Tu - al meu

  Citiţi o cronică a acestei cărţi.




Peştele e peşte numai după ce l-ai văzut în barcă. Mare greşeală să strigi în gura mare că l-ai prins, când de-abia a muşcat şi îi simţi greutatea cum tresaltă la capătul undiţei. Peştele e peşte doar după ce a fost tras la bord. Trebuie să-l scoţi din adânc trăgând uşurel, cu iuţeală de mână, fără să smuceşti firul. Altfel îl pierzi. Nu te grăbi când îl simţi cum se zbate sub apă, de crezi că e cine ştie ce uriaş, după forţa cu care se zbuciumă să-şi smulgă din trup cârligul şi momeala.

Pe mine m-a învăţat să pescuiesc Nicola. Barca nu era a lui, era a lui unchiu-meu. Nicola se folosea peste an de ea, pe urmă începea sezonul şi atunci făcea pe marinarul pentru unchiul duminicile şi în concediul de vară. Noaptea pescuia calmari şi sepii, cu felinare care să-i atragă înspre momeală.

Pregătea barca şi o pornea în larg dis-de-dimineaţă. Insula era încă amuţită şi, coborând desculţ către plajă, orice băiat putea să se simtă neted ca pietrele de sub tălpi, înmiresmat ca adierea de pâine care venea dinspre brutării, adult fiindcă ieşea pe mare şi se îndrepta către larg şi către ape adânci pentru a pune în practică o ştiinţă. Restul băieţilor ajungeau la mare ceva mai târziu, după fete sau ca să se scalde, cei înstăriţi aveau şalupe cu motor şi dădeau roată în bărcile lor de lemn lustruit, cu motoare pline de cai-putere.

Barca unchiului avea un motor diesel leneş, care pârâia la trecerea pe deasupra pânzei calme a mării din zori, făcând să vibreze văzduhul în jurul meu şi să mă mănânce nasul pe toată durata drumului. Ne aşezam pe bord aplecaţi în afară, chiar dacă marea venea împotriva noastră şi izbea în proră. Nicola stătea în picioare la pupă şi ţinea bara cârmei cu gleznele. Asta era meseria lui, avea picior, nici un val nu-i tulbura echilibrul. Cine e în stare să se ţină drept, mergând împotriva curentului, într-o barcă mică, are picior. Aveam şi eu, câteodată mă lăsa să ţin cârma la întoarcere, în timp ce unchiul dormea, iar Nicola făcea ordine în barcă sau curăţa peştele.

Nu era lucru uşor pentru un băiat de vârsta mea să stea la cârmă. Trebuia să alegi pe ce parte tai valul, să-l faci să treacă uşor pe sub chilă, fără s-o izbească. Fiindcă barca simte loviturile, iar lemnul suferă şi el. Dar dacă marea era liniştită şi nu se zăreau alte bărci, atunci mă ofeream să ţin eu cârma, iar Nicola îşi vedea de treburile rămase.

El m-a învăţat să umblu pe mare, datorită bărcii şi cu voie de la unchiul, care mă poftea să vin cu ei pentru că ştiam să-mi ţin gura, nu încurcam firul undiţei, nu mă agitam când muşca peştele, nu mă plângeam de arşiţă, nu făceam sărituri din barcă, ci doar mă lăsam să alunec în apă scurt, la iuţeală, ca să mă mai răcoresc. Nu ceream niciodată peşte să duc acasă, peştele era al lui, pe urmă venea la rând Nicola. Nu-l întrebam niciodată dacă mă ia şi pe mine, îmi spunea el de seara: vii şi tu.

