tristeţea o tai felii ca pe un soi de prăjitură de hrănit şobolanii. doar cînd te trezeşti dimineaţa cu o ciocolată în mînă ştii că sufletu-ţi e un stînjenel nespus de violet peste o faţă de masă.
cînd urcă în tine nodul acela cleios încearcă să te aduni din amintiri şi privire. dincolo de sticla zgîriată a fiinţei se macină alţii sau ziua tresaltă sau în sfîrşit e o bucată de bine ascunsă-n ceilalţi. ia doar o cană foarte rece cu apă foarte curată, iar dacă nu va fi la-ndemînă caută. dacă nu mai ai nici măcar speranţă pune un lemn, o simplă bucată să crească la umbră. nu umbra aceea ce taie lumina într-un fiat lux de sfîrşit de facere, doar cea catifelată, cu irizări şi culori odihnindu-se.
nu ştiu a-ţi spune mai mult decît mugurii dulci încolţind peste amar de durere. ai să-mi spui că este doar mucegai de pus pe răni mai adînci decît sufletul. dar nu. ai să vezi cu ochii tăi cît de fragezi îs trecînd peste sîngele roşu închis scurgîndu-se încet peste mîna-ţi obosită. de fapt nu te lăsa obosită.
doar să mă crezi.