Horoscop (Rac)

BIROCRAŢIA IUBIRII

Şase la număr singuratici, nerecunoscuţi de arsenaluri, neignoraţi de traseele cometelor, nişte galerieni pe o corabie, la margine de mare, la început de horoscop, la capătul istoriei sub nenumărate prejudecăţile luminii, stelele. Născuţi cu toţii sub Zodia Racului împinşi unul într-altul ca să scrie o singură carte, care se umflă şi se-mpuţinează, creşte şi descreşte, maree asupra noastră şase la număr: Ernesto Sabato, George Orwell, Jean-Jacques Rousseau, Franz Kafka, Marcel Proust, Ernest Hemingway.

Ernesto Sabato, 24 iunie
Ivit pe lume pe cealaltă faţă a Pământului, sub altă constelaţie, adus în jumătatea noastră ca nopţile să poată creşte asupra lui... Scrie despre o lume paralelă, a orbilor, care nu poate fi decât republică, golul tuturor parlamentelor suspendate în care poţi să urli şi iar să urli, în timp ce preşedintele sau brigadierul sau servitoarea, oricum, unul de ai noştri, se îndepărtează pe viaţă. Şi se porneşte a străluci, cu atât mai atroce cu cât strălucirea lui nu are nici un rol în ochii supuşilor ! E doar gratuitate luminoasă, lumină pură, propagandă ! Desigur, cartea se scrie undeva, de partea luminată a lumii, literele izvorăsc din adâncuri, lăsându-şi urmele în întuneric, pe unde mişună cu precizie orbii duşi pe ascuns de strălucirea bolţilor plantare, de-a lungul unei grafii care spune că întunericul există ca să ajungă în cele din urmă la o carte, timp în care preşedintele pe viaţă, deşi mort, prezidează prin propaganda celor trei sute de mii de kilometri pe secundă, acum şi pururea şi-n vecii vecilor.

George Orwell, 25 iunie.
E bine ca dobitoacele să aibă un imn! Să se adune ele din cer, din pământ şi din toate planetele şi să-i aducă slavă, de pildă, porcului ! Alb, rotund, definitiv, în el se ratează lumina, în el se curbează morala, în el se gonflează ataraxia !..
Se aprobă ! Domnişoara Ministru, zveltă în picioare, nu poate decât să fie de acord cu numita soluţie. Se decretează: Da, Porcul ! Admiraţie, perplexitate, apoteoză, filosofie, teologie, teosofie, sofosofie, cosmogonie ! Domnişoara Ministru, picioarele ei lungi exprimă însăşi democraţia, în sine şi pentru sine, în esenţă şi în emergenţă, de unde vine o lumină, aşa lentă şi odihnitoare, constantă şi continuă ca o constituţie. Iar când politica asta a Dânsei îşi dă poalele peste cap, sărim cu toţii şi înălţăm zigurate, săpăm canale între zilele săptămânii, timp în care imnul animalelor singur se pune pe note. Câteva popoare de liberţi se pupă cu aprobarea Ministerului. Picioarele Domnişoarei Ministru înnebunesc de verticalitate ca doi stâlpi de ghilotină, iar undeva sus, la mijloc, un vid adânc şi tăios, un întuneric fierbinte cade cu toată puterea pe grumazul osânditului, pe eşafod, în timp ce ochii ei ne privesc din toate tablourile, iar sânii i se înalţă, cu toate constelaţiile rotitoare, alene, asupra noastră, pe cer.

Jean-Jacques Rousseau, 28 iunie
Oamenii se nasc buni şi de treabă, iar pe urmă, după înflorire, vin plini de petale la Ministerul Iubirii să-şi exprime bunătatea în public. Aici, Domnişoara Ministru geme adânc şi face copii. Se aude că-i face, dar nu se vede cu cine, în rest, e linişte. Clădirea Ministerului este ea însăşi o artistă, înconjurată de tulumbe ca de o ghirlandă de apă prin care natura, la nevoie, să ţâşnească asupra societăţii. Stau oamenii buni şi inocenţi şi vor Contract Social ! Unul frumos, semnat cu degetul, mult mai aproape de natură decât cu condeiul. Iar din contract să reiasă că, dacă individul s-a prostit înstrăinându-şi libertatea, trebuie să vină el, poporul, să-l apere împotriva inegalităţilor din natură şi să-l facă proprietarul lucrurilor pe care insul le deţine. Cetăţenii să se ocupe numai de politică, dar cum e nevoie şi de meserii, să se introducă sclavia. Să se afle că ştiinţele au dus neamul omenesc la pierzanie, că teatrul e corupător, banii funeşti, iar statul trebuie să impună o religie chiar şi sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Ateii să fie împuşcaţi fără judecată. Asta să rezulte din contract, iar oamenii buni şi curaţi care nu-l pot iscăli nici cu degetul, s-o facă măcar prin pupături între părţi.

Franz Kafka, 3 iulie
Atunci când există, vidul se organizează singur. Nu are nevoie de impuls. Mişcările sale produc nişte statui imuabile, adevărate insule de neclintire în inima luminii: tribunale, câini, soldaţi, castele, femei prost îmbrăcate, dosare, discursuri, case vechi, surâsuri dincolo de care nu se găseşte nimeni. Kafka ... A scris noaptea pentru că asta îl făcea fericit. Se temea cumplit de literatura sa. A sfârşit în spirala propriului său papirus. În urma lui, se întinde un gol cu numele de Europa Centrală.

Marcel Proust, 10 iulie
In fiecare clipă, realitatea demonstrează că nu este nevoie de ea. O priveşti şi treci îndată în spatele ei, dincolo de perdeaua de ceaţă a imaginii iniţiale. Şi descoperi alte imagini şi te roteşti şi regreţi. Vine un moment în povestea lumii, a Europei, vine un început de secol XX, când realitatea dă să se retragă. Primele care au încercat să umple golul acestui reflux lent au fost cărţile. Romanele au căpătat şerpuire de fluviu, au dat să se întindă, să inunde totul. Apoi au venit revoluţiile, discursurile, partidele, sindicatele, cinematograful. Golul continuă să se caşte. Vor împinge înăuntru de acum, Mediterana, Arhipelagul Polineziei, Ecuatorul. Şi tot nu se va ajunge la o carte.

Ernest Hemingway, 21 iulie
Greu i-au mai dat Premiul Nobel. Îl ţineau de beţiv, de fustangiu, de morfinoman. Nu-l iubea Ministerul Literaturii ! Care, poate că într-o bună zi, va scrie şi el o carte, fireşte, despre cum trebuie să se scrie o carte. Realitatea, universul se retrage, se duce undeva, se ascunde, aleargă spre roşu pe toate undele luminoase şi neluminoase. Singur nu mai poate să ajungă la o carte. Nici nu-l mai ajută nimeni. Cât despre cărţile de până acum, din discursurile lor nu a ieşit nici un zeu! Nici un înger nu străluminează deasupra bibliotecii. Doar focul din Alexandria indică locuri, singur Ministerul Literaturii funcţionează ca să ajungă la cartea sa.