Babusia

Uitându-mă zilele trecute la câteva şuruburi şi piuliţe ruginite, uitate pe cercurile groase ale unui butoi metalic de strâns apa de ploaie, am simţit în fulgerul unei clipe cum un minuscul fir se încordează bâjbâind la reţeaua minţii mele. Firişorul s-a conectat cine ştie cum şi mi-am amintit de alt butoi metalic pentru apa de ploaie, de alte câteva piese metalice ruginite, înecate în apa de pe cerc. Era în copilăria mea, iar butoiul acela şi şuruburile sunt, ca să zic aşa, madeleina mea. O madeleină necomestibilă, după cum se vede! În jurul unui astfel de butoi de la nana Violeta, sora mamei, mă învârteam când aveam vreo patru-cinci ani, împingând şuruburile prin apa ruginie ca pe nişte ambarcaţiuni grele de război. Luptam în nişte războaie crunte şi cu final indecis (căci mă apuca întotdeauna somnul), bineînţeles, împotriva nemţilor.

Când mă plictiseam de război şi puneam pace, aruncând grămadă tot armamentul amic şi inamic (aveam să-l recuperez a doua zi din stratul de flori de lângă butoi), mergeam la gardul verde din şipci, unde mă aştepta răbdătoare o fetiţă de vârsta mea. Avea ochi mari, căprui şi o expresie de veşnică mirare înscrisă pe faţă. Ce vom fi tăifăsuind prin gard, nu mai ştiu. Îmi aduc aminte vag doar că ea voia să ajungă "coafistă" (coafeză) când va fi mare, iar eu nu aveam gânduri proaste - susţineam cu tărie că voi fi director. Dar ambiţia asta de parvenit nu s-a împlinit, fiind eu, cum zic unii tolomaci, sărac şi curat.

Dar cel mai mult şi mai mult mă atrăgea cămăruţa scundă, ca pentru pitici, dintr-o latură a curţii. În odaia văruită alb-alb domnea Babusia, cum îi spunea Silvel, vărul meu, băiatul nanei Violeta, sau Rusoaica, cum îi zicea mama. Babusia parcă nu avea vârstă. Era pitică la fel ca odăiţa, însă îmbrăcată toată în haine cernite şi cu un jerseu cenuşiu de lână pe deasupra, pe care vară-iarnă îl strângea mereu peste piept. Nu se putea face loc la prea multe în odăiţa Babusiei: o sobiţă înaltă de tuci cu o plită, pe care nu încăpea decât la o oală, cu un burlan care ieşea afară printr-un perete, o măsuţă rotundă, cu un singur picior sculptat în volute, din care muşcaseră adânc generaţii ambiţioase de cari, un scăunel de pitic, pe care şedeam când intram acolo, şi un pătuţ îngust, care te ducea la gândul că Babusia doarme numai pe o coastă.

Dar mai era ceva în odăiţa aceea! La peretele dinspre răsărit se afla un iconostas mare, cât peretele: din lemn alb, sculptat sub formă de vrej împletit, cu frunzuliţe, şi acoperit de icoane în culori vii. Nu ştiam ce-i acela un iconostas, dar eram fascinat de el. Mă uitam ceasuri întregi la icoanele acelea cu sfinţi suferinzi şi aspri.

La Babusia venea din când în când o altă rusoaică din mahalaua Tătăraşilor. Auzeam mersul greoi pe cărăruia din cărămizi, ciocănitul bastonului şi gâfâitul astmatic. Apoi:
- Mojnă? adică "Se poate?"
- Mojnă, mojnă! se lumina la faţă Babusia.

Asta este, cred, prima vorbă rusească pe care am auzit-o. Nu că are vreo importanţă. Dezbară-te, cititorule, de obiceiul de a crede că tot ce scrie autorul e cu schepsis, e un simbol, etc. Cel puţin în privinţa mea nu e valabil. Ţi-am spus despre "mojno" doar aşa...

