02.03.2015
Gazeta Sporturilor, martie 2015
În interviul acordat Gazetei Sporturilor, Tudor Giurgiu vorbeşte despre sport, justiţie, marii sportivi cu care a lucrat şi despre experienţa ca director al TVR.
 
Maria Andrieş: Cum aţi procedat pentru filmarea scenei din De ce eu? care are loc pe Stadionul Dinamo?
Tudor Giurgiu: Colegii mei au sunat la club, au explicat: "Ştiţi, vrem să facem un film despre un procuror care a murit şi care era fan Dinamo. Mai e şi o chestie din asta, de tribute, regizorul e şi el dinamovist". "Da? 5.000 de euro". "Staţi aşa, n-aţi înţeles bine. Puteam să alegem orice echipă. Chiar dacă filmul ăsta nu vă generează mari beneficii de imagine, cumva noi vă facem un serviciu. Şi nici nu deranjăm". Le-am explicat si le-am explicat. Ei, nu, nu, nu. 5.000 de euro pentru o oră şi jumătate de filmări.
 
M.A.: Şi pînă la urmă cum v-aţi înţeles?
T.G.:  La ultima discuţie, cineva a venit cu ideea să le filmăm, la schimb, un clip cu imnul echipei. Am închiriat un studio, tot am cheltuit nişte bani, le-am filmat clipul cu jucătorii cîntînd imnul echipei.

M.A.: Ceva peripeţii la filmările de pe stadion, în timpul meciului?
T.G.: Am nimerit în cel mai prost moment. Am filmat la Dinamo - Pandurii. Aveam nevoie ca actorii să reacţioneze la ce se întîmplă pe teren. Ei, şi cît am stat acolo, 70 de minute, nu se întîmpla nimic. Dinamo juca prost, nu dădea gol. Am filmat, am strîns să plecăm şi, cînd ieşeam pe uşă, Dinamo a dat gol.

"Problema cu Hagi e că n-are dimensiunea miştoului"

M.A.: Cum ai ajuns fanul lui Dinamo?
T.G.: În copilărie, fiind din Cluj, ţineam cu "U", normal. Apoi cu Craiova, în perioada Craiova Maxima. Am avut un scurt stagiu stelist, apoi am devenit dinamovist, în perioada de glorie a echipei. Şi am rămas dinamovist. În timpul documentării pentru filmul ăsta, am avut tot felul de semne. Eu nu sînt mistic, dar m-a surprins să aflu, de pildă, că şi procurorul Panait era dinamovist convins, mergea la meciuri.
 
M.A.: Cum ţi se pare Dinamo din zilele noastre?
T.G.: Mie îmi place băiatul ăsta, Teja, de cînd a fost la Cluj. Pare un tip care ştie meserie.
 
M.A.: Despre echipa naţională de azi, ce crezi?
T.G.: Eram atît de trist cînd era Piţurcă selecţioner. Mi se părea "naţionala" oglinda nesimţirii, a imposturii şi a aroganţei din societatea românească. Acum, în sfîrşit, poate se schimbă ceva.

M.A.: Cine schimbă, Iordănescu?
T.G.: Poate are, aşa, o capacitate de motivare, cine ştie? Eu mi-aş dori alte nopţi albe ca-n '94. Chiar mă gîndeam, în toamnă (toamna lui 2014 - nota LiterNet), cînd a fost nebunia politică, la alegeri, că de mult nu mai ieşisem pe străzi cu aşa efuziune, ca în perioada de glorie a "naţionalei"

M.A.: La TIFF, mai organizaţi meciuri de fotbal?
T.G.: În ultimii ani, n-am mai făcut, dar trebuie să reluăm tradiţia, mai ales că avem în program un film care se cheamă Messi. În plus, vreau să fac un film despre Hagi. Există un film cu Maradona, bulgarii au un film despre Stoicikov. Problema cu Hagi e că n-are dimensiunea asta de bancuri, de miştouri, el este mereu serios. Nu e omul ăla să-l iei, să facă glume la cameră.

M.A.: De jucat fotbal, joci?
T.G.: Nu, doar tenis, e singurul sport pe care-l practic.

