Judy Florescu: Te-am găsit înainte de o repetiţie. Poţi să-mi spui la ce repeţi acum?
Ioana Anastasia Anton: Da. Repetăm la Raţa sălbatică, de Henrik Ibsen, în regia lui Peter Kerek, un spectacol care va avea premiera la începutul lui mai 2015, la teatrul Bulandra.
J.F.: Ce rol ai tu?
I.A.A.: Hedvick, fetiţa de 14 ani.
J.F.: În toate rolurile în care te-am văzut joci fetiţe, deşi tu ai o "venerabilă" vârstă. Ţi se pare acest lucru un avantaj?
I.A.A.: Nu ştiu dacă să-l numesc neapărat un "avantaj", ci mai degrabă un fapt. Da, am acest look mai young, de ingenuă, de aceea regizorii îmi dau roluri de fete, domnişoare, chiar şi fetiţe, dar mi se pare absolut ok. Nu am avut nici un sentiment că ar fi trebuit să joc altceva decât ceea ce mi s-a dat. În ceea ce priveşte rolul din Raţa sălbatică deja pot să spun că e un rol de "compoziţie". Trebuie să construiesc universul unui copil şi asta nu ţine neapărat de felul în care arăt, ţine şi de felul în care Peter şi cu mine simţim personajul. Să vedem ce vom descoperi.
J.F.: Fratele tău, Vladimir Anton a regizat cel mai longeviv spectacol al tău - Bella şi cavalerul fără nume. De când îl joci?
I.A.A.: Din anul IV de facultate, din 2008. Acolo am o replică la finalul spectacolului în care spun: Numele meu este Anabela şi am 22 de ani. Şi în fiecare an tot spuneam din ce în ce mai mulţi. Nu ştiu dacă o să zic la anul că mă numesc Anabela şi am 30 de ani.
J.F.: A fost o convenţie ca la fiecare reprezentaţie să spui vârsta ta reală?
I.A.A.: Nu, dar trecând anii îmi asumam faptul că fac 23, 24, 25 şi tot aşa. Acum nu spun că am 29 pentru că în întregul poveştii e deja puţin ciudat ca personajul feminin să aibă 29 de ani. E la prima iubire. E destul de puţin credibil ca o fată de 29 de ani să treacă prin situaţia respectivă.
J.F.: Aţi jucat spectacolul Bella şi cavalerul fără nume la Teatrul de Comedie şi în mai multe spaţii.
I.A.A.: Am ajuns la Teatrul de Comedie prin proiectul Comedia ţine la tineri. Spectacolul a câştigat şi premiul si aşa am jucat 10 reprezentaţii. Teatrul l-a preluat în repertoriul lui şi l-am mai jucat o stagiune acolo. Pe urmă am avut o pauză de vreo doi ani în care nu l-am jucat şi ne-am hotărât să-l reluăm. George Remeş a fost încântat de propunere şi acum îl jucăm la Godot Cafe-Teatru. Am vrut să vedem dacă mai funcţionează spectacolul după o pauză destul de lungă. Mai ales că ne-am schimbat între timp. L-am jucat de mai multe ori acolo şi uite că spectacolul e încă foarte viu şi cât mai are viaţă noi o să-l jucam. Iubim foarte mult acest spectacol şi e o mare bucurie pentru Lucian, Tudor, Vladimir şi pentru mine să ne întâlnim.
J.F.: Cum este primit un spectacol de teatru-basm contemporan, într-o cafenea-teatru?
I.A.A.: Eu zic că este foarte bine primit în sensul în care oamenii vin la Godot ca să se simtă bine, să uite de toate problemele lor şi totuşi mai primesc şi ceva în plus, o experienţă. Este un spectacol foarte profund în esenţa lui. Cred că oamenii au nevoie de poveşti care să ridice nişte probleme. Pleci din sală cu nişte întrebări şi în acelaşi timp cu o poveste foarte frumoasă de dragoste.
J.F.: Celălalt proiect al tău de la Godot Cafe se cheamă SC. Impro SRL.
I.A.A.: Trupa de improvizaţie.
J.F.: De când a luat el fiinţă?
I.A.A.: Pe 14 februarie 2015 am făcut 1 an. Trupa aceasta a "apărut" sub bagheta magică a lui Marius Drăguş. În afară de el şi de Andrei Mateiu nu mai făcuse nimeni genul acesta de teatru. În primul rând că ne distrăm extraordinar la fiecare spectacol. E un exerciţiu foarte bun pentru actori să facă şi genul acesta de teatru. Cel puţin pentru mine este. Eu iniţial eram destul de sceptică în ceea ce mă priveşte, nu atât că nu-mi plăcea, ci că nu puteam să mă duc cu tot curajul în zona asta de entertainment, de show, până una alta. Dar uite că începe să-mi placă din ce în ce mai mult şi abia aştept să avem spectacol de fiecare dată. Jucăm din două în două joi la Godot de la ora 21.30.
J.F.: În ce constă spectacolul de improvizaţie. mai exact? Aveţi o temă în fiecare seară?
I.A.A.: Nu. Spectacolul de improvizaţie are nişte reguli foarte fixe. Sunt nişte jocuri pe care noi le improvizăm şi rezultatul lor ţine foarte mult de interacţiunea cu publicul. Jocuri cu reguli fixe pe care noi le ştim, iar publicul impune spaţiile de joc, personajele pe care vrea să le vadă, situaţiile de joc. Cam fiecare joc durează 5-10 minute. Sinceritatea, intuiţia şi prezenţa de spirit sunt esenţiale. E un joc foarte simplu şi simpatic în care interlocutorii trebuie să vorbească numai în întrebări şi aşa se nasc relaţii şi situaţii de viaţă cu care publicul se identifică.
J.F.: La Teatrul de Comedie mai ai două spectacole - Tartuffe sau Impostorul şi Cum am învăţat să conduc, pe care eu l-am văzut deja de 2 ori. Cu Eugen Gyemant ai fost colegă de facultate?
I.A.A.: Da, dar nu lucrasem până atunci împreună şi m-am bucurat enorm când m-a sunat să-mi propună rolul. Îl admir foarte mult şi-mi plac spectacolele lui. Are un univers atât de special şi de deosebit. Mi-a plăcut foarte mult si propunerea textului. Pot spune că e o mare miză să jucam la Sala Nouă (din strada Sf. Vineri, nr. 11). Publicul e foarte aproape de noi şi simţi energia lui cum vine peste tine. Şi faptul că e un spaţiu oarecum nou cu o echipă tehnica mică, ne dă o responsabilitate în plus.
J.F.: De ce nu s-a montat Cum am învăţat să conduc la Sala Studio?
I.A.A.: Pentru că Sala Nouă este dedicată proiectelor tinerilor regizori. Au montat acolo Vlad Cristache, Alexandru Mâzgareanu, Eugen şi acum are premiera Vladimir, fratele meu. Nu ştiu, probabil s-a vrut un start fresh al sălii.
J.F.: În Cum am învăţat să conduc, Şerban Pavlu are o replică despre Mititica în care spune că are un foc în cap. Ce vrea să spună cu asta?
I.A.A.: Se referă la faptul că Mititica este pasionata de istorie, de citit, merge cu mintea şi cu gândurile înainte. Despre el spune că are un foc în inimă... de unde rezultă şi atracţia dintre ei.
J.F.: Tu ce fel de om eşti cu foc în cap sau în inimă?
I.A.A.: Cu focul în inimă.
J.F.: Cum este Eugen Gyemant ca regizor?
I.A.A.: Îl admir foarte tare. Îmi place foarte mult umorul lui. Îmi place faptul că vine la fiecare spectacol, e atent, dedicat si mereu in căutări. Are propuneri foarte curajoase. Îmi doresc foarte mult să lucrez din nou cu el.
J.F.: Eugen Gyemant este din Cluj, iar domnul László Bocsárdi din Sfântul Gheorghe. Crezi că regizorii din partea transilvăneană a ţării, au un calm aparte?
I.A.A.: Cred că László Bocsárdi este unul dintre cei mai calmi regizori pe care i-am întâlnit vreodată, dar în acelaşi timp în momentul în care are ceva de spus, o spune foarte ferm. Nu cred ca felul în care repeţi ţine neapărat de zona geografică în care te-ai născut. Important e să fii liber.