Pe urmă rusoaicele beau ceai şi boscorodeau în limba lor. Vorbeau în tihnă, aproape în şoaptă. Babusia piscuia subţire, cum auzeam vara acasă puii de curcă din ogradă: "ti-ti-ti-ti-ti..." Cealaltă (n-am ştiut niciodată cum o chema) îi răspundea cu un "tu-tu-tu-tu-tu..." mai gros şi neîntrerupt. Repede plictisit de vorbirea lor neînţeleasă, mă apucam iarăşi de războiul meu, învârtindu-mă în jurul butoiului şi scrâşnind piuliţele ruginite. Iar bătrânele beau ceai pricusca, cum beau ruşii: ronţăiau dintr-o bucăţică de zahăr cubic, apoi luau o înghiţitură din ceai, iar ronţăiau din zahăr, iar beau din ceai. Samovarul lucios fosăia din pântece şi vorba curgea leneş înainte, cu suişuri şi coborâşuri molcome: "ti-ti-ti-ti-ti", "tu-tu-tu-tu-tu".

Mă trezeam din lupta complicată de la Cotu Donului (auzisem de la tata), când auzeam boc-boc! ciocănitul bastonului pe cărarea de cărămizi şi trosnetul portiţei. Gâfâitul astmatic se pierdea pe după gard. Atunci mă chema Babusia. Dar nu întotdeauna. Câteodată mergeam la ea de-abia când venea Silvel de la şcoală. Şi mergeam amândoi.

Nu mă grăbeam. Aveam timp. Ai mei parcă mă uitaseră acolo. Venea câteodată şi mama şi stătea câteva zile. Uneori venea şi tata, iar după-amiaza, când nanul Dan venea "de la aviaţie", vorbeau amândoi îndelung. Concluzia nanului Dan era întotdeauna aceeaşi: "N-ai ce face, Jane. Trebuie să te treci!" Mult mai târziu aveam să aflu ce era cu şederile mele dese la casa din Tătăraşii Iaşilor a nanilor (naşilor de botez) mei. Părinţii mei erai siliţi de diferite comisii "de lămurire" să se treacă la colhoz. Îşi închipuiau naiv că, dacă vor pleca de acasă şi cei din comisii nu îi vor găsi, va trece timpul şi vor scăpa de înscrierea la colhoz şi de pierderea pământului, a animalelor şi a căruţei. Aşa se face că pe mine mă aduceau la nana Violeta şi la nanul Dan, iar ei se ascundeau cu zilele pe cine mai ştie unde. Fireşte însă că de colhoz nu au scăpat.

În odăiţa ei de pitici Babusia ne dădea dulceaţă de cireşe amare şi ne citea poveşti. Deschidea nişte cărţi ruseşti îngălbenite, cu tartaje groase. Babusia nu traducea propoziţie cu propoziţie din ruseşte. Citea câte un paragraf şi ne povestea după voia şi ştiinţa ei. Aşa aflam că Maria Morevna, prinţesa vitează, când a plecat la luptă, l-a sfătuit pe Ivan Ţarevici să nu se uite în debara. Şi bineînţeles că bombalăul de Ivan s-a uitat în debara. Alteori Babusia încurca paragrafele şi Maria Morevna devenea ba Vasilisa Premudraia, ba Elena Prekrasnaia. Aflam într-un loc cum Ivan Prostovan doarme după sobă, iar deodată, nu ştiu cum, doarme pe mormântul lui taică-său sau sare cu calul peste un portret. Parcă ce mare chestie să sară peste un portret, ne gândeam noi. Cel mai mult însă ne plăcea să auzim întâmplările cu bătrâna şi urâta vrăjitoare Baba Iaga, cea cu un picior numai os şi cu o colibă aşezată pe ghere de pui. Babusia îşi strângea înfrigurată jerseul la piept şi ne povestea cum Baba Iaga prăjeşte pe copii în cuptor. Bineînţeles, pe copiii obraznici şi neascultători, ne ameninţa cu degetul Babusia. Dar noi înfulecam din dulceaţa dulce-amăruie, ne uitam la icoanele din iconostas şi nu ne temeam chiar aşa de tare. Aşteptam liniştiţi să citească şi să ne povestească iarăşi. Candela o lumina din spate şi lumina parcă ieşea din Babusia.