Nicola m-a învăţat meserie fără să-mi spună: aşa se face. Aşa făcea el, şi chiar aşa trebuia să se facă, nu doar cu precizie, ci şi frumos de privit, niciodată în grabă. Felul de a face al lui Nicola avea mişcarea valurilor, între gesturile lui se stabilea o rimă pe care învăţam s-o înţeleg. Decupa sepia în bucăţele cât o unghie, le tăia şi le împingea apoi cu latul cuţitului, concentrat, în ritm statornic. Bucăţile tăiate se uscau la soare cât timp înaintam spre largul mării. Aşeza momeala drept la mijloc, acoperind cârligul până la capătul firului de nailon. Iar după ce prindea peştele, îi scotea momeala din gură sau din gât, o mai folosea încă o dată. Şi toate astea aproape fără să privească la ce făcea, mâinile îi lucrau singure. El putea să se uite în altă parte, în depărtare sau nicăieri, lăsându-şi mâinile să lucreze singure. Făptuiau ele totul, erau fruntea, restul trupului le oferea numai un sprijin răbdător.

În barcă nu vorbeau decât bărbaţii, eu le ascultam glasurile, nu vorbele, şi cum îi salutau ei pe ceilalţi pescari: "a' re nuost", eşti de-ai noştri, strigăt pe care nu l-am auzit decât pe mare.

Câteodată mă duceam după-amiaza pe plaja pescarilor şi, dacă îl găseam pe Nicola singur, făcând pregătiri de pescuit, mă opream lângă el. Printre resturile de peşte scormoneau găini în căutare de vreun cap de hamsie pe care să-l înghită împreună cu grăunţele de nisip. Eram un copil de la oraş, însă peste vară mă sălbăticeam cu totul. Desculţ, cu pielea de pe tălpi întărită ca roşcovele când le mănânci din pom, spălat cu apă de mare, îmbibat de sare ca o scrumbie, cu un pantalon albastru de pânză, duhnind a peşte, cu solzi rătăciţi prin chică şi cu paşii mărunţi, de om care îşi petrece viaţa în barcă. Nici nu trecea bine săptămâna şi îmi pierdeam cu totul oraşul de baştină. Îl desprinsesem de mine o dată cu pielea cojită de pe nas şi de pe spinare, locurile în care soarele îţi pătrunde până la carne.

Soarele e o mână de spoială, o foaie de glaspapir cu sticlă pisată, care râcâie vara pământul, îl nivelează, îl şlefuieşte, lăsându-l uscat şi slab, înveşmântat în pulbere. La fel şi cu trupurile. Al meu, bătut de soare până la căderea serii, nu plesnea ca o smochină coaptă decât ici şi colo, pe nas şi pe spate. Nu-mi dădeam cu uleiuri de plajă care apăruseră deja, la jumătatea anilor cincizeci. Era treabă de străini să te dai cu creme, să-ţi ungi trupul ca o sardea dată prin ou, gata de pus la prăjit. "Piscetiello addevantasse/int'o sciore m'avutasse/m'afferasse sta manella/me menasse int'a tiella/'onn' Amalia 'a Speranzella", cu aceste versuri ale lui Salvatore Di Giacomo îi lua unchiul peste picior pe cei care utilizau unguente. Copiii lui şi cu mine, bărbaţii din familia noastră, eram obişnuiţi să ne ardem în primele zile, apoi ne trecea. Acceptam durerea ca pe o taxă cât se poate de justificată, pusă pe pielea mea fină de orăşean. Pielea cea nouă costa ceva suferinţă, inclusiv cea de pe tălpi, până ajungeai să poţi umbla desculţ, la amiază, pe pietrele încinse de soare.

Nicola făcuse războiul, fusese infanterist în Iugoslavia. Singura lui călătorie, din insulă până la Sarajevo. Cunoscuse acolo o familie. Seara, când ieşea în permisie, mergea în vizită la ei, le ducea nişte paste, cafea, pâine. Îi dădeau în schimb un rachiu de groază. Îl gusta numai, se înţelegeau prin semne. Italienii cu cămăşi negre le împuşcaseră un băiat. Cu prilejul acela se cunoscuseră, când familia venise să ceară corpul fiului lor. Nicola îi ajutase, oamenii îl poftiseră acasă la ei. Văzuse şi un cimitir musulman: "ca al nostru, numai că pe piatră, în loc de cruce, era luna". Auzise bocindu-se cu acelaşi glas ca al femeilor de pe insulă, se simţise acasă. Când scoate marea câte un înecat la ţărm: aşa făceau femeile de acolo cu băiatul împuşcat fiindcă era "partizan".

