Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Importantă e calitatea spectacolelor, nu spaţiul înconjurător


Judy Florescu, un interviu cu Adi Bulboacă

20.02.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dacă ai văzut o fotografie care seamănă cu o pictură desprinsă dintr-un album de artă, atunci este foarte posibil să te fi întâlnit cu una dintre operele lui Adi Bulboacă, care, la doar 26 de ani, este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi fotografi de teatru ai momentului. Şi cum munca îi împarte timpul pe zile, ore, drumuri cu trenul şi avionul, între două repetiţii şi un voiaj la Sibiu, Adi Bulboacă mi-a acordat acest interviu.


Judy Florescu: Care ţi se pare că este stadiul fotografiei de teatru în România?
Adi Bulboacă: Mi se pare că este într-o uşoară dezvoltare. Simt că e o cerere un pic mai mare şi că teatrele au devenit un pic mai conştiente de faptul că au nevoie de imagini bune cu care să-şi promoveze spectacolele.

J.F.: Cum te-ai hotărât tu să te specializezi pe fotografie de teatru?
A.B.: A venit foarte natural. Eram student la UNATC. Am avut norocul să-mi dau seama că degeaba fac eu fotografii la garduri şi pietre şi le descarc în calculator şi după-aia zic mamă, ce fotograf bun sunt. Şi atunci am început să fotografiez actori, care pe de o parte aveau nevoie de fotografii pentru castinguri, aveau nevoie de fotografii de la spectacole, iar eu simţeam că fac ceva util. Norocul a fost că îmi plăcea foarte mult şi teatrul. Am jucat într-o trupă de teatru în liceu. Am redescoperit teatrul fotografiindu-l.

J.F.: Eşti conştient de faptul că tu salvezi un spectacol prin fotografiile tale care vor putea fi văzute peste 100 de ani, atunci când acel spectacol nu va mai fi?
A.B.: Ăsta e scopul. Cu gândul ăsta fac fotografiile, cu gândul că poate cineva peste 10-20 de ani va fi curios cum arăta spectacolul respectiv din 2010, de exemplu. Sper să organizez fotografiile într-un fel cât mai practic. Mă gândesc la o librărie virtuală de fotografie de teatru la care să participe mai multă lume. Nu e nici un fel de demers egoist. Mi-ar plăcea să existe lucrul ăsta, o platformă (nota LiterNet - aşa cum sunt Galeriile de teatru de pe LiterNet - https://galerie.liternet.ro/teatru).

J.F.: Dar tu ai deja un site...
A.B.: E un blog de fotografie. Se cheamă adibulboaca.tumblr.com. Eu îi zic theater - almost daily, teatru - aproape zilnic în sensul în care speram să pun la fiecare câteva zile fotografii. Fotografiez un spectacol la câteva zile, dar nu ţin pasul cu blog-ul.

J.F.: Eşti invitat sau îţi alegi tu spectacolele?
A.B.: Sunt spectacole pe care le vânez, aflu că se întâmplă, că se repetă sau că urmează să se repete peste câteva luni şi încerc să-mi croiesc drum într-acolo. Fac asta de câţiva ani, dar în ultimul timp sunt în egală măsură chemat la premiere.

J.F.: Acum unde vei pleca pentru a fotografia spectacole?
A.B.: Plec la Sibiu în noaptea asta la spectacolele lui Radu Afrim, Girafe şi Bizoni. Radu Afrim este regizorul meu preferat, şi nu numai din punct de vedere vizual. Sufăr când ratez o premieră de-a lui. Primul spectacol pe care i l-am fotografiat a fost la Teatrul German din Timişoara, Das Mädchen im Goldfischglas / Fetiţa din bolul peştelui auriu. M-a chemat la repetiţie. Mi-a zis că pot să urc pe scenă şi să fotografiez ce vreau, cum vreau. Eu nu ştiu boabă de germană. Prefer ca atunci când fotografiez ceva să am o idee, măcar despre tema piesei. De data asta chiar nu ştiam nimic. A fost foarte distractiv că până la sfârşitul repetiţiei aveam senzaţia că am înţeles tot ce se întâmplă. E adevărat că în linii mari şi foarte mari înţelesesem despre ce-i vorba, dar la premieră am preferat să stau cuminte, fără să fotografiez. Am urmărit supratitrarea şi mi-am dat seama câte subtilităţi, câte poante, câte lucruri deştepte îmi scăpau.

J.F.: Cred că e cam puţin spus la tine că tu faci fotografie.
A.B.: Nu e... Adevărul este că mi se pare şi aşa foarte ingrată poziţia mea. Când un regizor, un scenograf şi actorii lucrează câte o lună, o lună jumătate la un spectacol şi eu vin 2 ore sau maxim 3 zile să fotografiez un spectacol, e cam nedrept. Beneficiez de tot ce au lucrat ei. Fotografiez, îmi strâng lucrurile, mai editez un pic şi prezint imaginile ca şi când aş fi eu un "mare" fotograf. Adevărul e că ei mi-au pregătit terenul şi trebuie să le mulţumesc.