Lumina credinţei, mai bine zis lipsa acesteia, a alungat-o pe Babusia din Rusia. Numele ei era Evdokia Balabanova şi era de viţă nobilă. Piotr Balabanov, tatăl ei, era moşier cu mii de deseatine în regiunea Herson, Ucraina. La un moment dat a făcut afaceri şi cu David Bronştein, tatăl lui Leiba Bronştein, nimeni altul decât Lev Davidovici Troţki. În timp ce urma cursurile gimnaziului de fete de la Odessa, Evdokia chiar l-a cunoscut prin intermediul fratelui ei, Iuri, pe Leiba Bronştein. Însă fata avea cu totul alte convingeri decât tânărul bolşevic evreu, ceea ce nu se putea spune despre Iuri, care, ofta Babusia când îşi amintea, îl urma pe Leiba ca un "sobacika" (căţel). În timpul revoluţiei bolşevice Piotr Balabanov a fost împuşcat ca "duşman al poporului". Iuri însă a intrat în Armata Roşie, iar în timpul Războiului civil a ajuns polcovnic.

După o mulţime de peripeţii, Evdokia şi mama ei au emigrat în România. După moartea timpurie a mamei (mai mult de durere decât de vreo boală anume), Evdokia a început să meargă pe la mănăstiri. Fratele Iuri o ruga cu lacrimi fierbinţi în scrisori să se întoarcă, spunându-i că are posibilitatea să-i asigure repatrierea. Iuri ocupa acum un post important în Comandamentul Regiunii militare Kiev. Însă sora lui nu a acceptat. Pentru ea Iuri şi toate noile autorităţi erau "bezbojniki" (cei fără de Dumnezeu). Pe urmă soarta lui Iuri s-a schimbat brusc. A fost degradat şi condamnat la cinci ani de "katorgă" (muncă silnică) la Taşkent. "Vai, bine că n-a fost dus na Sibir', că de-acolo net întoarce", explica Babusia. Pe perioada de katorgă Iuri a primit alte acuzaţii şi a fost condamnat din nou la zece ani de detenţie. Pe când muncea la Belomorkanal, un buştean i-a căzut peste picior. Iuri a făcut cangrenă şi a murit în 1934.

După război Evdochia a intrat în monahism, dar venirea comuniştilor la putere a însemnat şi desfiinţarea unor mănăstiri, restrângerea altora, precum şi multe prigoane, aşa că Babusia a revenit la cămăruţa din curtea naşilor mei, unde a fost chiriaşă şi înainte de război. Însă pe perioade lungi de timp şedea la mănăstiri. În vara lui 1970 a plecat la Mănăstirea Bistriţa, la hramul Adormirii Maicii Domnului. Acolo a ajuns-o din urmă moartea pe Babusia şi acolo a fost înmormântată.

*

M-am tot învârtit în jurul cozii (dar cu un scop, pe care tu nu trebuie numaidecât să-l ştii, cititorule; tu trebuie să te cufunzi în poveste şi atât), ca să îţi spun, de fapt, ceva scurt despre Babusia. Dar mai întâi o altă mică întâmplare edificatoare din lungile mele şederi în casa din Tătăraşi a naşilor mei.

Într-o zi au intrat în curte o doamnă, un domn şi o fetiţă. Doamna îţi lua ochii de frumoasă, avea o rochie cum nu mai văzusem, cu maci roşii ca focul. Doamna şi domnul, ţinând pălăria cu boruri largi în mână, au intrat în cămăruţa Babusiei, iar fetiţa a rămas afară. S-a uitat la straturile de flori, a strâns în braţe trunchiul bătrânului cireş din curte, dar mie nu-mi dădea nici o importanţă. Eram blocat în faţa ei şi mă făceam că n-o văd (deh, meteahnă veche!). Apoi uşa de la cămăruţă s-a deschis şi doamna a strigat prin uşa întredeschisă:
- Ghizela, mergi şi te joacă cu băieţelul! Hai!

Ghizela era mai mare ca mine. Să fi avut opt-nouă ani. S-a apropiat şi se uita cum mă joc:
- De-a ce te joci?
- De-a războiul.

Ghizela se uita cu ochi negri, adânci la mine. Avea o căciuliţă cu urechi legată sub bărbie, iar în faţă nu era rotundă, ci cusută pătrat. Ca un cosmonaut, mă gândeam, fiindcă îl văzusem pe Iuri Gagarin prin ziare cu o cască la fel.
- Hai mai bine să facem o căsuţă. Trebuie mai întâi să facem pereţii.

