Judy Florescu: Cum a fost anul 2015 până acum?
Vlad Bîrzanu: Primul spectacol pe care l-am jucat a fost Martiri. Acela a fost prima reprezentaţie din 2015 şi la o săptămână distanţă am avut spectacolul de la Sibiu - Girafe şi Bizoni, Bizoni a fost premieră pentru mine.
J.F.: De unde eşti tu atât de pozitiv?
V.B.: Nu ştiu de unde, chiar nu ştiu, sper numai să mă ţină cât mai mult. Nu sunt tot timpul pozitiv, dar încerc să fiu cât mai mult pozitiv.
J.F.: Cum a fost anul 2014 pentru tine?
V.B.: Plin, foarte plin, foarte frumos. Am făcut foarte multe lucruri. Nu mi-am făcut un bilanţ ca în alţi ani pe facebook (râde). S-au întâmplat foarte multe lucruri bune. Am făcut câteva spectacole frumoase, am avut şi alte evenimente. Chiar a fost un an foarte plin, poate unul din cel mai plini de până acum.
J.F.: Şi vrei ca şi 2015 să fie la fel?
V.B.: Asta îmi doresc de la fiecare an, să fie cel puţin la fel de bun ca acela care a trecut. Am lansat dorinţa acum trebuie să lucrez să se întâmple, să se îndeplinească.
J.F.: De ce îţi doreai să fii ciocolată când erai mic?
V.B.: Habar nu am. Cred că-mi plăcea ciocolata. Nu ştiu. Nu cred că aveam un motiv. Chiar nu mai ţin minte de ce am vrut să fiu ciocolată. Poate că era mai simplu şi mai altfel.
J.F.: Vroiai să fii mâncat?
V.B.: Nici nu ştiu dacă îmi amintesc sau m-am auzit acum de curând înregistrat pe o casetă, zicând asta.
J.F.: Când erai mic te înregistrai pe casete?
V.B.: Nu mă înregistram singur. Mă jucam cu ai mei. Aveam casetofon pe care puteai să înregistrezi şi era o chestie puţin mai wow. Trebuie să caut să văd ce mai găsesc printre ele. Înregistram tot felul de prostii cred.
J.F.: Eu înregistram de exemplu replici preferate din filme.
V.B.: A, nu, eu eram prea mic. Dacă vroiam să fiu ciocolată, îţi dai seama cam unde era nivelul la ce înregistram (râde.)
J.F.: În 2015 te vedem şi la Sibiu, în spectacolele Girafe şi Bizoni, fabule urbane în regia lui Radu Afrim. Nu e prima dată când lucrezi cu Radu Afrim...
V.B.: Nu, am mai lucrat în 2009 la Baia Mare în Jocul de-a vacanţa [opţiune 9] un spectacol foarte frumos. Din acel spectacol a devenit celebru un cântec, Cântecul lui Madam Vintilă, pe care îl ştie foarte multă lume. E genul acela de cântec care atunci când se repetă se adună toată lumea din teatru, vine prin culise, îl ascultă, îl cântă şi-l dansează.
J.F.: Se mai joacă şi acum?
V.B.: Din păcate nu se mai joacă de câţiva ani. S-a jucat vreo 2-3 ani, dar a avut foarte mare succes, chiar şi în Baia Mare, dar şi în ţară. S-a plimbat la multe festivaluri. Am fost şi în Bucureşti cu el la Festivalul de Comedie. La teatrul din Baia Mare rămâneau oameni afară pentru că nu încăpeau în sala de spectacol. Era un spectacol foarte fain.
J.F.: De ce crezi că se opreşte un spectacol?
V.B.: La Baia Mare au plecat cam toţi actorii din teatru. Nu mai sunt angajaţi acolo. Din cauza asta dispare un spectacol. Din raţiuni de management sau din cauza publicului care nu mai vine... Nu ştiu. Sunt foarte multe motive.
J.F.: E trist când se opreşte un spectacol?