Îmi povestea toate pe baza unei înţelegeri ferme: că nu trebuia să vorbesc despre lucrurile astea cu nimeni, că el n-avea habar de politică, că nu sunt decât poveşti de pe vremea când era tânăr şi era război. Era război, cum se spune era vânt, secetă, sezon prost la pescuitul de ton. Era: un singur verb guverna tot răul şi tot binele care li se întâmpla oamenilor. Războiul se păstrase în câteva amănunte caraghioase, pe care le tot repeta: o fereastră goală văzută din stradă şi dincolo de fereastră nu mai era nici o casă, nici măcar un acoperiş, se vedea cerul. Iar ferestrele sunt ele făcute să se vadă cerul, dar nu aşa. Şi o piaţă unde crescuse iarba, de când nu mai era nimic de vânzare şi nu se mai ducea nimeni acolo, nici măcar să mai schimbe o vorbă. Iar iarba, câteodată, când a crescut în piaţă printre pietre, e semn de mare năpastă.

Îmi povestea câte ceva pentru că stăruiam eu, iar el începuse să prindă încredere, în vara aceea, în băieţandrul care îi copia gesturile, care venea să-i asculte poveştile tăcând mâlc, fără să întrebe una sau alta. Nu povesteam altora ce auzisem, nu spuneam nici măcar unde îmi petreceam după-amiezele, în vreme ce alţi băieţi de la oraş, veniţi în vacanţă pe insulă, se şi înhăitau cu primele fete. Ai mei nu-mi cereau socoteală, intrase în obiceiul tuturor ca disciplina de la oraş să slăbească aici, în afară de orele de masă.

Căldura dezlega trupurile, libertatea era o schimbare a pielii în sunet de greieri. Plaja era hotarul de unde începea viaţa de bărbat, suprafaţa mereu neschimbată în ochii celui care stă pe ţărm, plină însă de poteci, de curenţi, de intersecţii, de bancuri de nisip. Bărcile erau nave încărcate de pericole, de miracole, în semn de credinţă unele purtau legată la proră câte o ramură sfinţită de măslin.

Nu am căpătat familiaritate cu fundul de mare, nici cu cei care fac scufundări cu puşti subacvatice. Nicola nu ştia să înoate şi mi-a transmis şi mie respectul faţă de fundul mării. De la mare capeţi ce-ţi dă ea, nu ce doreşti tu. Năvoadele, minciogurile, vârşele noastre sunt o rugăminte. Răspunsul nu depinde de noi, de pescari. Cine se duce în adâncuri să-şi ia răspunsul cu mâinile lui se poartă brutal cu marea. Nouă ni se cuvine doar suprafaţa apei, ce se află dincolo de ea aparţine mării, e viaţa ei. Batem la uşă, dar ne oprim în prag, pe oglinda apei, nu trebuie să intrăm în casa ei în chip de stăpâni.

În barca unchiului nu se suiau niciodată pescari cu puşti şi butelii de oxigen. Unchiul era de acord cu Nicola. Îi plăcea şi lui lupta cu peştele care se ascunde în vizuină cu cârligul în gură şi e nevoie de toată ştiinţa bărcii şi a vâslelor ca să-l scoată de acolo, trăgându-l încotro se află ieşirea bârlogului, istovindu-i împotrivirea furibundă. Şi de multe ori învingea peştele. Iar pe seară mâinile erau pline de răni de la frânghia cu care se trage vârşa, căreia la noi i se spune coffa, iar în crestături se aduna sarea. La începutul fiecărui sezon se inaugurau şi stigmatele. Nicola mă învăţase să-mi bătătoresc singur palmele cu o bucată de frânghie.

