Gwenaëlle Aubry (n. 1971) este, fără îndoială, una dintre cele mai interesante şi mai originale voci de pe scena literară franceză a ultimilor ani. După terminarea studiilor - la ENS şi la Trinity College - a obţinut titlul de doctor în filozofie şi, în prezent, este cercetătoare la CNRS şi predă filozofia la Universite Paris IV - Sorbonne. A publicat şase romane, cu teme foarte diferite între ele: Le diable détacheur (1999), L'isolée (2002), L'isolement (2003), Notre vie s'use en transfigurations (2007), Personne [Nimeni] (2009), Partages (2012), care au consacrat-o ca prozatoare, precum şi cîteva eseuri despre filozofia antică şi receptarea ei astăzi. Romanul Nimeni, pentru care a fost recompensată, în 2009, cu prestigiosul Prix Femina, a fost tradus şi în limba română de poeta Svetlana Cîrstean, la Editura Pandora M. Gwenaëlle Aubry a fost prezentă la ediţia din 2014 a Tîrgului de Carte Gaudeamus pentru lansarea ediţiei româneşti a romanului Personne.
Florina Pîrjol: Cînd aţi început să scrieţi?
Gwenaëlle Aubry: Mi-a fost întotdeauna greu să stabilesc cu precizie momentul în care am început să scriu. Dar ştiu că a fost devreme, cîndva în copilărie. Îmi amintesc foarte bine încă din adolescenţă nevoia de acest gest cvasiritualic de a scrie, de a întrerupe, la un moment dat, ritmul accelerat în care trăiam, de a mă retrage cumva. Una dintre cele mai vechi amintiri pe care le am este tocmai senzaţia că, pentru a mă putea bucura cu adevărat de viaţă, de realitatea din jur, de ceea ce mi se întîmpla, era nevoie să scriu toate aceste lucruri. Nimic nu putea fi trăit cu adevărat dacă nu era scris. Nimic nu putea fi efectiv trăit decît provocînd acest soi de întrerupere a fluxului vital. Am avut, aşadar, întotdeauna o relaţie foarte specială şi intensă cu gestul, cu practica în sine a scrisului, şi acest gest a devenit atît de insistent în viaţa mea încît, pînă la urmă, am ales să studiez filozofia tocmai ca să fac loc acestui gest în cotidianul vieţii mele. Fără să anticipez ce o să iasă din asta, pentru că nu ştiam sigur ce voi scrie sau dacă voi scrie ceva vreodată, roman, eseu sau alte lucruri. De fapt, pentru mine nu conta atunci decît gestul, actul în sine de a scrie.
F.P.: Romanele dvs. au, cel puţin în aparenţă, teme foarte diferite: urîţenia, ruptura şi trauma, închisoarea. Ce este, totuşi, comun acestor cărţi? Sînt legate de identitate?
G.A.: Adevărul este că m-a interesat mai puţin identitatea în sine, cît mai ales acele momente în care identitatea ezită, tremură, cînd ceva din mine sau ceva din real crapă. Aceste lucruri mă interesează cu adevărat, momentele de ruptură, momente-falie. Mi-am dat seama recent că, în centrul romanelor pe care le-am scris pînă la 30 de ani, există întotdeauna acest element: o astfel de clipă în care totul se răstoarnă. Şi răsturnarea se poate produce în direcţia ororii sau a miraculosului, în ceea ce am putea numi extaz pozitiv sau extaz negativ. Roberto Bolaño, un scriitor care mie îmi place mult, spunea într-un interviu magnific, pe care l-a dat cu puţină vreme înainte de a muri, că orice scriitor cunoaşte extazul. Şi nu mă refer la sensul religios sau confesional al acestui cuvînt, ci la acela grec, de a ieşi din tine, de a ieşi din echilibru, din imobilitate. Şi dacă ajungi să cunoşti acest extaz, atunci singura problemă rămîne cum anume reuşeşti să-l exprimi şi, în plus, cum reuşeşti apoi să-ţi reiei cursul normal al vieţii după ce-ai făcut asta. De fapt, cred că toate vocile care există în cărţile mele încearcă să gestioneze acest moment de sideraţie, care le condamnă într-un fel la tăcere, la imobilitate, care le ameninţă cuvintele şi identitatea. De obicei, sînt voci feminine ale unor naratoare care povestesc despre ele, pentru că majoritatea romanelor mele sînt scrise la persoana I. Acestea sînt problemele fundamentale pentru mine: cum să extragi muzica din tăcere şi cum să extragi viteza şi mişcarea dintr-un astfel de moment de sideraţie. Altfel spus, cum să transformi intensitatea să-i zicem statică a extazului, intensitatea acestor clipe cutremurătoare, a acestor clipe-falie.