V.B.: Da, mai ales dacă e un spectacol la care ţii. Şi acolo aveam dublură pe rol, fiindcă intrasem la facultate şi ar fi devenit greu să joc fără dublură.
J.F.: Făceai naveta între Cluj şi Baia Mare...
V.B.: Tocmai. Probabil nu mi s-ar fi permis, fiind chiar la începutul facultăţii, să lipsesc. Am avut dublură încă de la început şi nu l-am mai jucat după ce am intrat la facultate. Înainte ca spectacolul să nu se mai joace, eu deja nu mai jucam în el, din păcate. Şi-mi părea foarte rău că ţineam mult la spectacolul acela.
J.F.: Dacă am fi să facem o excursie la Sibiu să vedem Girafe şi Bizoni de Paul Miro în regia lui Radu Afrim, ce ne-ai spune despre aceste spectacole?
V.B.: În primul rând v-aş spune să veniţi neapărat că merită şi o să vă placă. Sunt foarte diferite, ca şi textele. Nu faptul că sunt foarte diferite le face foarte frumoase, dar ăsta e un aspect. Sunt diferite ca estetică, ca stil de joc, ca montare regizorală, totul e diferit. Abordează probleme foarte interesante şi actuale. Spectacolele au aceeaşi distribuţie. Facem figuraţie specială într-unul, suntem tot felul de oameni care apar pe acolo, vecini de exemplu.
J.F.: Care este relaţia ta cu vecinii?
V.B.: În spectacol sau în viaţa reală?
J.F.: În viaţa reală.
V.B.: E bună, dar mă refer la cea de-acasă, de unde sunt eu din Baia Mare, pe aceea pot s-o descriu, că în rest nu prea am relaţii cu vecinii, pentru că nu stau mult într-un loc.
J.F.: E o caracteristică a ta faptul că tu călătoreşti foarte mult.
V.B.: E o caracteristică a vieţii mele în perioada asta. Nu credeam că o să călătoresc atât de mult. Dar îmi place să călătoresc. Nu mă deranjează. Chiar îmi place foarte mult.
J.F.: Nu te gândeşti să te duci şi în străinătate să faci un spectacol?
V.B.: Mi-ar plăcea, dar nu în ideea de a pleca acolo să caut ceva. Dacă de aici găsesc ceva sau apare ceva, da, dar nu aş emigra ca să lucrez altundeva. Aş lucra la un proiect în străinătate, dar cel puţin acum nu simt că aş putea să trăiesc în altă parte în afară de România.
J.F.: Cum vezi evoluţia teatrului în România, dat fiind că sunt tot felul de probleme cum ar fi publicul la spectacole?
V.B.: Nici eu nu o văd prea bine, dar nu vreau să n-o văd prea bine, pentru că dacă n-aş vedea-o prea bine nu aş mai face meseria asta. Cred că se întâmplă lucruri frumoase. Sper. Eu întotdeauna sper. Acum e adevărat că publicul e şi nu e. Nu e o chestie stabilă sau constantă că ai public sau nu ai public. Şi la Vâlcea avem la unele spectacole săli pline şi alteori avem săli mai puţin pline şi nu ne putem explica de ce se întâmplă chestia asta. Peste tot se întâmplă chestia asta. Şi la Mureş. La Sibiu până acum sala a fost plină. La Sibiu e un teatru în care se joacă mult şi reuşesc să-şi umple sălile. Dar nu toate teatrele reuşesc să facă asta şi nu ştiu exact care e secretul.
J.F.: La ce lucrezi acum?
V.B.: Se numeşte Stags and hens de Willie Miller şi nu, nu e o piesă cu animale. Regia Vlad Massaci, cu care am făcut şi O poveste ciudată la miezul nopţii tot la Anton Pann. Premiera va fi în aprilie 2015 la Vâlcea. Am început repetiţiile de curând şi ne simţim foarte bine. Distribuţia este formată din 11 actori.