"Îmi place Federer, de cînd a început să piardă"

M.A.: Ai filmat spoturi publicitare cu Simona Halep. Cum e ca "actriţă"?
T.G.: Îi plac filmările, e dezinvoltă, foarte profesionistă, pricepe imediat ce trebuie să facă.

M.A.: Crezi că are şanse la locul 1 în WTA?
T.G.: Halep are tot ce-i trebuie unui mare sportiv. Dar diferenţa în sportul de performanţă se face la nivelul staff-ului, al antrenorilor, al psihologului.

M.A.: Ce jucător favorit ai în tenis?
T.G.: Am fost un mare fan Sampras, apoi mi-a plăcut de Nadal. De cîţiva ani, probabil îmbătrînind, îmi place tot mai mult Federer. Îmi place pe cît de mult nu l-am suportat, cînd era o maşină fără fisură. Îmi place din momentul în care s-a umanizat şi-a început să piardă. Dintre jucătoare îmi place Chris Evert.

M.A.: Filme despre tenis te-ai gîndit să faci?
T.G.: Nu cred că aş face, deşi, uite, Agassi e un personaj mişto, dacă îi citeşti cartea. Are zona lui întunecată, de cădere. De asta îi şi admiră americanii pe actorii lor, care cad şi revin. Revenirea îi face, de fapt, eroi.

"Ne-a apucat frenezia construirii stadioanelor"

M.A.: Printre primele anchete celebre, sînt cele din fotbal. De ce crezi că au ţinut unii afacerişti să aibă şi echipă în Liga 1?
T.G.: Cred că şi în comunitatea afaceriştilor există tipul ăsta de concurenţă: "Uite ce mi-am luat! Un Rolls Royce, un club de fotbal..." Cîţiva, Paszkany, Buşcaru, au scos bani din fotbal ca din orice afacere. Cazul lui Porumboiu mi-e neclar. Mi s-a părut că el chiar dorea să facă ceva acolo, la Vaslui, dar undeva s-a rupt firul.

M.A.: Din ce cauză?
T.G.: Nu-mi dau seama de ce, poate tocmai din cauza faptului că era mult prea prezent la echipă. Ce nu pricep eu este că, pe lîngă afacerişti, vor şi primăriile să se implice. Şi nu cu bani puţini, unele dau tone de bani. Nu ştiu dacă în străinătate se întîmplă chestia asta. Îmi place şi frenezia din ultimii ani, de a construi stadioane în toată ţara. Am terminat-o cu bisericile, trecem la stadioane. Minunat că se fac, dar sînt goale trei sferturi din an. La Cluj, de pildă, avem două şi-o să rămînem doar c-o echipă.

M.A.: Despre Dosarul Transferurilor ce  părere ai?
T.G.: Cel mai tare m-a şocat cazul lui Gică Popescu. M-a şocat ce tîmpenii poţi să faci la un moment dat, cînd intri într-un anturaj. Cred că fotbalul românesc ar fi fost mult mai OK cu Gică Popescu în fruntea federaţiei. Dar uite, faci o tîmpenie nasoală... Partea amuzantă...

M.A.: Există şi o parte amuzantă?
T.G.: Da, oarecum. Am lucrat filmul De ce eu? şi la Sofia. Le povesteam bulgarilor ce se întîmplă, despre cazurile de corupţie din România, cum anchetează DNA-ul şefii de cluburi. Şi ei ziceau: "La noi nu s-ar putea face asta niciodată! Bravo, românilor, sînteţi tari!". Am avut aşa un sentiment... Ştii, noi ne comparăm mereu cu bulgarii, acum aveam ceva ce ei n-au.

"Ca şef la TVR, eram naiv ca procurorul Panait"
 
M.A.: De ce ai ales subiectul ăsta de film, cazul Cristian Panait?
T.G.: Din motive personale. După ce-am plecat din TVR, m-am gîndit că aş face un film despre mine, despre ce-am trăit acolo, în ultimele luni, ca director. Despre naivitate vs. sistem, despre presiuni, mici compromisuri, despre eşec, despre singurătate, izolare... Nu puteam să scriu un scenariu despre mass-media. Şi, căutînd în sertarul cu subiecte, am dat peste povestea asta.