J.F.: Nu te-ai gândit să faci şi tu spectacole?
A.B.: Ba da. Îmi doresc foarte tare să încep un proiect pe care l-am pregătit deja, am strâns echipa. Piesa se numeşte Oxygen şi e scrisă de Ivan Vîrîpaev. Am actorii pregătiţi, spaţiul, tot, şi sper ca în februarie 2015 să îi prind pe toţi liberi şi să ne apucăm să-l facem. Iar în iulie 2015 o să merg în New York să regizez Harap-Alb cu copii, pentru o companie independentă. Se numeşte Piper Theater. Cel mai bun prieten al meu, Vasile Flutur, lucrează cu ei de vreo 3 ani.

J.F.: Vei face Harap-Alb în limba română sau în engleză?
A.B.: În engleză, în traducerea lui Vasile Flutur.

J.F.: Va fi primul tău spectacol?
A.B.: Dacă nu îmi iese Oxygen-ul înainte.

J.F.: Ar fi tare să ai debutul regizoral cu un spectacol internaţional.
A.B.: Ar fi cam mult.(râde)

J.F.: Unde va avea premiera Oxygen-ului?
A.B.: Sper că la unteatru. Din tot peisajul teatrului independent e spaţiul pe care l-aş alege oricând, în orice condiţii. E foarte intim. Îmi place faptul că e foarte puţin pretenţios şi cred că face un statement din asta. Importantă e calitatea spectacolelor, nu spaţiul înconjurător.

J.F.: Cine sunt actorii implicaţi în acest proiect?
A.B.: Alexandra Fasolă şi Alin State. Îi ştiu din facultate. Ei nu au jucat împreună în ultimii ani. Doar în facultate mai prindeau un examen împreună.

J.F.: Cum ai vrea să fie spectacolul tău?
A.B.: Sper să fie foarte sincer, deşi e foarte general spus. Sper să nu fac compromisuri.

J.F.: Cum te bucuri tu de un spectacol?
A.B.: De un spectacol mă bucur când actorii sunt foarte performanţi, când ritmul întregului spectacol e susţinut. Mă bucur când dau de un text cu care rămân în minte săptămâni sau ani întregi. Şi, evident, mă bucur când dau de câte o scenografie ofertantă pentru fotografii şi mai ales când lumina ţine cu mine.

J.F.: Care ar fi un astfel de text?
A.B.: Când ploaia se va opri de Andrew Bowell mi se pare un text foarte bun. Tema tatălui care realizează că e pedofil şi alege exilul e fantastică. Am avut noroc să mă întâlnesc cu textul ăsta tot în regia lui Afrim care a lucrat cu multă delicateţe şi subtilitate, iar rolul pe care îl face Cristi Popa m-a făcut cu atât mai mult să mă apropii de text.

J.F.: Ce ţi-a oferit ţie această călătorie de a fotografia spectacole în toată ţară?
A.B.: Bucuria de a-i cunoaşte pe actori. Cel mai frumos e când revin într-un teatru din provincie, după un an sau doi, şi îmi revăd prietenii, povestim, ne cunoaştem şi mai bine. Ăsta e cel mai frumos lucru.

J.F.: Pot să spun că tu ai deja o carieră construită din fotografia de teatru, din care te întreţii?
A.B.: Da. N-am sperat să se întâmple atât de repede. Când mi-am propus să fac lucrul ăsta şi am început să refuz joburi mai comerciale, speram ca în 5 ani să reuşesc să fac asta aşa cum îmi doresc, dar s-a întâmplat un pic mai repede.

J.F.: De ce crezi acest lucru?
A.B.: Pentru că îmi place şi lucrez foarte mult. Sper că şi bine.

J.F.: Care a fost maximul de spectacole pe care le-ai fotografiat într-o zi?
A.B.: La maratonul de 25 de ore de la Sibiu din luna aprilie 2014 cred că au fost vreo 12 spectacole. Mi-am şi zis că dacă reuşesc să fac lucrul ăsta nu îmi mai e frică de nimic. Altfel, într-o zi obişnuită, am ajuns să fotografiez 3 sau 4 spectacole. Era festivalul de teatru pentru copii, deci implica un matineu, după aceea prindeam o repetiţie sau două pe la teatre din Bucureşti, seara încă un spectacol de copii şi apoi un spectacol la ore normale de spectacol.

J.F.: Şi apoi urmează munca de după fotografierea spectacolelor?
A.B.: Da, timpul petrecut fotografiind se dublează la editare.

J.F.: Nu te solicită toate astea?
A.B.: Nu ştiu. Nu simt. Asta e cel mai frumos. Mi-am dat seama de lucrul ăsta la începutul anului 2013, când prin februarie m-au sunat nişte oameni de la o bancă să-mi spună că au nevoie neapărat a doua zi de nişte fotografii cu portrete ale unor şefi de departament, care intră într-un interviu şi nu au poze. Era jumătatea lui februarie şi am început să mă agit, să-mi iau blitz-uri, să nu uit cabluri, să-mi încarc bateria, să merg acolo pregătit. Îmi ziceam în tot timpul ăsta - gata începe anul, era cazul să lucrez şi eu ceva. Şi după aceea mi-am dat seama că într-o lună şi jumătate fotografiasem un spectacol, îi făcusem caiet program, petrecusem vreo 5 zile în Brăila, după care am mers la repetiţiile lui Bob Wilson, din ianuarie, de la Teatrul Marin Sorescu din Craiova, unde am stat 2 săptămâni. Trecuse o lună şi jumătate fără să-mi dau seama că am muncit. Pentru mine era continuarea vacanţei de Crăciun. De asta nu obosesc, pentru că îmi place foarte mult ce fac.