F.P.: Dar nu cumva poezia face acest lucru mai bine decît proza?
G.A.: Ba da, şi e interesant că mă întrebaţi acest lucru, pentru că una dintre chestiunile care mă preocupă cel mai mult este tocmai felul în care poezia şi romanul se articulează împreună. Şi constat că am tot mai des în ultima vreme tendinţa să introduc elemente poetice în textele mele în proză. Am avut multă vreme un raport nefericit cu romanul ca gen, fiindcă mi se părea, ca multor altor scriitori, o specie mai puţin desăvîrşită decît poezia. Dar în ultimii ani am ajuns să-l accept, pentru că am ajuns să cred că, de fapt, pe teritoriul romanului se joacă, de fapt, această reluare a suflului vital.
Imperativul propriului limbaj
F.P.: Scriitorii ar trebui să aibă părinţi? Părinţii lasă urme în scrisul lor?
G.A.: Eu sînt destul de reticentă la orice formă de încadrare, fie ea familială, genealogică, rasială, sexuală. Cred că scrisul este tocmai ceea ce te ajută să scapi de toate aceste etichete şi înregimentări. Scrisul nu vine din tine însuţi, scria cîndva Kafka. Bineînţeles că nu sîntem altceva decît copiii părinţilor noştri - sîntem ţesuţi din tot felul de poveşti ancestrale, din mituri. Pentru mine, marele discurs mitic e mult mai important decît mica istorie familială. Sîntem urziţi din memoria evenimentelor pe care nu le-am trăit, din ocean, dintr-o mulţime de alte lucruri. Dar, pe lîngă toate acestea, avem nevoie de un loc din care să evadăm, şi genealogia sau familia e un loc bun pentru aşa ceva. Aşadar, e adevărat că am scris un roman despre un tată şi că acest tată e profund prezent în ceea ce scriu, dar identitatea lui nu a fost clar stabilită, ci a fost amestecată cu elemente de legendă şi ficţiune.
F.P.: Dar nu e neapărat necesar să fi scris, de fapt, despre vreunul dintre părinţi, fiindcă eu cred că există ceva subteran în scrisul nostru, care e legat de părinţi.
G.A.: Da, sigur că da. Şi ce spuneţi îmi aminteşte că am scris recent un text pentru a fi pus în scenă, un text despre Sylvia Plath, pe care trebuia să-l citesc alături de un actor de comedie şi de doi muzicieni. Şi această mare poetă are o frază foarte violentă, foarte nebună şi, în acelaşi timp, foarte frumoasă. Aşa cum e tot ceea ce scrie ea. Zice că a scrie înseamnă să te naşti din nou, dar nu dintr-o femeie, o frază şocantă, violentă, cu multiple înţelesuri. Şi adevărata problemă e cum să rupi prin intermediul limbii legătura pe care, de fapt, chiar limba a ţesut-o. Altfel spus, cum - din interiorul limbii materne, care la început a numit totul pentru noi, totalitatea realului, toate dimensiunile lui, de la cele mai carnale la cele mai abstracte, cum, aşadar, din străfundurile acestei limbi am reuşit să fabricăm o alta. Problema e cum să-ţi croieşti, din interiorul limbii materne, un nou drum spre lume, o nouă limbă, în fond. Aşa aş interpreta fraza Sylviei Plath. Tot ea zice, în altă parte: pentru a spune "te iubesc" am nevoie de propriul meu limbaj. Îmi trebuie o nouă limbă. Pentru că e vorba, altfel, de o formulă excesivă şi destul de goală.
