Horoscop (Leu)

CEALALTĂ FAŢĂ A FELINEI

Aterizează Saint-Exupéry undeva, la marginea de vest a deşertului. După o traversare a Saharei, un arab întâmplat prin preajmă, admiră de pe cămila sa maşina de zbor.
- Vezi, îi spune Saint-Ex, drumul pe care tu îl străbaţi cu caravana într-o lună de zile, eu îl parcurg în zbor în două ore!
- Allah să te binecuvânteze! Dar, în restul timpului, ce faci?
Întrebaţi dansatoarele, ceferiştii, animatoarele de turism, iluminiştii! Cu toţii vor să nimerească în Zodia Leului, iar dacă nu ajung până la ea, îşi fac singuri dreptate îngropând oraşul sub lozinci. Legenda creşte, se întinde între gară şi judecătorie, de acolo la centrul de proşti şi înapoi la crescătoriile de tot felul. Alţii, beţi dropie ajung în cele din urmă la birou, muncesc cu privirea pe geam, plâng şi adorm cu capul pe dosarele cu amnistia generală. Afară amnistia continuă, se generalizează, dar cei închişi în dosare rămân închişi şi-n puşcării... Afară trebuie să-l dai pe visător din visul său, ca larg să se desfacă Porţile Siberiei!
Şi când te gândeşti că sunt cu toţii băieţi de treabă, făcuţi de taţii lor direct ingineri, aşa spre îndulcirea luminii în zilele de lucru. Dar ei se înghesuie cu toţii să semene din răsputeri cu celebrii lei ai istoriei, ăia de au cucerit continente şi-au slobozit câte o poezie drept în vârful victoriei: Machedon, Napoleon, Deng Xiao Pin sau Pon, Benito Mussolini sau Benzino Napoleoni, Pandele Kilimanjaro...

Indienii de pe Orinocco

Ei sunt de cealaltă parte a Zodiei. Pe ei toţi încearcă să-i cucerească. Nu sunt mulţi. Câteva triburi cu luminile lor, în inima pădurii revărsate peste lume, pe firele şi pe sufletul apelor, apărându-se de univers cu săgeţile de bambus, cu pirogile, cu sarbacana şi currara, cu refuzul sângelui.
Tribul Maqueritare ştie să navigheze pe rîuri ca oştirea de îngeri pe raze.
Pirogile lor mărunte urcă spre izvoarele galbenului Orinocco. De o parte şi de alta, zidurile verzi ale junglei pietrifică dimineaţa. Şhori, şhori! Yapu şhori! - strigă vreo câteva capete ivite dintre arbori - şhori! - adică PRIETENE.
Tribul acesta, Yanomami, le-ar arăta albilor orice, dar nu şi femeile lor. Cînd albii dau să-i urmeze spre colibe, ca la un semn, lamele de bambus ale săgeţilor prind să le şuiere pe la urechi. Yanomamii, sunt sedentari, iar pe Maqueritare, cu flotilele lor neliniştite, îi urăsc de moarte.
Nu însă şi triburile Piarroa. Se înţeleg de minune cu Magueritare şi fac comerţ cu aceştia. Schimbă mărfuri contra otrăvii currara, moneda cea mai preţuită. Se obţine prin uscarea vaselor liberiene ale plantelor din neamul stricnos. Lansate din sarbacane, proiectilele înmuiate în currara, frâng alergarea oricărui patruped, zborul oricărei păsări.
Piarroa nu folosesc săgeţi ca să nu curgă sânge. Mai bine zis, să nu cadă picăturile necurate pe sol. Animalele fulgerate de currara se jupoaie în rîu, tot în rîu nasc femeile, aici se ascund ele o dată pe lună. Tribul stă pitit pe micile cursuri de apă, nu-l interesează navigaţia, nici intruşii, se apără prin interpuşi de orice fel de vizită, comunică doar cu Maqueritare şi monedele sale înveninate ajung până departe, în platourile Guyanei şi ale Braziliei.

