O îndelungată şi împlinită carieră în teatru, film, televiziune şi artele plastice, dublată de o remarcabilă versatilitate actoricească, forţă, vocabular corporal bogat şi har pentru comic l-au impus pe Horaţiu Mălăele drept unul dintre cei mai importanţi actori români ai tuturor timpurilor. Prins între curse India-Bucureşti-Londra, o agendă încărcată şi proiecte în curs de derulare, artistul din Tg. Jiu a răspuns afirmativ dorinţei mele de a-l intervieva între spectacole.
După ce primul val de admiratori strânşi în foaier s-a retras în afara teatrului, Horaţiu Mălăele s-a retras în cabină să se deconecteze înainte de următoarea reprezentaţie. În scurt timp am fost anunţat că sunt primit. Am intrat în spaţiul restrâns din culisele teatrului londonez şi l-am surprins pe actor aşezat pe scaun, în faţa oglinzii încadrată de lumini, desenând o caricatură.
M-a privit, m-a salutat şi mi-a spus să iau loc. În tot acest timp n-a întrerupt mişcarea stiloului şi nu şi-a schimbat poziţia corpului. Felul în care desena, aproape compulsiv, pe tot parcursul interviului m-a dus cu gândul la un viciu reconvertit, înlocuirea ţigărilor aprinse ale unui fumător adâncit în discuţie cu liniile de cerneală ale artistului plastic care notează tot ce simte. Am încercat să îi ghicesc gândurile, dar Horaţiu Mălăele era insondabil, detaşat într-o zonă străină de sala de spectacol şi de publicul ce începea să se strângă la intrare, privirea căutându-i propria reflexie în oglindă, mâna transcriind o emoţie insesizabilă. Sau poate calculând, în mişcare, secundele care treceau. Am pornit reportofonul să le înregistrez în dialog.
Andrei Vornicu: Când desenaţi vă exprimaţi mai curând o stare de spirit sau o faceţi ca să vă destindeţi?
Horaţiu Mălăele: Ştii, la un moment dat, Eugen Ionescu a fost întrebat: De ce scrieţi?. El a zis: Habar n-am. Scriu şi atât. Era forma lui de a se înţelege cu oamenii. Aşa că şi desenul e forma mea de a comunica cu lumea. Mulţi găsesc alte soluţii. Sunt foarte mulţi buni vorbitori. Atunci ei comunică prin viu grai. Foarte bine. Noi poate că nu suntem aşa de buni vorbitori sau nu vrem să se afle. Şi atunci iată că noi comunicăm prin teatru sau alte lucruri mijlocite comunicării.
A.V.: V-am pus această întrebare pentru că prima opţiune pentru studii a fost la Arte plastice, după care v-aţi răzgândit. Se pare că pasiunea asta a persistat şi aveţi şi o galerie deschisă pe Str. Smârdan din Centrul vechi al Bucureştiului. O galerie foarte populară, de altfel.
H.M.: Aşa este. Da, păi asta e, nu pot renunţa la o premier amour. Nu ştiu de ce desenez, nu ştiu de ce fac filme, nu ştiu de ce joc teatru... e felul meu de a comunica cu lumea, după cum vă spuneam.
A.V.: Într-un fel, stabileşte o coerenţă universului? Din câte reţin, Ionescu asta a punctat în momentul în care a răspuns la întrebarea de ce scrie: ordonează cumva lumea.
H.M.: Nu ştiu dacă n-a făcut-o mai mult ca să dea un răspuns sau şi credea în ceea ce spune. Părerea mea e că Ionescu a făcut ce a făcut cu mare uşurinţă. Iar această comoditate l-a făcut să şi continue şi să devină geniul care a şi rămas. Adică tipul care a creat o amprentă formidabilă în dramaturgia de până atunci şi de atunci încoace. Cu teatrul lui a şi rămas un unicat. El n-a mai avut concurenţi pe urmă. Vorbind aşa, speculativ, la o oră de după-amiază.
A.V.: În ce măsură credeţi că spaţiul în care un artist se manifestă îi defineşte opera? Ionescu, cu siguranţă, ar fi creat cu totul altfel dacă, de exemplu, ar fi rămas la Bucureşti şi n-ar fi plecat la Paris.