J.F.: Cât de serios vrei să te apuci de regie-teatru?
A.B.: E doar o încercare. Nu ştiu dacă o să rămân pe drumul ăsta. Probabil că dacă o să-mi placă foarte mult experienţa din cele două spectacole, o să mă gândesc dacă vreau să fac facultatea de la zero. Poate peste câţiva ani o să ştiu mai clar.

J.F.: Consideri că facultăţile române sunt suficient de dezvoltate pe domeniile regie, fotografie, video?
A.B.: Nu cred foarte tare în şcoală, în general. Am trecut prin UNATC, la secţia de film, şi sunt sigur că am pierdut multe lucruri pe drum. Tot ce am câştigat din facultate au fost prieteni, contextul pe care mi l-a oferit şcoala. Cei mai mulţi prieteni pe care mi i-am făcut sunt de la teatru, nu de la film. Cred foarte tare că dacă reuşeşti să te întâlneşti la jumătate de drum cu facultatea, ai şansa unui context. E un context care te obligă să te ţii de un proiect, să îl faci în nişte paşi corecţi. Cred că e utilă din câteva motive pragmatice. Altfel, nu ştiu ce să zic, dacă suntem noi la un nivel bun sau nu. Cred că până la urmă se rezumă la individ.

J.F.: Care sunt inspiraţiile tale în materie de fotografie?
A.B.: Îmi plăcea pe vremuri foarte mult Tim Walker, care face fotografie de modă şi aduce întotdeauna scenografii incredibile. Îşi desenează cadrele, le gândeşte înainte după care lucrează cu nişte scenografi. Fiecare fotografie în sine e ca un decor de teatru. E fantastic. Altfel, sunt câţiva fotografi pe care îi respect foarte mult aici - Cosmin Bumbuţ, Ionuţ Staicu, de la care am învăţat o conduită în lucru.

J.F.: De ce faci atât de puţin video?
A.B.: Foarte puţin video... În 2013 am filmat trei scurtmetraje după o pauză de câţiva ani. Nu mai filmasem "cinema" de la licenţă. Răspunsul e simplu. Cred că teatrul e mult mai sincer decât filmul. Nu cred în film până la capăt şi ştiu din start că nu mă pot implica într-un film aşa cum o fac într-un proiect de teatru.

J.F.: Probabil eşti singurul din generaţia ta care s-a orientat spre teatru.
A.B.: Da. Am mai avut un coleg, Adi Tudose, care a fotografiat la Operă timp de câţiva ani. Făcea treabă foarte bună, dar el lucrează acum la un film de animaţie, de exemplu.

J.F.: Nu te gândeşti să ţii un workshop de fotografie de teatru?
A.B.: Ba da, m-am gândit. În primul rând, îmi place foarte mult să merg să ţin training-uri de 5-7 zile la festivaluri. Nu am mai făcut asta de vreo 2 ani, dar au fost câţiva ani buni în care făceau cam 2 training-uri pe an. Rezultatele sunt foarte mişto. Dintr-o grupă de 10-12 participanţi, 2 sunt foarte buni şi foarte pasionaţi şi ştiu de atunci că iese ceva bun de acolo. Apoi în câţiva ani îi văd într-adevăr că sunt pe piaţă şi sunt foarte mişto. Altfel nu cred în cursuri, aşa cum nu cred în şcoală. Nu cred că poţi să înveţi pe cineva fotografie. La workshop-uri e un singur lucru pe care încerc să-l transmit, faptul că fotografia, ca orice altă artă, trebuie să fie personală, trebuie să fie filtrată prin personalitatea ta şi dacă faci asta, nimeni nu poate să-ţi spună că rezultatul e greşit. Nu are voie, cât timp eşti sincer şi ţi-ai pus amprenta. Apropo de workshop-urile cu fotografia de teatru, mai fantazez că ar fi mişto să organizez lucrul ăsta. Cred că trebuie să mai cresc un pic. Lucrez destul de mult la partea de organizare. În ultimul timp am reuşit să mă organizez destul de bine pe facebook, pe un blog şi să mă mai educ un pic pe partea de program. Altfel, de-a lungul timpului am mai găsit câte un fotograf tânăr mişto pe care l-am văzut că e foarte bun; indiferent dacă avea sau nu portofoliu, puteam să intuiesc că era material bun acolo, şi îl luat după mine sau îl trimiteam în locul meu să fotografieze. M-am bucurat mereu de rezultat.

matei voievod an I - Adi Bulboaca on Vimeo.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer