Felii de lămîie

Anca Vieru este absolventă de politehnică şi a unui master în comunicare. După o perioadă de lucru în cercetare a schimbat ingineria cu ştiinţele umaniste.

A început să scrie de cîţiva ani şi a publicat în mediul online şi în volumele colective Moş Crăciun & co. (Editura Art, 2013) şi Ficţiuni reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv iniţiat de Florin Piersic jr.

O colecţie de povestiri ca nişte sentimentalisme urbane, cînd ironice, cînd triste, uneori cu accente groteşti, în care se regăsesc tineri căsătoriţi şi cupluri blazate, adolescente confuze şi vecine curioase, oameni ai străzii, corporatişti, un sculptor în gheaţă, o fată cu părul de culoarea coniacului văzut în soare, o clasă de elevi care a pierdut un ochi de iepure, un poştaş pensionar care vrea să-şi schimbe numele.


De dimineaţă, Lara a adus la şcoală un cap de iepure. Îl învelise într-un şervet de bucătărie cu dungi albastre, îl pusese într-o pungă de plastic de la Mega Image şi, când l-a scos, ne-am îmbulzit cu toţii, curioşi.
- Ce alb e, a zis Mona şi a vrut să-i atingă urechile, dar Lara l-a învelit la loc în şervetul pătat de sânge.
- Ia mâna!
- E mort, e mort! a ţipat Carolina şi s-a tras ceva mai în spate, aşa că am reuşit să ajung chiar lângă Lara.
- Ce ţi-a venit să-l aduci? s-a auzit o voce.

Nu mai ştiai cine vorbeşte în vacarmul ăla, toţi ţipau, toate mâinile trăgeau de şervet şi încercau să pipăie capul de iepure, cineva m-a ciupit, nu mi-am dat seama cine, aşa că l-am îmbrâncit pe George, care era în spatele meu.
- L-a lovit tata cu maşina, a strigat Lara ca să acopere hărmălaia, scăpase din cuşcă.
- Săracul iepuraş, a zis Mona încet, atât de încet, că abia am auzit-o. - Aveţi iepuri? a întrebat cineva, dar Lara n-a răspuns.
- Are ochii tulburi, am zis.

Nu-mi plăcea să mă uit la ei.
- Păi, cum ai vrea să fie, doar e mort de ieri!

Toţi voiau să pună mâna pe blană, dar se fereau de ochii cei tulburi şi de partea cu sânge închegat, negru, dinspre gât. Mai aveam puţin şi ne încăieram de-a binelea, însă chiar atunci a intrat profa de geografie, o tipă despre care se spune că n-a râs în viaţa ei şi că se mândreşte cu asta.
- Ce-i aici? a întrebat cu vocea ei de lămâie stoarsă. Treceţi imediat în bănci.

Apoi s-a apropiat de Lara şi a ţintit cu degetul şervetul din care se iţea o ureche a iepurelui:
- Ce-i asta?
- Un cap de iepure, a zis Lara şi a desfăcut şervetul. L-am adus pentru ora de biologie.

Au urmat câteva momente de linişte, atât de linişte, că auzeam vocea profului de matematică din clasa de alături. "Radical de ordinul trei din şaizeci şi patru este..."; s-a oprit apoi, după cum îi era obiceiul, aşteptând să continue elevii.

Dar n-am auzit continuarea, fiindcă profa de geografie a început să ţipe de parcă o înţepaseră toate albinele din stupii unchiului Nae. Nu se înţelegea ce spune şi toţi tăceau, aşa că ea a împins, din vârful degetelor, şervetul cu capul de iepure şi l-a băgat la loc în pungă. Apoi a scos din geantă un pachet cu şerveţele umede şi s-a şters îndelung pe degete. Şi pe urmă a trimis-o pe Lara acasă.
- Ai depăşit orice măsură.

A făcut şerveţelele cocoloş şi le-a aruncat în coşul de gunoi.
- N-ai ce căuta la şcoală până nu vii cu unul dintre părinţi.

Lara s-a oprit lângă catedră şi, după figura ei, puteai să juri că părinţii ei habar n-aveau de chestia asta. Se muta de pe un picior pe altul şi punga se legăna cu foşnet molcom. Părea că vrea să spună ceva, dar s-a răzgândit, a scos limba la profă - care nu se mai uita la ea -, s-a întors cu o mişcare iute şi a plecat.