H.M.: Îl defineşte categoric. Sau nu. Ai băgat şi alternativa aici. Sau da, s-ar fi putut să aibă o şansă mare şi într-un Bucureşti care era, poate, mai maleabil în perioada aia şi care să îl fi făcut nu mai glorios, dar mai productiv. Poate că ar fi eşuat undeva în mijlocul unor ziarişti la o revistă şi cu asta basta, şi nu l-ar fi băgat nimeni în seamă. Aşa cum poate s-ar fi întâmplat şi cu Brâncuşi sau cu Eliade sau Cioran. Poate că plecarea lor a fost un lucru binevenit şi ne-a asigurat posteritatea. Acum e greu de spus. O vorbă de-a mea fatalistă, dar extrem de comodă pentru că te ţine în viaţă e: nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple. Aşa încât, dacă a trebuit să se întâmple ceva cu Ionescu, aşa a şi păţit. Dacă aşa trebuie să se întâmple cu noi, asta se întâmplă. Dacă trebuie să dăm acest interviu, iată că-l şi dăm.
A.V.: În consecinţă, credeţi în predestinare.
H.M.: Absolut. Am făcut acest ultim film şi al doilea, poate că şi ultimul, nu ştiu, Funeralii fericite, care vorbeşte despre lucrul ăsta. Omul încearcă la un moment dat să îşi împopoţoneze viaţa şi să îi creeze un sens, dar părerea mea e că vieţii - e un cuvânt cam dur, dar o să-l folosesc - i se rupe de ce crede el despre ea. Acum aşa cred, că suntem predestinaţi şi că, probabil, avem şi o sarcină.
A.V.: Primul dumneavoastră film este intitulat Nunta mută, al doilea este Funeralii fericite. Observ că pendulaţi între momente importante ale vieţii omului: nunta care, apoi, duce la perpetuarea unei familii, apoi viaţa şi, în cele din urmă, funeraliile. Vi se pare că aceste două opoziţii dau naştere la tensiune, umor şi un filon de viaţă autentic?
H.M.: Poa' să fie. Dar... n-am făcut-o cu metodă. A fost o întâmplare că am putut naşte acest scenariu, Nunta mută, şi l-am ridicat pentru că nimeni nu a vrut să ia în braţe proiectul până la ora la care ne-am hotărât noi să-l facem cu propriile mijloace. Şi am găsit o soluţie. Poate că n-a fost cea mai bună, dar noi aşa am considerat-o şi aşa s-a şi întâmplat. Pe urmă, asociativ, ar putea să existe un acord sau un antagonism între ce propuneam în primul film şi al doilea, asta numai dumneavoastră, criticii sau analiştii aţi putea să analizaţi şi să trageţi concluzia. Cred că un creator e mai puţin interesat de lucrul ăsta şi e mai interesat de propriile lui himere şi de propria lui soartă, apoi de ceea ce crede actualitatea despre el. În momentul în care faci ce ţi se cere deja s-ar putea să ţi se forţeze puţin mâna iar lucrurile să ia o întorsătură gravă.
A.V.: Vă referiţi la constrângeri de ordin critic sau financiar?
H.M.: De exemplu, dacă comunitatea, să presupunem, îţi cere ceva şi tu eşti de acord şi faci acel lucru cu uşurătate şi uşurinţă şi comunitatea te şi recompensează pentru lucrul ăsta, s-ar putea ca tu să faci un gest care e împotriva firii tale şi împotriva a ceea ce trebuie de fapt tu să faci.
A.V.: În ce măsură un artist trebuie să fie permeabil la critici? La criticile prietenilor sau a criticilor de profesie sau a cine ştie căror foruri supreme. Sunt chiar curios ce credeţi despre asta.
