din cînd în cînd îmi pun zîmbete agăţate de căldura asta care mă macină. le prind de riduri, de gît, de locurile care-mi aduc aminte că ar trebui să nu mai jinduiesc doar la o pasăre mult prea măiastră. aşadar mai şi zîmbesc ameţit de mirosul tău, de gîndul cu care ţi-aş desface coapsele întreţesute cu dispariţii tăcute.
aluneci în mine cu fiecare tăcere tăiată felii pe masa unei duminici aproape pe lîngă timp.
îmi spui că te vreau pentru a te ştrangula cu poezii. furioasă interpretare a singurului meu limbaj de înţeles. mama îmi vorbea de plăcerea cu care-mi citeşte versurile fără să pună piatră pe piatră, de depărtarea mea de un dumnezeu concret din vopsea şi atingeri. eu doar încercam să nu fiu păpuşă de atîrnat sforile din oboseala iubirii.
degetele tale, pielea lor strîngîndu-mi de pe faţa de masă furtunile.
nu mi-am dorit vreodată păpuşi ca capul de plastic, din acelea la care vorbeşti cu ecoul scăzut, amorţit, din acelea în care cuvintele se îmbălează cu lipicioase amieze. nici "ce frumos mai scrii" sau "ce poet bun eşti" sau alte migăloase lozinci stătute prin gîtul amabilei noastre culturi. doar ochii măriţi să cuprindă. doar palmele strîns să apuce. doar cît m-aş opri într-o singură vază.
şi mai ar fi ceva, încă nu-s inutil de singur, altfel oricum.