Ora de geografie a fost un fiasco, toţi eram cu gândul la capul de iepure, iar profa ne-a dat lucrare neanunţată. În pauza dinainte de ultima oră s-a iscat alt scandal, de data asta în toaleta de la parter, fiindcă o fată dintr-a patra a găsit în chiuvetă unul dintre ochii iepurelui. Vestea cu iepurele mort făcuse deja înconjurul şcolii şi, în fiecare pauză, copii de la alte clase se perindaseră pe la noi ca să afle amănunte, să facă presupuneri şi să împrăştie apoi glume sinistre. Când fata aia dintr-a patra a strigat că e un ochi în chiuvetă, elevii de pe coridor s-au îmbulzit înăuntru până a pârâit uşa, iar pe scările spre parter coborau cohorte de copii invidioşi că ochiul nu fusese găsit în toaleta de pe etajul lor. În nebunia care s-a creat, ochiul a zburat dintr-o mână într-alta, în ţipete şi îmbrânceli, şi până la urmă a dispărut de tot. La plecare, în metroul care ne ducea spre casă, am vorbit tot despre capul de iepure şi despre ochiul apărut într-un mod atât de bizar în chiuvetă. Doar Mona îşi flutura genele şi zicea ceva despre incompatibilitatea dintre aparenţă şi esenţă - cuvinte pe care sunt sigură că le pescuise înainte de pe vreun site care te învaţă expresii inteligente - sub privirile pofticioase ale lui George şi ale lui Doru dintr-a opta, care nici nu ascultau ce spune, în schimb, ca din greşeală, se tot atingeau de sânii ei la fiecare clătinare a metroului.

Toţi trei au coborât, ca de obicei, cu o staţie înaintea mea. Mereu mă simt tristă după ce mă despart de ei, poate şi fiindcă Mona, prietena mea cea mai bună, îi zâmbeşte cam des lui Doru dintr-a opta, deşi ştie că-mi place de el. Şi mă gândesc cum ar fi dacă el n-ar mai coborî acolo şi am rămâne împreună. Nu mi-ar mai păsa de nimeni şi de nimic, nici de cucoanele din metrou care mă măsoară cu priviri atente şi curioase, nici de băiatul de la covrigăria din colţ, care-mi dă mereu covrigi arşi şi mi se adresează cu "fetiţo". Monei nu i-ar spune aşa, sunt sigură. Şi nu m-aş mai gândi la ochii tulburi ai iepurelui şi la apariţia - şi apoi dispariţia - de neînţeles a unuia dintre ei în toaleta fetelor.

Tristeţea asta nu mă părăseşte nici acasă, printre lucruri îngrămădite şi voci şoptite. În ultimul timp, după operaţia mamei, nimeni nu m-a mai bătut la cap cu lecţiile. Sau cu notele. O operaţie uşoară, a zis bunica din partea tatei când a venit la noi pentru câteva săptămâni ca s-o ajute pe mama cu treburile, acum toată lumea îşi scoate bila prin metode de-astea, a zis, îţi fac trei găurele, o scot pe-acolo cu laserul şi gata. Dar mamei i-a fost cam rău şi, pentru prima dată, nu m-a mai doftoricit ea atunci când am avut gripă, tata a zis că trebuie să se ferească, n-are voie să strănute sau să tuşească, fiindcă i se rup cusăturile. Îmi închipuiam cusăturile din fire colorate ca acelea din goblenurile bunicii şi am fost dezamăgită când mama mi le-a arătat mai târziu, după ce mi-a trecut gripa: erau transparente şi foarte mici.

O operaţie uşoară, a zis bunica, dar apoi am auzit şoaptele lor despre rezultatul biopsiei, care nu mai venea. Ştiam ce înseamnă biopsie de când mama Carolinei îşi făcuse cu doi ani în urmă şi murise la mai puţin de un an după aceea. Tu nu te-ngrijora pentru maică-ta, mi-a zis bunica, la ea e cu totul altceva, sunt sigură că doctorul i-a făcut analiza asta doar ca să mai încarce nota de plată, aşa fac ei mereu.