Am părăsit teatrul de luptă - butoiul de metal şi m-am lăsat călăuzit de Ghizela. Am început să mă gândesc cu răspundere din ce să facem pereţii. Am mers într-un colţ al curţii, unde nana Violeta lăsase un braţ de vetrice tăiate din grădină, şi am adus un mănunchi. Am rupt amândoi tulpiniţele roşiatice şi le-am înfipt în pământ, închipuind pereţii. N-am reuşit să facem decât doi pereţi.
- Lasă că-i bine şi aşa! Acuma trebuie să facem patul, masa, scaunele... Uf, câte mai avem de făcut, se prinse cu mâinile de cap Ghizela.

Din nişte scândurele şi surcele bine înfipte în pământ le-am făcut şi pe acestea. Materialul meu de război a fost folosit de Ghizela pentru nevoi domestice. A transformat două tunuri grele-şuruburi în "mama" şi "tata". Pe "tata" l-am pus la masă, iar pe "mama" la aragazul-dop de plută, fiindcă ea făcea mâncare. Ghizela ştia negreşit care-i şurubul-"mama". "Uite, are volănaşe!" îmi arăta cele câteva garnituri de pe şurub. Dintr-un şurub mai mic am făcut amândoi un copil, pe care l-am culcat într-un pătuţ-surcică. Am mai fi făcut noi multe, dar mama şi tata au ieşit nu din casa noastră, ci din căsuţa de poveste a Babusiei. I-au sărutat mâna, pe care Babusia şi-o retrăgea, tot strângându-şi jerseul la piept, Ghizela a făcut la fel îndemnată de părinţi. Mama i-a legat Ghizelei căciuliţa de cosmonaut, un cosmonaut care picase în viaţa mea ca din altă galaxie, şi au plecat.

... De abia peste ani, după ce am aflat toată povestea Babusiei, aveam să pricep ce a fost cu această vizită. În 1941, în timpul urgiei bestiale numită în cărţile de istorie "Pogromul de la Iaşi", rusoaica Evdokia Balabanova zisă Babusia a adăpostit evrei în cămăruţa cu iconostas. Au stat ascunşi, timp de câteva zile, după iconostas şapte persoane: tinere slujnice, bătrâni fără căpătâi, un ceasornicar de la Piaţa Chirilă din apropiere. Numai ea a ştiut cum i-a adunat, cum i-a băgat în cămăruţă, cum i-a hrănit. Nana Violeta şi nanul Dan nu au ştiut nimic. Babusia n-a făcut un capăt de ţară din asta şi n-a apărut apoi în arhivele de la Yad Vashem, n-a fost omagiată de statul Israel cu titlul "Drept între popoare". Ar fi fost foarte mirată să se întâmple aşa. Ea a făcut o faptă creştinească căreia în mod obişnuit i se spune bunătate. Nu ar fi aflat nimeni niciodată, dacă după ani oamenii aceştia nu ar fi început să vină ca să-i mulţumească Babusiei. De Paşti şi de Crăciun primea felicitări de la o femeie din Australia, care în '41 a stat şi ea câteva zile pitită după iconostasul rusoaicei. După moartea femeii aceleia au continuat să trimită felicitări copiii ei.

După moartea părinţilor săi, Silvel a vândut casa din Tătăraşi cu tot cu cămăruţa din curte, care părea acum şi mai pitică între blocurile din jur. Am văzut la un moment dat, uitându-mă peste gard, că noul proprietar a dărâmat cămăruţa. După '90 casa şi locul au fost cumpărate de un patron, care a deschis un mic magazin chiar la poartă, aproape de locul unde se aflase cămăruţa Babusiei. Pe vremea când ne întâlneam mai mulţi prieteni scriitori în apartamentul din apropiere al scriitorului Dan Lungu, am mers de vreo două ori la acel patron şi am cumpărat un vin roşu, "de ţară". L-am întrebat pe patron dacă ştie de vreun iconostas. Nu ştia. Am vărsat câteva picături din vinul împarfumat la rădăcina bătrânului cireş cu cireşe amare. De sufletul Babusiei.
- Mojnă, Babusia?
- Mojnă, mojnă! zice dând lumină dintru sine.