Războiul îl ascultam, în copilărie. Auzeam în familie poveştile spuse la masă, avioanele încărcate de bombe, sirena care dădea alarma foarte târziu, fuga spre adăpost, zgomotul ce venea din cer, ca un mârâit, apoi cel al exploziilor de la sol. Într-un rând, era iulie, avioanele au trecut neobservate, iar bombele s-au prăvălit din înaltul cerului, smulgând la lumina zilei smocuri vii din existenţa lumii. Mama ştia multe poveşti dintr-astea, tata era militar. Ne povestea cum fugeau în adăpost. Plecau de acasă rupând-o la fugă, să ajungă în galeria de sub Piedigrotta, de nenumărate ori, la întrecere cu alte familii, cine ajunge mai repede şi ocupă locurile mai bune. Fiecare trebuia să ia cu el câte ceva, ca să mai salveze din lucruri. Ea mă ducea pe mine, bunicul căra o valiză pe care o ţineau la uşa de intrare, în care era păstrat un serviciu de porţelan. Femeile îşi puneau lucrurile de preţ în câte o geantă de care nu se despărţeau cât stăteau în adăpost. Îşi aducea aminte de o familie foarte săracă: nevasta ţinea strânsă la piept o geantă veche. Copiii se mirau că are şi ea ceva de valoare. Într-o zi, femeia se împiedică alergând şi comoara i se revărsă pe jos: erau nasturi. Ca să facă şi ea figură bună, îşi luase cu ea o geantă şi o burduşise zdravăn cu ce găsise, să pară cât mai plină. Nici măcar sub bombe, biata de ea nu era dispusă să rămână în urma altora. N-au mai văzut-o niciodată de atunci.

Şi după ce aliaţii îl bumbăciseră zdravăn, oraşul se opintise, îi azvârlise cât colo din spinare pe nemţi, cu o lovitură ca de copită, din acelea care refac demnitatea unui popor. Americanii întârziau să intre în oraş, astfel că pe neaşteptate izbucni o răscoală împotriva nemţilor şi întreaga populaţie se strânse ca un laţ în jurul lor, prefăcându-le retragerea în fugă. Intrară americanii şi fiecare familie îşi luă câte unul de suflet. La noi acasă era Jim, o namilă de negru, vesel şi harnic foc. El ne-a salvat. După nenumăratele bombardamente aliate, venise şi unul nemţesc. Când a sunat sirena, nimeni nu s-a arătat dispus să se mişte din loc, trebuia să fie o greşeală, războiul se terminase doar. Jim se afla în casă şi n-a vrut să audă nimic, "nu, nu", răcnea cu glasul lui gros, gonindu-i afară pe toţi şi luând-o în braţe pe bunica mamei. Care era într-un cărucior cu rotile şi striga după ajutor, văzându-se răpită de uriaş. Şi aşa s-a făcut că bomba nemţească a lovit în plin blocul şi puţinul avut al familiei, ca să fim chit pentru casa tatei, din care nu mai rămăsese nimic. Mama ne istorisea povestea, căutând mereu latura nostimă, nu uita niciodată să spună că ajunseseră în adăpost târziu, printre exploziile bombelor nemţeşti, ţinându-se cu mâinile de burtă de atâta râs, din cauza ţipetelor pe care le scotea de zor bunica din braţele lui Jim. Încă mai râdea de bombele care o aduseseră în sapă de lemn.

Poveşti despre oameni salvaţi miraculos, despre nopţi întrerupte de alarme, copii care nici măcar nu plângeau, ca nişte veritabili soldaţi, şi de jur-împrejur ordinele nemţilor, scrise pe afişe: poveşti din alte timpuri, care le ţin de urât copiilor. Însă creşteam şi timpul se tot micşora: acele întâmplări nu mai erau îndepărtate, ci recente. Trecutul cu pricina se desfăşurase adineauri, se mai vedeau încă goluri în şirul caselor de pe străzi. Iar când ai mei n-au mai povestit despre asta, am început eu să le pun întrebări şi asta nu le prea venea la socoteală. Trebuie să fi fost în întrebările mele o insistenţă de care nu-mi pot aminti, din moment ce şi-au pierdut răbdarea şi au recurs la bibliotecă: uite aici istoria, citeşte cât pofteşti, dar lasă-ne în pace, nu avem chef să mai răscolim toate suferinţele de atunci. Ne mergea mai bine acum, se vorbea de o casă nouă, a noastră, în care să nu mai fim chiriaşi.