Am ieşit de la metrou şi mi-am târşâit paşii pe aleea dintre blocuri, m-am oprit la chioşcul cu covrigi şi mi-am cumpărat unul cu susan, doar ca să-i fac în ciudă băiatului care îmi pregătise deja unul cu mac - ars, ca de obicei - şi am încercat, fără succes, s-o evit pe doamna Mia, vecina de la parter, profesoară de sport pensionară.
- Da' de ce mergi, dragă, aşa de cocoşată? Mi-am îndreptat spatele, dar a fost prea târziu, doamna Mia îmi enumera deja, pe degete, toate bolile pe care urma să le fac din cauza poziţiei mele proaste. Încercam să nu mă uit la punga ei de la Mega Image care foşnea uşor şi-mi amintea de capul de iepure şi de ochiul dispărut fără urmă. Am reuşit să scap de ea şi am intrat în lift. Speram să fiu singură acasă - acum că mama reîncepuse serviciul şi bunica plecase - ca să intru pe Facebook şi să văd dacă Doru a dat like pozei mele de ieri. Mi-e ciudă că n-am şi eu Internet pe telefon; Mona are, bineînţeles, şi jumătate dintre colegii mei de clasă.

Dar n-am avut noroc să fiu singură. Mama stătea pe canapeaua din sufragerie, răsucind telefonul mobil în mână, iar tata se rezemase de calorifer şi fuma cu o figură încruntată. Păreau în mijlocul unei certe. N-am întrebat nimic şi m-am dus în camera mea. Şi atunci au început şoaptele:
- Cum naiba să pierzi aşa ceva? a întrebat tata.

Mama a făcut un "şşt" şi n-am mai auzit continuarea.

Mă întrebam ce-o fi pierdut mama de s-a supărat tata atât de tare. Şi mă gândeam la părinţii Monei, care au divorţat în urmă cu doi ani. Mona a plâns câteva zile atunci. Acum taică-său o ia doar în weekenduri şi în vacanţe, însă merg în cele mai grozave locuri. Ultima dată au fost la Londra şi Mona şi-a cumpărat un geamantan întreg de haine.

Am deschis laptopul şi am văzut că Doru nu dăduse like pozei mele, în schimb postase o melodie pe wall-ul Monei: Rihanna, We Found Love. M-am trântit în pat, voiam să mă culc şi să nu mă mai scol niciodată. Dar nu era uşor să adormi, cu vecina de dedesubt care vorbea la telefon răspicat ca pentru o şcoală de surzi şi cu pisica tipei de alături mieunând cu înverşunare. Mai târziu, când zgomotele s-au mai domolit, am auzit vocea şoptită a mamei:
- Şi acum, ce mai putem face?
- Nimic, n-ai de unde să mai scoţi altă bilă dacă ţi-au pierdut-o nemernicii ăia. Un spital de doi bani, asta e, un spital de doi bani.

A urmat o pauză, apoi glasul tatei a căpătat un timbru mângâietor, cu totul neaşteptat:
- Dar tu te simţi mai bine, nu-i aşa?

Probabil mama făcuse un gest de aprobare, fiindcă tata a continuat:
- Asta e cel mai important, că tu te simţi bine.

Mama a încercat să spună ceva, dar tata a întrerupt-o:
- O să fie bine, o să vezi.

Canapeaua a scârţâit şi am fost sigură că s-au îmbrăţişat. Şi am zâmbit, uşurată că ai mei n-o să divorţeze ca părinţii Monei. Apoi am încercat să-mi închipui ce s-o fi întâmplat cu bila mamei şi, fără nicio legătură, mi-a venit în minte ochiul de iepure. Şi apoi m-am gândit la mama Carolinei: de când a murit, biopsie mi se pare un cuvânt tulbure.

Dar nu, bunica are dreptate, la mama e cu totul altceva.


Da, eu sunt Tanţa Călăraşu, domnu' poliţist, de la etajul doi. Mă bucur că aveţi încredere în spiritul meu de observaţie, sigur că vreau să ajut ancheta, doar cunosc pe toată lumea din bloc, cred că vă daţi seama că unii dintre vecini n-au cum să vă ajute, pur şi simplu nu-i duce capul, de-asta o să fac tot ce pot ca să vă spun cum s-a întâmplat.