J.F.: Se face mereu această paralelă dintre teatru şi film, iar eu spun că efortul depus de actori pe o scenă, seară de seară, în faţa publicului nu poate fi comparat cu o zi de filmare într-o echipă restrânsă.
I.A.A.: Te contrazic. Dacă ai un personaj principal şi trebuie sa filmezi în mai puţin de o lună secvenţe anapoda din punct de vedere cronologic, cred că este un efort uriaş. Eu am trecut prin asta. După Domnişoara Christina eram epuizată. Combustia şi energia care se consumă este uriaşă. ÎI admir pe cei care pot să o facă bine până la capăt. Actorii, regizorii şi întreaga echipă din spatele unui film.
J.F.: Mă gândesc că experienţa unui rol pe film e o dată, în timp ce la teatru rolul creşte o dată cu tine.
I.A.A.: Da, sunt două lucruri foarte diferite într-adevăr. Marele avantaj la film este că dacă nu-ţi iese o secvenţă poţi s-o refaci. În teatru trebuie să apeşi pe acceleraţie şi să mergi bine, să iei toate virajele.
J.F.: Tu îmi vorbeşti acum foarte calm, dar pe scenă ai o explozie de energie. Cum faci? Sau aşa te solicită rolurile?
I.A.A.: Eu par o persoană foarte calmă, dar am o fire vulcanică. "Energia scenică" e uşor diferită de cea personală. Îmi dă energie felul în care lucrez la un rol, echipa spectacolului. De exemplu, la Andrei Şerban în Ivanov, tot spectacolul este construit foarte energetic. Toată lumea aceea nebună n-ar avea puterea şi forţa pe care Andrei Şerban a vrut s-o aducă în faţa voastră dacă nu am juca toţi în cheia aceea. În acelaşi timp, Bella şi cavalerul fără nume este un spectacol cu alt tip de energie, făcut aproape filmic. Sunt lucruri diferite. Energia o dă în primul rând regizorul, apoi echipa, şi, în final, publicul.
J.F.: La Teatrul Odeon joci în spectacolele Blifat, Poveste despre tatăl meu şi Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Îmi spui, te rog, câteva cuvinte despre fiecare spectacol?
I.A.A.: Rolul din Blifat l-am făcut în urmă cu 5 ani. Este un text contemporan românesc foarte bun de Gabriel Pintilei, regizat de Alexandru Mihail. Suntem tot timpul în scenă timp de o oră şi ceva. Spaţiile sunt separate doar prin lumină deci ne vedem tot timpul. Eu cred că spectacolul e foarte mişto în primul rând pentru că joacă David Petcu, un puşti care atunci când am avut premiera avea 9 ani, acum are 14 ani. Este un partener extraordinar de scenă. Se spune că este greu să joci cu copii, dar el este mai consecvent şi mai profesionist decât oameni care au fost pregătiţi pentru asta. Am mare noroc că l-am cunoscut, este foarte talentat şi merită văzut spectacolul pentru el.
În Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită joc o curvă în lumea dementă şi fantastică a lui Dragoş Galgoţiu. Este unul din spectacolele în care mă distrez cel mai tare şi învăţ foarte multe de la Ionel Mihăilescu care e absolut genial în rol.
Al treilea este spectacolul Poveste despre tatăl meu în regia lui Gelu Colceag, un text scris de Radu. F. Alexandru, deci tot un text contemporan românesc, în care eu am numai monoloage. Povestea propriu-zisă este jucată de actori, iar eu povestesc publicului varianta ştiută de mine. E un personaj fragil care caută nişte răspunsuri în acelaşi timp cu publicul.
J.F.: Este o poveste traumatizantă?
I.A.A.: Dacă vrei să vii să te distrezi la acest spectacol, n-o să te distrezi. Este povestea unei familii care încet-încet îşi pierde reperele odată ce tatăl începe să o caute cu disperare pe prima lui soţie. În cele din urmă el moare, iar Irina, personajul meu, încearcă să descifreze circumstanţele în care el a murit. Pot spune că are un iz de thriller poliţist.