M.A.: Cum te-ai regăsit în povestea unui procuror?
T.G.: Cu cît înaintam în documentare, aveam un sentiment straniu de oglindire. Mă regăseam în multe din, să spunem aşa, virtuţile personajului real: rigoare, seriozitate, disciplină. Astea erau interpretate de unii drept ciudăţenii. Mai erau coincidenţele astea: ţinea cu Dinamo, lucrase şi el în TVR, mergea în studenţie la acelaşi club ca mine... Cu cît aflam mai multe despre omul ăsta, mi-era clar că alegerea unui subiect de film dintre altele nu e niciodată întîmplătoare.

M.A.: Experienţa ca director al TVR cum a fost?
T.G.: Cînd sînt detaşat, aşa, aş spune că nu regret nici acum că am acceptat postul, deşi ultimele luni, în 2007, au fost horror. Toţi mi-au bătut capul la final: "Ţi-am spus să nu te bagi!".

M.A.: Şi de ce te-ai băgat?
T.G.: Eu nu prea cumpăr chestia asta, că nu e bine să te implici. De asta m-am şi dus. Bă, nu se poate să nu schimbi ceva. Şi am dat acolo peste un fel de familie mare, în care toţi se concentrau pe problemele lor, minore, fără legătură cu interesul publicului. Din interior ai senzaţia "Am schimbat, am făcut".

M.A.: Din afară cum se vede?
T.G.: Din afară, vezi, cînd pleci, că tot ce laşi în urmă e, eventual, mulţumirea că ai făcut un program, cum a fost Mari români, de care sînt foarte mîndru. Cred că a fost un program bun, cu un alt tip de conţinut dect eurovisioanele. Asta şi faptul că la TVR 2 am reuşit să schimbăm aproape total profilul postului.
 
M.A.: Şi unde crezi că ai dat greş?
T.G.: La comunicare. N-am spus la timp "Fraţilor, modelul actual economic nu mai poate continua, o să intrăm pe pierdere". Apoi faptul că n-am ştiut să gestionăm relaţia cu mediul politic, asta însemnînd că trebuia să te pleci şi să laşi liber la butoane, să-şi numească alţii oamenii în posturi. Apoi faptul că n-am avut prieteni printre politicieni, n-am stat cu ei la cafele...
 
"A fost ca-n rai, pînă a început războiul între palate"
 
M.A.: Dacă n-ai avut prieteni la putere, cum ai ajuns şef la TVR?
T.G.: Făcusem nişte spoturi pentru liberali. Era o perioadă în care se căutau oamenii tineri. Iar Tăriceanu, pe care nu-l cunoşteam, a fost foarte OK. Mi-a spus: "Dom'le, eu nu vreau control, vreau doar să fie bine, reflectare obiectivă". Un an de zile, a fost raiul acolo. După aia, cînd au început meciurile dintre palate, a început şi nasoleala. Lupta nu se dădea doar la primul nivel, între preşedinte şi premier, ci şi între anturajele lor.

M.A.: Cum ai reacţionat, ce-ai făcut?
T.G.: Eu m-am nimerit, fiind aşa, o chestie mică, neînsemnată, într-un meci foarte mare, care voia putere, acces la ştiri. În naivitatea şi tîmpenia mea, probabil eram încă necopt, credeam că îi pasă cuiva să facă din TVR o instituţie performantă. Dar lor nu le pasă deloc, nici nu înţeleg ce-i ăla serviciu public. Ei vor să aibă staţia lor, să fie la dispoziţia lor, să iasă la televizor cînd vor să transmită ceva. Ca director, cel mai aiurea e că oamenii din interior, subalternii tăi, vor doar să-şi apere posturile şi fac tot ce pot să pactizeze cu politicul, fiecare îşi sună politicienii lui.

M.A.: Care ar fi soluţia, în opinia ta, pentru reformarea TVR?
T.G.: N-ai altă soluţie decît s-o închizi. N-oi fi fost nici eu un manager bun, am lăsat datorii, dar nici cei care au venit după bine n-au redresat bugetul. Trebuie să reduci chestia, sînt prea multe posturi, producţii, programe, oameni. Televiziunea publică trebuie reinventată, cum au făcut grecii.