F.P.: N-o să vă întreb despre relaţia cu tatăl dvs., fiindcă sînt convinsă că toată lumea vă întreabă asta.
G.A.: Tot ce se poate spune despre relaţia cu tatăl meu a fost deja spus sub singura formă posibilă, aceea a literaturii. Dar ce vă pot spune, în plus, este că citea tot ceea ce scriam, literatură sau filozofie, era foarte atent la scrisul meu. Cînd a citit un roman de-al meu - şi eu chiar reiau acest episod în carte -, în care un personaj moare, el a notat pe marginea cărţii un "nu", urmat de semnul exclamării. De fapt, raportul cu literatura mi-a fost transmis de mama, însă raportul cu limba, cu realul vine de la tatăl meu.
F.P.: Ştiu că ideea scrierii acestei cărţi a pornit de la un manuscris al tatălui dvs.
G.A.: Da, am avut acest imens noroc de a avea un text scris de el. Şi, de fapt, în mod paradoxal, acest text n-a făcut decît să mărească opacitatea din jurul lui, fiindcă el nu a fost niciodată un personaj transparent nici pentru sine, nici pentru ceilalţi. Însă e adevărat că, la un moment dat, după momentul morţii şi prin intermediul limbajului, al tuturor acestor voci din textul lui, un alt fel de relaţie s-a construit între noi. Acesta este unul dintre lucrurile magice pe care le permite şi le autorizează, de fapt, literatura, fraza scrisă. E ceva din moştenirea subterană despre care vorbeam mai devreme, lucruri în care eu cred foarte mult. Şi mai cred, deşi ar putea părea o banalitate, că pe măsură ce ne maturizăm şi îmbătrînim, există în noi un strat vital care iese la suprafaţă şi care poate fi legat fundamental de comportamentul cuiva dispărut. Comportamentul tatălui meu în raport cu provocarea simt că-l am şi eu din ce în ce mai mult. Nasul de clovn, tentaţia de a-ţi pune un nas de clovn în toate situaţiile realmente codificate social, o am din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce îmbătrînesc. Sînt tot mai mult fiica tatălui meu.
F.P.: Deci, aţi găsit acest manuscris al tatălui dvs. A fost o surpriză?
G.A.: Nu, ştiam de existenţa lui, îmi povestea despre el de pe vremea cînd încă scria la el. Dar l-am găsit abia după moartea lui. Ştiam că voia să-l vadă publicat. Apropo de ce vorbeam mai devreme, în familia mea există o relaţie destul de serioasă cu scrisul. Şi bunicul meu a lăsat în urmă sute şi sute de pagini. Există un soi de grafomanie generalizată în această familie, se pare [rîde]. Şi cînd am regăsit manuscrisul tatălui meu avea un titlu, Oaia neagră melancolică, dar şi un subtilu între paranteze "de romanţat", pe care l-am simţit imediat ca pe un soi de injoncţiune textuală adresată mie. Sau poate că, după ce a terminat de scris, şi-a notat acest subtitlu pentru el, ca pe ceva ce avea de rezolvat. Dar trebuie spus, în acest context, că îmi spunea că sînt o romancieră. Mă mai numea uneori autoare de "filozofice", dar nu-mi zicea niciodată scriitoare, pur şi simplu. Aşa că, atunci cînd am văzut acea notiţă "de romanţat", m-am gîndit că îmi era adresată mie. În plus, era un mesaj destul de opac, de încifrat: ce însemna el, în fond, cum adică "de romanţat"? Am petrecut mult timp citind şi recitind acest manuscris, încercînd să înţeleg ce era cu el şi cum anume să ascult această injoncţiune spectrală.
