obiectelor în mâna lui. Şi nici cea a sângelui.

Lucrătorii de la SNCF l-au dus la infirmerie, crezând că e rănit. Nu s-a constatat nicio plagă. Sângele de pe cheie şi de pe anuar aparţinea deci altcuiva. Şeful de canton a anunţat poliţia. Pailhas şi oamenii lui au ajuns după vreo cincisprezece minute. L-au contactat pe medicul de gardă din cartier, care l-a contactat ulterior pe Freire.

Interogatoriul de la secţia de poliţie nu a adus nimic în plus. L-au fotografiat. I-au luat amprentele. Tehnicienii au prelevat particule de salivă şi fire de păr pentru a-i compara ADN-ul cu FNAAG - Fişierul Naţional Automatizat al Amprentelor Genetice. Au mai prelevat şi particule de praf de pe mâini şi de sub unghii. Se aşteptau rezultatele analizelor. Bineînţeles că opriseră şi cheia şi anuarul. Probe ale acuzării. Acuzare pentru care faptă?

Pagerul începu să sune. Freire privi la ceas - ora 15. Începea balul. Între bolnavii veniţi din exterior şi pacienţii internaţi, nu aveai cum să şomezi. Citi pe ecran: o problemă la celula de izolare din pavilionul de vest. O luă la picior cu trusa în mână şi urcă pe aleea centrală, încă învăluită în ceaţă. Spitalul grupase douăsprezece pavilioane dedicate fiecare unei zone din Aquitania sau unei anumite patologii: adictologie, delincvenţă sexuală, autism...

Pavilionul de vest era al treilea din stânga. Freire se năpusti pe culoarul central. Pereţi albi, linoleum bej, cărămidă aparentă: acelaşi decor pentru toate clădirile. Nimic deosebit, astfel că pacienţii se puteau înşela când mergeau la culcare.
- Ce se întâmplă?

Internul răbufni nervos:
- Curveta, nu vedeţi ce face?

Freire îi ignoră agresivitatea. Aruncă o privire prin vizorul celulei. O femeie goală, mânjită cu rahat şi urină, stătea pe jos într-un colţ al camerei. Ghemuită, cu degetele însângerate, reuşise să râcâie tencuiala pe care o mesteca de zor.
- Fă-i o injecţie, spuse cu o voce neutră. Trei unităţi de Loxapac.