În ziua când am văzut marea
Imediat după biserica grecească,
Cu petele de ulei ale companiilor străine,
Cu bagajele turiştilor nemţi,
Mergând pe plaja pustie
Până la locul unde poţi să bei
De unul singur, în ploaie,
Pe o terasă cu mese de fier forjat,
Ceva care să-mi amintească de tine,
Cofetăria din colţ, vitrina de sticlă,
Hotelul în care nu plânge nimeni.
Îmi caut un loc mai bun
Printre îngrijitorii din parcuri.
Trebuie să merg prin vânt
Până la staţia de taxi,
Cu sacul de dormit în spate,
Trebuie să mă gândesc la mine,
Să bat la uşă până va deschide,
Să întreb: e cineva aici?
(din volumul Amănuntele, 1984)
O pipă
Am avut o dată o pipă din lemn de cireş,
Aceasta s-a întâmplat demult, pe vreme rea,
Eram tânăr, mireasma ceaiului aducea
Pe cineva de departe,
Cine putea fi acela?
Frică îmi era la amiază de ulii
De pe acoperişul casei,
Dar zile de-a rândul am umblat astfel
Pe cărări ierboase,
Ca atunci când totul e o bună întâmplare.
(din volumul Vedere la amiază, 1975)
Când cineva visează cai
Când cineva visează cai atunci bătrânul locatar de jos
Îşi face ceaiul de dimineaţă.
Visează şi el căluţi mici, de munte, urcând la Domnul
Cu desagele pline.
Poate că nu e drept să se întâmple aşa,
Şi, poate, că asemenea căluţi de munte nu mai există de mult.
Mai bine să dăm de mâncare păianjenului în formă de cruce
Păienjeniţei şi fetiţei ei,
Aşa, ca unor bolnavi în saloane.
Aşa începe o istorioară veche,
Pe care mi-a povestit-o odată capel-maistru.
Aveam o piatră galbenă, spunea,
Pe care o priveam până seara târziu,
Când se stingeau toate luminile casei.
Şi acum mai am piatra aceea,
Cu care păienjeniţa mi-a luat minţile
Dar abia dacă pot să-mi amintesc de povestea domnului capel-maistru,
O istorioară veche,
Şi nici un cuvânt despre căluţii aceia de munte,
Urcând la Domnul,
Ca să-i mulţumească pentru tot,
Aşa cum numai Domnul poate să spună.
(din volumul Copilul tuns zero, 1992)
(în perioada 1 ianuarie 2015 - 31 martie 2015, curatorul acestei rubrici este poeta Anca Mizumschi)