Despre vocile din fiecare
F.P.: Şi ce conţinea acest manuscris?
G.A.: Conţinea o mulţime de lucruri pe care eu le-am tot citit şi din care am selectat şi extras tot felul de pasaje, dar nu neapărat din raţiuni literare. Există, în acest manuscris, nişte texte foarte stranii, foarte frumoase, uneori şi foarte indecidabile sub aspectul genului sau al formei. Distincţia dintre real şi ficţiune, dintre real şi minciună sau delir, cum vreţi să-i spuneţi, e complet suspendată prin aceste texte. Ştiam un singur lucru: că nu voiam să fac un roman familial, un roman de doliu, nu voiam să zic "eu", voiam să fiu la maximum de distanţă posibilă faţă de propriul meu eu. Şi distanţarea a fost atît de mare încît am ajuns să-mi interzic folosirea persoanei I. Apoi, într-o bună zi, s-a impus ca de la sine această formulă a abecedarului, şi în acel moment am ştiut că e ceea ce trebuia. Fiindcă, de obicei, aşa se întîmplă, cel puţin aşa mi se întîmplă mie, atunci cînd ai construcţia, ai, de fapt, toată cartea. Această formulă conţinea ceva mecanic, ceva ludic, ceva asociativ. De fapt, ceva mecanic combinat cu ceva foarte liber. Şi scrierea propriu-zisă a cărţii s-a petrecut foarte rapid, deşi eu nu scriu repede. În orice caz, a avut ceva jubilatoriu. A fost un moment plin de bucurie.
F.P.: Dacă nu e roman de doliu, nici autobiografie, nici autoficţiune, atunci ce e?
G.A.: E ceva experimental. Eu sînt foarte neîncrezătoare faţă de astfel de categorii generice. Există, bineînţeles, persoana I, care nu apare, însă, decît ca un ecou al altei voci. Nu e, pur şi simplu, distanţa memoriei, e mai mult. Nu ştiu dacă ar trebui să spun eu acest lucru, dar Nimeni este o carte despre riscul, dar şi despre bucuria pe care o simţi atunci cînd nu trebuie să te iei în posesie pe tine însuţi, despre faptul că poţi fi mai mulţi. Cred că, într-o anumită măsură, fiecare dintre noi e făcut din mai multe voci. E o carte despre puterea vitală pe care o are literatura.
Mă tem să vorbesc despre catharsis, pentru că, în fond, de ce anume trebuie să te purifici? De fapt, trebuie să păstrezi pasiunea, durerea, furia, nu să te purifici de ele. Calitatea unei cărţi, cred eu, se măsoară şi în pasiunea care animă, electrizează acea carte. Detest patetismul, nu despre el vorbesc cînd spun pasiune, ci despre puterea sentimentului. În aceste mişcări pe care le facem, sub constrîngerea limbajului, în aceste jocuri se întîmplă nişte procese de-a dreptul magice care constau efectiv în inversarea codului realului. A transforma realul cel mai sumbru, cel mai tăcut, cel mai secret într-un soi de muzică a vieţii, la care ar putea rezona şi ceilalţi. Roman familial, roman de doliu - toate acestea sînt nişte categorii foarte apăsătoare care au legătură tocmai cu patetismul, cu mica istorie, cu jocul de roluri. Eu resping toate aceste etichete. Fiindcă în acest roman nu am jucat rolul persoanei îndoliate, după cum n-am jucat nici rolul mortului. Vedeţi, e foarte important să reuşeşti să scapi de pe locul mortului. Şi cînd eşti într-un anumit rol, de fapt, eşti pe locul mortului.