"Mă deranjează politicienii care muncesc doar la TV"

M.A.: Unii spun că justiţia se vede prea mult la TV. Tu ce crezi?
T.G.: Cind lucram la filmul asta, a fost foarte util să nu mă uit la TV deloc. Am senzaţia că te expui, cu cît te uiţi mai mult, isteriei din studiouri. Sînt acolo tot felul de personaje, care mai de care mai analişti. Isteria asta e extrem de poluantă, mai ales la primul nivel, cel afectiv. Dar faptul că procurorii îşi fac treaba nu mi se pare prea mult. Pe mine altceva mă deranjează.

M.A.: Ce anume?
T.G.: Că oamenii care ar trebui să-şi facă treaba,  politicieni, membri ai Guvernului, sînt la TV tot timpul. Poate că sînt şi prea multe canale, de aceea au acces mai uşor. Dar oamenii ăştia n-au altă activitate, n-au iniţiative parlamentare, nu muncesc, de fapt, dar au păreri.

M.A.: Dar de "cinejustiţie" putem vorbi, să faci dreptate prin cinema unui procuror învins de sistem?
T.G.: Aş vrea ca filmul ăsta să aibă un impact şi în societate. Cît despre redeschiderea cazului, nu cred că avem şanse. E anormal că dosarul lui a stat atît timp necercetat. Oameni, care sînt convins că sînt bine mersi acum, au pus o presiune pe omul ăsta, l-au forţat să-şi ia viaţa. Şi nu s-a investigat serios atunci. L-au scos că era nebun. I-au făcut investigaţii psihiatrice post-mortem. Cum?

"Nu mai trăim în pampasul anilor 2000"

M.A.: Crezi că există şi o altfel de justiţie decît cea din tribunale?
T.G.: Nu cred. Ceea ce e foarte dureros, nu neapărat din perspectiva mea, cît din perspectiva acelei peste 40% de Românie rurală şi a urbanului mic. Mă gîndesc ce-or înţelege oamenii ăia cînd văd magistraţii prinşi cu şpăgi. Ce încredere să mai aibă cînd se duc la tribunal pentru problemele lor?

M.A.: Avem un mod original de-a ne raporta la lege, noi, românii?
T.G.: Nu, nu-i vorba de asta. Cred că prea ne-am bătut joc de toate în anii ăştia. Ne-am bătut joc de justiţie, de felul în care toate partidele, pe rînd, înţeleg să-şi aplice principiile de guvernare. De fapt, e un singur principiu: cine vine la putere încearcă să tragă cît mai mult pentru partid.

M.A.: Ce efect crezi ca vor avea în politică, în fotbal, condamnările din justiţie?
T.G.: Efectul firesc ar fi ca aceşti băieţi deştepţi din fotbal, din politică să zică: "Hai s-o lăsăm mai moale!". Să înţeleagă că nu mai e pampasul din România anilor 2000, care se vede şi-n film. Eu am un principiu: cred că întotdeauna trebuie să vină oameni noi, cu altă educaţie, altă viziune. Şi de fiecare dată realitatea îmi dă principiul ăsta peste cap. Mă uit şi văd că oamenii noi din politică sînt mai arivişti, mai aroganţi, mai fără scrupule, sînt la fel ca ăia de la care au învăţat meserie.

M.A.: E valabil şi pentru oamenii noi din fotbal?
T.G.: Nu ştiu ce vrea să facă domnul ăsta Burleanu, dar trebuie asanat tot, pe principii morale. Ce fotbal era ăla condus de Mitică Dragomir? Soţia mea rîdea de mine că, de fiecare dată cînd apărea la TV, lăsam tot. Muream de rîs. E un bufon. Dar fotbalul are nevoie şi de altceva decît de bufoni.