Goi prin Kalahari

Pe boşimani i-a lăsat Dumnezeu pe Pământ de vreo 35 de mii de ani. Astăzi mai trăiesc din ei, în sud-vestul Africii, vreo 150 de mii. Nimic nu s-a schimbat de atunci în viaţa celor ce nu s-au desprins de Kalahari. Umblă goi şi se hrănesc în primul rând cu rădăcini. Le identifică oricum, chiar dacă planta aeriană a fost amarnic păscută de animale. În deşert, apa şi-o procură din adânc, sorbind-o încet, picur cu picur, printr-un pai înzestrat cu un filtru de ierburi. Sug de fapt nu apa propriu-zisă, ci umiditatea solului, câtă mai există. Altădată, ca să străbată deşertul sau să vâneze pe spaţii mari, îşi marchează traseul cu ouă de struţ pline cu apă, îngropate în nisip. Regăsesc întotdeauna depozitele şi merg mai departe. De lei nu se tem. Li se adresează ca unor copii pe lângă care trec: Staţi liniştiţi! Noi ne petrecem mai departe. Singură apa îi sperie...Apa sub formă de rîu, precum fluviul Orange pe care nu se întâmplă să-l vadă poate o dată la fiecare zece vieţi ale tribului. Nu ştiu ce poate fi aceea o apă în curgere, o masă umedă în mişcare, căci ei nu o cunosc decât sub formă de ploaie sau de picurare din adâncul pământului.

Insula spiritelor

Există un suflet în orice lucru şi nu se cade să faci nimic, fără ca el să fie de acord. Obiectul pe care îl animă nu va reacţiona. Înainte de a construi o pirogă, trebuie să-i ceri iertare sufletului arborelui ales spre doborîre, apoi urmează o mare ceremonie cu rugăciuni şi dansuri adresată spiritului bărcii, ca să accepte să-i poarte pe oameni, să nu-i răstoarne, să-i ferească de accidente şi, îndeobşte, să vegheze asupra lor.
Căci oamenii nu pot să facă nici un pas fără concursul spiritelor ce pun în mişcare lumea... Aşa crede tribul Mentawai din insula Siberuth, la vest de Sumatra. Puţini au călcat prin jungla lor. Se simt de minune acolo şi nu pot fi abordaţi decât urcând în pirogă de-a lungul măruntelor rîuri. Sub casele înălţate pe piloţi, cresc porci mici, negri, mai degrabă pentru sacrificii ceremoniale decât pentru hrană. Comunică la distanţă prin tudukat, un tam-tam din vreo trei sau patru trunchiuri scobite, în care se loveşte după un cod foarte sofisticat, în funcţie de conţinutul mesajului.

Omul alb răsare din pământ

Când acum vreo câteva zeci de ani, băştinaşii din Guineea olandeză au zărit feţe albe la unii oameni sosiţi de aiurea, au crezut că se află înaintea unor morţi înviaţi, ieşiţi din pământ. Căci în întreaga
Oceanie, albul este culoarea morţii, a doliului. Încet-încet, s-au familiarizat cu ei. Albii le-au dat topoare, cuţite, chibrituri. Localnicii nu prelucrau decât piatra, cunoscând bine structurile cristaline şi alegându-le de la rîu în funcţie de obiectul pe care doreau să şi-l cioplească. După plecarea albilor, s-au adunat la vorbă. Au hotărât că toate câte le primiseră, de vreme ce nu cresc nici în pământ, nici în pom, nici nu se pescuiesc din rîu şi nici nu se află împrăştiate în jur, pe câmp şi prin pădure, toate acele lucruri ciudate nu pot să provoace decât tulburare în viaţa lor, aşa că trebuie abandonate.
Le-au aruncat în rîu. Şi au continuat să se bizuie pe uneltele lor de piatră şi, ca monedă de schimb, pe colierele de scoici.

Saint-Exupéry

Credea că aparatul său Lightning e încă cel mai bun. Bombardase poziţii duşmane deasupra teritoriului ocupat al Franţei, s-a văzut urmărit de două aparate germane. Nu se temea. Avea încredere în viteza sa. Doi tineri se aflau la bordul avioanelor nemţeşti. Au tras şi au atins Lightningul. Cerul cu avion cu tot şi cu Saint-Ex s-a clătinat, a şovăit, s-a înclinat şi, asemenea Micului Prinţ din stea în stea, a lunecat în Mediterană, la 31 iulie 1944, sub Zodia Leului. În octombrie 1998, un pescar, trăgând la lumină Mediterana, a scos în plasa lui şi brăţara cu numele lui Saint-Exupéry. Nu avusese nici o vină. Atâta doar că, atunci când nu zbura, în restul timpului adică, scria şi se gândea la cei cuceriţi şi mai ales la cei încă necuceriţi: PILOTE DE GUERRE et TERRE DES HOMMES.