Era duminică seară înainte de Bobotează, zic că trecuse de şapte fiin'că părintele Busuioc pusese un afiş că trece cu Botezul după şapte. L-am auzit cum a bătut la nesimţita aia de lângă mine, o studentă din alea, ştiu eu cum, care noaptea umblă prin discoteci şi ziua canci facultate. Aia nici nu l-a primit, îi tot zicea ceva de libertate, parcă ce treabă are libertatea cu biserica? Părintele venise cu Emil, cântăreţul, şi cred că au bătut pe urmă la moş Vaipan, nu sunt sigură, era gălăgie, că urla muzica în draci la ţiganul ăla de la parter. M-am dus înapoi în bucătărie să pregătesc o ţuică fiartă pentru părinte şi pentru cântăreţ, să-i omenesc un pic, că vin din geru' ăla de afară, am o reţetă grozavă, cu puţin zahăr şi bucăţi de scorţişoară şi cuişoare, dacă aveţi drum, vă fac şi dumneavoastră...

Da, o să revin la seara dinainte de Bobotează, ştiu că sunteţi ocupat şi nu vreau să vă reţin, aveţi o meserie solicitantă. Deci trecuse de şapte, de asta sunt sigură, şi deodată am auzit ţipete vizavi, m-am gândit ce-o face Ionete, poate-o bate pe nevastă-sa, da' nu, erau voci de bărbaţi, m-am uitat un pic pe vizor, acum să nu credeţi că fac asta de obicei, doar că-i aşteptam şi pe părintele Busuioc şi pe cântăreţ, şi m-am gândit că e ruşine de scandal. Făcusem nişte cornuleţe cu rahat, specialitatea mea, poate când s-or linişti lucrurile veniţi să vă fac o trataţie, aşa un bărbat fin ca dumneavoastră şi cu o muncă atât de grea, adică aveţi nevoie de ceva care să vă aducă alinare... Iar eu, nu că mă laud, dar aş putea găti pentru cel mai de lux restaurant. Aşa-mi spunea şi răposatu' Nelu, cum care Nelu, domnu' poliţist? Bărbatu-meu, Nelu Călăraşu, bietu' de el a murit de mult, l-a muşcat un câine turbat, el îmi zicea Tanţo, ce stai aicea la cantina asta, tu ar trebui să găteşti la hotelul Riţ.

Ce-am văzut pe vizor? Păi, tocmai, că n-am văzut nimic atuncea, cred că se duseseră spre scară, aşa că m-am întors în bucătărie. Nu ştiu să vă spun cât a trecut, da' era gălăgie mare şi parcă era şi vocea lui Emil, cântăreţul, un om deosebit şi el, iar vocea lui o recunoşti dintr-o mie, pe mine mă trec toţi fiorii, ar fi putut fi celebru, ca Adriano Pavarotti, eu sunt o fire artistică, da' nemernica aia de Sofica Degeratu, nespălata aia borţoasă de la patru, auzi, are tupeul să zică de mine că umblu după Emil, cum îndrăzneşte, doar fiin'că vreau să-l omenesc, da' ce să ştie ea, care nici pe bărbată-su nu e-n stare să-l hrănească, nu că mi-ar părea rău de el, se merită unul pe altul, amândoi nişte bârfitori, au umplut blocul cu minciuni despre mine, n-au cum să înţeleagă o fire de artistă, când eram în şcoală recitam Luceafărul la toate serbările şi aveam un succes nebun, aşa m-a cunoscut răposatul Degeratu, cum care, primul meu soţ, Tase Degeratu, că Nelu Călăraşu a fost al doilea, da, Tase era un fel de unchi cu Nelu ăsta din bloc, Nelu Degeratu, o coincidenţă, da, că Tase a murit de mult înecat, da' şi ăsta-i un nemernic la fel ca Tase, a găsit o coafeză şi a fugit cu ea, nu Nelu a fugit, Tase, bărbatu-meu, şi gândiţi-vă numai cât spirit artistic poate avea o coafeză, zero barat, pe când eu ştiam pe dinafară Luceafărul, dacă vreţi, vă recit acum ultima strofă...