J.F.: În câte spectacole eşti la Teatrul Anton Pann?
V.B.: Vor fi şase cu premiera din aprilie 2015.
J.F.: Mai joacă şi altcineva în atât de multe ca tine?
V.B.: Da, toţi. Suntem în medie cam 10-11 actori tineri, ce fac parte din trupa venită în ultimii ani, şi noi jucăm cam în toate spectacolele. Cu noi se fac spectacolele în principiu, fiindcă noi suntem trupa în mare parte.
J.F.: Actorii mai în vârstă şi-au dat demisia?
V.B.: Nu, nu, nu. Iulia Antonie şi Radu Constatinov, de exemplu, joacă destul de mult cu noi. Dar în rest nu mai sunt foarte mulţi. Suntem o trupă mică.
J.F.: Din cele cinci spectacole de la Anton Pann ai unul care se numeşte O înmormântare erotică şi vreau să te întreb cum priveşti tu moartea?
V.B.: Eu cred în Dumnezeu, sper că e o trecere şi vreau să cred că e o trecere la ceva mai bun. Chiar cred că este ceva dincolo care ne aşteaptă.
J.F.: Ce vrei să te aştepte dincolo?
V.B.: Încerc să nu-mi fac aşteptări prea mari în general. Lucrez la asta - să nu-mi fac aşteptări prea mari - ca să nu fiu dezamăgit de ele, aşa că nu-mi fac aşteptări nici cu ce mă aşteaptă după moarte ca să nu fiu dezamăgit.
J.F.: Atunci spune-i ce aşteptări ai în viaţă sau nu ai deloc?
V.B.: Nu am, sper şi am vise, dar nu lucruri foarte concrete, lucruri mai generale şi poate că asta e o greşeală. Uneori îmi doresc lucruri concrete dar vin, se împlinesc şi pleacă. Chiar am avut noroc până acum ca toată viaţa mea să mi se împlinească majoritatea dorinţelor, cele mai importante. Întotdeauna când mi-am dorit un lucru mult şi gândul ăsta l-am lansat cumva în univers şi m-am gândit că o să se întâmple şi că îmi doresc mult să se întâmple, s-a întâmplat până la urmă. Şi s-a întâmplat aşa cum am vrut eu. Mai devreme sau mai târziu, dar s-a întâmplat.
J.F.: Probabil că şi tu le-ai generat cumva...
V.B.: Sunt convins că dacă transmiţi... că de-aia l-am şi lansat în univers şi după-aia l-am şi susţinut cu gândurile mele. L-am ajutat. În acelaşi timp nu am stat pe un scaun, aşteptând să se întâmple.
J.F.: Ai opt spectacole în trei oraşe diferite. Nu sunt cam multe pentru vârsta ta?
V.B.: Nu cred că sunt prea multe. Eu nu mă simt obosit. opt spectacole în doi ani şi jumătate de când am terminat facultatea nu e mult. Ar fi trebuit să am zece (râde).
J.F.: Poate vei avea, nu?
V.B.: Da, o să am. Nu mă grăbesc.
J.F.: Ce este cel mai plăcut la o repetiţie?
V.B.: Cel mai plăcut e când te întâlneşti cu adevărat cu partenerul / partenerii în scenă şi simţi că se leagă lucrurile şi apare un fel de adrenalină aşa şi îţi dai seama că se clădeşte ceva. Şi pe urmă cel mai bine e când la următoarea repetiţie îţi aminteşti ce-ai făcut şi iese cel puţin la fel de bine (râde).
J.F.: Cu ce gânduri ieşi din teatru după spectacol?
V.B.: Cu multe. E ca atunci când te întâlneşti cu un prieten drag cu care nu te-ai văzut demult şi când pleci e sentimentul de bucurie că v-aţi revăzut şi tristeţea că vă despărţiţi iar. Diferenţa e că nu poţi să vorbeşti la telefon sau pe facebook cu spectacolul (râde).