Războiul nu le mai ţinea tovărăşie la masă, unde copiii se maturizau ascultând ce povesteau ei. Vorbeau în schimb de politică, de primari piraţi precum Căpitanul Hook. Erau numai noutăţi meschine, lipsite de măreţia aventurii şi a ridicolului.

Aşa am învăţat istoria lor, cu totul altă materie faţă de cea învăţată la şcoală, după manuale care explicau trecutul şi îl făceau să pară logic, o înaintare lină până în zilele noastre. Acea istorie recentă era o îngrămădire de întâmplări infame, cu puţine bătălii, în schimb cu multe razii, execuţii în masă, dovezi de laşitate, masacre de oameni fără apărare. Era o istorie care nu ducea nicăieri, nu pregătea o urmare, ci ţinea să fie ultima, să fie sfârşitul istoriei. Evreii, am învăţat această denumire din cărţile de pe vremea războiului. La început, erau un popor depărtat, ca fenicienii şi egiptenii. Evrei, dar de ce copiii, femeile şi bătrânii sunt căutaţi pretutindeni, în locurile cele mai mizere din Europa ? Ciudat lucru să înveţi geografie ca să cauţi oraşele şi ţinuturile morţilor: Volinia, Bucovina, Podolia, Lituania, un cimitir de câmpii se întinsese în plină Europă, iar un copil din Napoli îl căuta printre naţiunile cedate Uniunii Sovietice.

Ai mei nu mă întrebau niciodată ce citesc, ca să nu se ciocnească de dorinţa mea de a şti. Întrebările căpătaseră proporţii şi păreau să-i atragă în capcană, cerându-le socoteală. Participaseră la vreo mişcare de rezistenţă, ajutaseră vreun persecutat ? Nu, nu făcuseră aşa ceva. Mama era încă o copilă când se văzuse în situaţia de a trebui să-şi salveze familia; rămas sărac lipit de pe urma bombardamentelor, tata se luptase din răsputeri să supravieţuiască. Se alesese însă cu remuşcarea de a nu fi salvat pe nimeni în afară de sine şi de ai săi. Îl apăsa dorinţa fiului care îi pretindea să-şi aducă aminte. Nu mai voia să vorbească despre lucrurile astea cu mine, ca să nu-şi piardă autoritatea în ochii mei. Îi displăcea să-mi respingă întrebările, dar ele deveneau tot mai apăsate şi trebuia să aibă grijă să-mi ţină în frâu aroganţa: "Să nu mai îndrăzneşti să-i vorbeşti aşa lui taică-tău !" Nu prea mai ştiu cum îi vorbeam, dar probabil că eram insolent.

Nicola era singurul care-mi povestea câte ceva despre război. Îi puneam întrebări, iar el, înainte de a-mi răspunde, reacţiona la insistenţele mele zicându-mi: "eşti capòtico". Ce-i drept, eram încăpăţânat, capòtico, dar numai şi numai în privinţa asta. Înnoda cu mâinile firul de nailon în jurul unui cârlig, depănând vreun scul de parâmă, nu era nevoie să mă privească în faţă. Vorbea calibrându-şi suflul în funcţie de ceea ce făcea cu mâinile. Apăsa asupra câte unui lucru, în vreme ce rupea cu dinţii vreun fir înnodat, iar subiectul putea fi o noapte când făcuse de santinelă la depozitul de muniţii, ori dădea glas unei istorii despre represaliile organizate de nemţi împotriva unor oameni lipsiţi de apărare în timp ce cosea cu gesturi blânde şi sprintene un năvod zdrenţuit, şi atunci povestirea avea un suflu senin. Asta ajunsese istoria, un fel de a-şi ţine singur de urât în timp ce muncea. În spate se afla insula, iar în faţa ochilor noştri valurile mărunte de după-amiază, când se liniştea vântul dinspre apus. Acela era prezentul, mai puternic decât toate celelalte, stăpân al timpului, iar glasul lui Nicola se supunea ascultător locului şi lucrului pe care îl făceau mâinile.