"Am împrumutat din destinul real al lui Ponta"
 
M.A.: Unul dintre personaje îl are la bază pe fostul procuror Victor Ponta.
T.G.: Cînd am scris scenariul, n-am căutat o asemănare cu el, mai ales că la vremea poveştii din film, Ponta plecase din Parchet. N-am vrut să fac un personaj care să semene cu Ponta unu la unu. Am vrut să arăt, prin contrast, cum se face că personajul meu rămîne singur şi părăsit. Aşa că am împrumutat din destinul real al lui Ponta pentru a-l contura pe colegul lui de birou, care se duce de la Parchet direct la Corpul de Control al Guvernului. Între ei doi era o rivalitate, aveau şi temperamente diferite: oportunism şi ironie versus seriozitate şi rigoare.

M.A.: Te-ai inspirat din filmele americane cu procurori sau din alte filme?
T.G.: N-am urmărit un tipar anume. Am văzut multe filme politice italiene, din anii '70, '80, apoi unul argentinian, premiat cu Oscar, El secreto de sus ojos. Îmi doream ca filmul meu să-mi răspundă, mie şi altora, la o întrebare. Ce ţi se poate întîmpla în două săptămîni încît să te dezintegrezi aşa, să te descompui aşa? Asta mi s-a părut provocarea. Şi mie mi-a fost greu, am avut şi eu nopţi nedormite. O dată mi-am găsit maşina buşită. Dar era un mister pentru mine cum ajungi să faci chestia asta, să-ţi iei viaţa.

M.A.: Cum aţi filmat scena sinuciderii?
T.G.: Am filmat-o chiar acolo unde s-a petrecut, la casa lui. Toată lumea era extrem de emoţionată. Era ciudat că trebuia să ne comportăm ca o echipă de filmare, ca la serviciu, mută camera acolo, pune aia acolo... Vreo cîteva ore n-am fost în stare de nimic.

M.A.: De ce ai insistat să filmaţi acolo?
T.G.: Am ţinut musai, pentru că mi s-a părut că locul ăla are ceva, o geografie specială. Cum să ieşi din casă şi să dai peste o biserică mare? Am văzut puţine astfel de blocuri cu personalitate în Bucureşti. Mătuşa lui ne-a dat cheile şi a plecat, a spus că nu mai poate trece încă o dată prin asta.
 
"Vreau să înţeleagă că nu sînt singuri"

M.A.: De ce sa vină oamenii la filmul De ce eu??
T.G.: Aş vrea ca românii să vină să-l vadă pentru a înţelege că se schimbă ceva. Eu sînt un optimist incorigibil. Sigur, tot se fac jocuri, dar acum zece ani nu vedeai miniştri arestaţi. Aş vrea ca, mai ales, tinerii să-l vadă, să înţeleagă că trebuie să lupte pentru valorile lor şi că nu sînt singuri. Cred că omul ăsta a fost prea singur, abandonat de toţi. Filmul meu asta spune: că nu trebuie să cedezi. Iar, pentru că România s-a schimbat, ai o şansă şi nu vei ajunge cum a ajuns Panait.

M.A.: De unde a pornit schimbarea?
T.G.: Cred ca DNA-ul e de bază. Cu toată nebunia din ultimele săptămîni, cu Udrea, cu Microsoft, glumeam că ar trebui să-i mulţumim DNA-ului pentru marketing. Face filmul să fie foarte actual.

"Presa are un impact doar cu anchetele serioase, nu dacă măcăne într-una. Presa adevărată îşi asumă riscuri, ca să ducă o chestie pînă la capăt"

"În toate domeniile, sînt oameni care au principii. Asta m-aş bucura să le transmită filmul, că nu sînt singuri şi că merită să lupte"

CV Tudor Giurgiu
 
Data şi locul naşterii: 20 iunie 1972, Cluj
Ocupaţie: regizor, scenarist, producător, preşedintele TVR (2005-2007), fondator şi preşedinte al TIFF, Festivalul Internaţional de Film Transilvania (2002 - prezent)
Filmografie (regizor): Legături bolnăvicioase (2006), Nunţi, muzici şi casete video (2008), Superman, Spiderman sau Batman (2011 - Premiul Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scurtmetraj), Despre oameni şi melci (2012 - Premiul Publicului la Gala Gopo 2013), De ce eu? (2015,- selectat în secţiunea Panorama a Festivalului de la Berlin 2015)

0 comentarii

Publicitate

Sus