Înţeleg, rămâne pe altă dată, se înregistrează? Bine, atunci mă întorc la subiect, deci pe hol se încingea atmosfera şi m-am gândit că bietu' părinte e prins fără să vrea în scandal sau Emil, cântăreţul, şi atunci am zis să ies să mă lămuresc, am luat ibricul cu ţuică de pe foc şi am ieşit, ce spuneţi? Sigur c-am închis aragazul, da, sunt sigură, aşa fac mereu, pe cine am văzut? Păi, ce să zic, domnu' poliţist, erau cam toţi de pe scară acolo, şi borţoasa de Sofica, ce i-o fi trebuit bătaie, că doar îi dă suficientă Nelu, era Ionete, de asta sunt sigură, vocea lui şi a lui Virgil se auzeau cel mai tare, ce ziceau? Păi, da, cred că de la chestia cu Italia s-au luat la harţă, au lucrat acolo amândoi şi sunt sigură că Ionete l-a tras în piept cu ceva, Virgil ăsta e cam prostuţ, a făcut şi puşcărie pe acolo, adică dumneavoastră trebuie că ştiţi, nu? Cred că Ionete l-a păcălit de bani în Italia şi acum cine ştie ce-o fi aflat de s-a enervat.

Ce-am făcut eu? Păi, eram cu ibricu-n mână, l-am văzut pe Elvis cum venea în fugă pe scări, Elvis Ciocoiu, beţivul ăla de la patru, aproape a căzut peste moş Vaipan, care învârtea ranga şi era să-l lovească pe Emil, atunci i-am aruncat ţuica-n faţă, cum cui? lu' moş Vaipan, dar nu l-am nimerit pe el, cred c-am nimerit-o pe Sofica, nu, ţuica nu era decât călâie, degeaba a ţipat ca din gură de şarpe, i-au rămas cuişoarele-n păr, sunt sigură că le mai are şi acu', se spală de două ori pe an, nu, n-am lovit-o cu ibricul, am vrut să dau în moş Vaipan, că avea ranga, da' l-am nimerit pe Emil, nu, nu în nas, nici vorbă, poate-n umăr, da' venise şi baba aia de la trei, Gicuţa aia de umblă cu nu-ştiu-câte pisici după ea, începuse o mieuneală şi toate se înfăşurau în picioarele noastre şi m-am împiedicat şi am scăpat ibricul, l-a luat Virgil şi i-a dat una-n cap lui Ionete, să nu-i credeţi pe ăia care zic că eu i-am dat, nici n-aveam de ce, n-am nimic cu Ionete. Cine mai era? Păi, ţiganu' de la parter, care se împingea cu Ionete şi Virgil, iar părintele Busuioc se băgase între ei, bietu' părinte a încasat-o zdravăn, am înţeles că are clavicula ruptă. Da, a ieşit un tămbălău teribil, chiar că nu mai ştiai cine cu cine se bate, eu am scăpat ieftin, am doar câteva vânătăi pe braţe, mi le-a făcut Emil când a căzut, nu ştiu cine l-a lovit, da-i curgea atâta sânge din nas, de mi-a murdărit halatul de mătase şi m-a apucat atât de tare, de mi-a făcut vânătăi, pot să vi le arăt. Bine, dacă nu e nevoie...

Erau toţi, şi nespălata aia care se plângea că i-a intrat o cuişoară în ochi şi nu mai vede, şi studenta, mă mir c-a auzit cu muzica aia drăcească dată la maxim la ea în casă, păi, nu vă-nchipuiţi ce-ascultă împreună cu prietenii ei, ţi se face pielea de găină, nişte degeneraţi, da, sigur că mă întorc la subiect, fiin'că am auzit deodată o explozie groaznică, şi s-a umplut holul de un fum negru, şi de praf, m-am speriat tare, adică toţi au zis ce-i asta? nu se mai vedea nimic, pisicile Gicuţei mi se înfăşurau printre picioare, m-am închinat şi am zis Doamne, ce-i asta?

Nu, sunt sigură că n-am lăsat aragazul deschis.