Familia aceea din Sarajevo îl salvase pe el după opt septembrie, când nemţii îi arestaseră pe soldaţii italieni ca să-i trimită în lagărele de muncă din Germania. Îl luaseră la ei acasă pe Nicola, îl ţinuseră ascuns, iar după victoria lui Tito îl ajutaseră să se întoarcă acasă.

Eu eram singura persoană interesată de acele poveşti. După război, tăcerea celor rămaşi în viaţă se întărise, ca o bătătură peste stratul de piele moartă care era războiul. Erau dornici să trăiască într-o lume nouă. Nu mai aveam rege. Nemţii nu mai erau decât puhoiul acela de oameni care veneau în vacanţă pe insulă. Nicola n-avea nimic de a face cu ei. Hotelurile şi pensiunile erau departe de plaja pescarilor, unde domnea neabătut mirosul de maţe de peşte uscate la soare. N-avea de ce să se întâlnească el cu nemţii, şi nici nu ţinea să întâlnească vreunul. Îi cunoscuse el, nu mai voia să audă limba aceea, în care se zbierau ordine.

Insula era înţesată de nemţi, oameni bătrâni sau de vârstă mijlocie, oameni care fuseseră tineri în timpul războiului, iar acum, când se îmbogăţiseră, îşi ascundeau aroganţa de pe vremuri sub o jovialitate care suna fals, prefăcându-se că nu sunt decât turişti, că n-au fost altceva niciodată. În grupuri organizate sau adunaţi în cete, cutreierau pe insulă din iunie şi până în septembrie, congestionaţi de şederea la soare, constipaţi de atâta limonadă, unşi cu creme lucioase ca nişte savarine de la barul Calise.

Erau aceiaşi, Nicola îi privea de la distanţă, iar dacă vreunul întreba ceva îi răspundea cu singurele vorbe pe care apucase să le înveţe: ich verstehe nicht, nu înţeleg. Îi văzuse în Iugoslavia şi nu mai voia să-i înţeleagă. Ceilalţi locuitori ai insulei vorbeau în schimb bruma de nemţească utilă negustoriei.

Nicola se aşeza cu spatele la insulă şi cât stătea pe plajă nu-i vedea decât pe cei foarte puţini care îi treceau prin faţă, traversând distanţa de un metru dintre picioarele lui şi mare.

Nici mie nu-mi plăceau nemţii. Erau aceiaşi pe care îi căutasem în cărţile de istorie infamă, care se lăsaseră îmbătaţi şi duşi de râpă de Hitler şi nici o înfrângere nu le putea smulge din suflet acea nebunie orgolioasă. Învinşii erau ceilalţi, care făceau pe servitorii în vacanţele lor pe o insulă din Sud.

Aversiunea mea, crescută orbeşte din cărţi, se manifesta în cazul lui Nicola visceral. Incapabil de ostilitate, reacţiona ca un timid. Într-o zi mi-a povestit cum îl recunoscuse, cu un an mai înainte, pe un soldat neamţ, unul de la Sarajevo. Se priviseră, dar nici unul nu rostise vreo vorbă. El simţise însă muşcătura războiului în pântece. Se făcuse roşu de ruşine, erau în biserică, la slujbă. Ieşise fără să se închine măcar: "Me so' mmiso scuorno pe' Ddio", îi fusese ruşine pentru Dumnezeu. "Adda tene' pacienza pure int'a casa soia", îl răbda chiar şi în casa lui. E frumos cum spun napoletanii, pacienza, fiindcă aduc ceva din cuvântul pace, atunci când vorbesc de răbdare. L-am întrebat dacă era unul care omorâse oameni. Nu mi-a răspuns. Eram învăţat să nu mă aştept totdeauna la răspunsuri.

Când se încrucişa cu ei pe insulă, Nicola trecea pe celălalt trotuar. Ştiam din povestirile despre ghetoul din Varşovia că nemţii le interziceau evreilor să-i privească în faţă. În vara aceea începusem să-i aţintesc cu ochii, nu în semn de sfidare, ci într-o tentativă de a-i înţelege. Rareori vreunul băga de seamă.

Era vara când împlineam şaisprezece ani, la picioarele mele se căsca un abis de sentimente. Spre deosebire de alţii de aceeaşi vârstă, nu le dădeam atenţie fetelor de seama mea. Îmi plăceau cele mai mari, o dorinţă imposibilă. Şi totuşi, în vara aceea am izbutit, singurul dintre cei de o vârstă cu mine, să intru în cercul lor.

S-a întâmplat mulţumită lui Daniele, fiul unchiului meu, care era cu patru ani mai mare decât mine. El era sufletul unui grup de tineri de familie bună, dotaţi cu motorete şi, câte unul, chiar cu barcă. Lipsit de asemenea mijloace, el era totuşi liderul pe care şi-l alege în mod firesc orice grup de băieţi. Era oaspete în casa pe care o luaseră ai mei cu chirie, dormeam în aceeaşi odaie. În vara cu pricina a băgat de seamă că exist. Nu pot găsi un motiv anume pentru atenţia pe care mi-a acordat-o, dar aşa a fost. M-a învăţat acorduri la chitară, m-a luat la locul lor de pe plajă, m-a lăsat să stau pe lângă ei. Nu arătam prea grozav la înfăţişare, slab, deşirat fiindcă mă înălţasem de la o zi la alta, cu un puf mai degrabă gălbui decât blond pe obraji, cu ochii mijiţi şi cu fălcile mereu încleştate. Poate că i-am părut mai mare decât eram sau a înţeles că vărul acela era pe cale să adune în el o avalanşă întreagă.

Nu mergeam cu ei când plecau în excursii mai lungi pe insulă, rareori treceam prin preajma lor seara, când improvizau petreceri cu dans. Mă duceam unde făceau ei plajă după ce terminam cu pescuitul. De câţiva ani, Daniele începuse să vină seara târziu şi să se scoale greu dimineaţa. Nu mai ieşea pe mare cu tatăl lui şi cu Nicola. Îi luasem eu locul. Aşa se făcea că, la întoarcerea de la pescuit, mă duceam la el şi mă punea să-i povestesc amănunţit cum decursese ziua.

În vara aceea am primit botezul sângelui datorită unei murene. Fusese trasă în barcă în aceeaşi plasă cu un peşte cernia, iar în vreme ce unchiul şi Nicola vedeau de peştele mai de preţ, eu am încercat să-i scot din gât cârligul. O strângeam lateral de fălci cu mâna stângă, ca să-i ţin gura deschisă. Am reuşit să extrag cârligul şi în clipa aceea s-a zbătut, eu i-am scăpat fălcile din mână şi dinţii ei mi s-au înfipt la rădăcina degetului arătător. Murena nu muşcă şi lasă, ci, când înhaţă prada, nu-i mai dă drumul. Îşi înfige colţii şi nu mai desprinde fălcile. Am reuşit să nu ţip, dar îmi dăduseră lacrimile de durere. Când isprăvi cu cernia şi unchiul porni să tragă iar de vârşă, Nicola văzu ce păţisem şi cu o singură lovitură de cuţit îi reteză capul murenei. Rupse apoi osul mandibulei şi abia după aceea îmi scoase, unul câte unul, colţii înfipţi în deget. Priveam înspre mare, în vreme ce Nicola săvârşea în linişte o mică operaţie străveche, mâna rănită era departe de gândurile mele, durerea bătea la uşă, dar eu nu-i deschideam. Mi se întâmpla lucrul despre care auzisem povestindu-se. Trecusem deja prin experienţa veninului de dragon-de-mare în talpa piciorului şi al celui de scorpion marin în palmă. Mă aflam în barcă şi sângele acela intra şi el la socoteală. Unchiul zâmbi pe sub mustaţă între două braţe de frânghie, clătinând din cap. "Acu' ieşti piscar", rosti Nicola, când isprăvi să-mi spele mâna rănită în mare.