H.M.: Nu am fost un tip înscris pe un anume culoar şi în congruenţă cu alt tip sau n-am vrut să fiu sau n-am văzut prea mulţi alături de mine. Aşa că faptul că am alergat de unul singur m-a făcut să cred că ceea ce fac eu este bine. Sau poate că uneori este rău, dar binele şi răul mi le datorez numai mie însumi aşa încât, făcând asta diferit, am fost foarte puţin legat sau influenţat de puterea critică în sensul profesional al cuvântului. M-a interesat prea puţin. De asta am şi angajat nişte conflicte, uneori extrem de dure, cu ceea ce se numea clasa critică, pe tarlaua teatrului sau a filmului sau a artelor plastice. Eu, personal, mi-am văzut de treabă şi au trecut foarte mulţi ani, dacă nu zeci de ani de când nu mai plec urechea la ceea ce cred unii sau alţii despre ce fac eu. Singura constantă în acest demers al meu artistic a fost publicul care a rămas acelaşi, şi extrem de fidel. Deci, această inseparabilă căsătorie pentru mine este esenţială în raport cu arta. Puţin îmi pasă dacă cineva spunea sau va spune despre Picasso că nu va mai plăcea în viitoarea sută de ani. Foarte bine. El a făcut o artă pentru timpul său şi tot el spunea la un moment dat că dacă place, este artă. Deci el a făcut-o pentru publicul lui, iar el, faţă de foarte mulţi pictori care au îndrăznit poate prea devreme, a avut chiar succes în viaţă, dansând pe foarte multe culoare, total diferite şi îndrăzneţe.
A.V.: Spuneaţi după proiecţia filmului Nunta mută că teatrul românesc este cumva vieţuit de un număr destul de mare de actori destul de în vârstă şi, practic, nu prea mai încap tinerii. Credeţi că ar exista o variantă de ordin instituţional ca să se schimbe această situaţie?
H.M.: Nu ştiu, dar ar trebui să existe.
A.V.: În Marea Britanie, de exemplu, nu există teatre de stat. Sunt numai trei instituţii subvenţionate (National Theatre, Royal Opera House şi Royal Shakespeare Company, n.a.) şi nu există, în consecinţă, actori angajaţi. Totul funcţionează pe bază de agenţi-impresari şi liber-profesionişti.
H.M.: Asta ar trebui să existe şi în România. Din păcate, sunt foarte puţine teatre care funcţionează după cum spuneţi dumneavoastră. Foarte multe teatre au acest sistem împrumutat de la ruşi care încă funcţionează şi este foarte greu de schimbat. Pentru că trebuie să coroboreze Ministerul Muncii cu Ministerul Finanţelor, cu Ministerul Culturii şi cu alte ministere. Trebuie schimbate nişte grile. Un tip sau o formaţiune politică care va avea ambiţie şi autoritate ar trebui să facă cu autoritatea acest lucru. Altfel nu se va întâmpla niciodată. Pentru că, într-adevăr, la un moment dat va trebui să răneşti nişte oameni. Nu îmi dau seama cum s-a întâmplat în alte ţări, dar poate că s-a întâmplat atunci când trebuia să se întâmple. Dar la noi nu s-a întâmplat.
A.V.: Pe de altă parte, o altă carenţă care i se reproşează teatrului românesc e că nu prea are dramaturgi contemporani valoroşi. Sunteţi de acord cu această părere?
H.M.: Nu ştiu, s-ar putea. Sunt foarte mulţi dramaturgi buni, dar poate că nu sunt foarte vizibili, foarte luaţi în seamă. Nu există un curent, nu s-a născut o şcoală care să poarte o amprentă românească tipică, deşi, fiindcă vorbeam aseară despre acest popor ciudat, bizar şi frumos în acelaşi timp, ar putea din rărunchii lui să nască nişte creatori, la fel cum s-au mai născut. Dacă tot îl pomeneam pe Ionescu, s-au născut scriitori ciudaţi care au schimbat legea teatrului de până la ei. Au avut această putere fenomenală de a schimba lucrurile. Ionescu, continuând cu Eliade, cu scrierile lui, e chiar de un suprarealism fantastic sau suprarealist chiar înaintea naşterii unor fondatori. Avem foştii noştri mari dramaturgi încă nespeculaţi, nereaduşi în prim plan. Eu am pus de curând la Teatrul de pe Lipscani o piesă din dramaturgia unui mare scriitor - Horia Lovinescu. Indiferent că a făcut-o în perioada de dinainte de '89, e un mare scriitor, făuritor de personaje, de psihologii puternice. Piesa se numeşte Jocul vieţii şi al morţii. Mai este D.R. Popescu, un scriitor imens, şi Sorescu, un scriitor frumos şi cu totul special, care ar trebui renăscut. Avem oameni. Poate că ar trebui să vină o personalitate să pună lucrurile la punct, impunând poate o stilistică şi un curent. Mă gândesc...
A.V.: Din punctul meu de vedere ar trebui să existe o conlucrare mai eficientă între instituţii, să existe programe speciale care să reactualizeze texte vechi, sau nu neapărat vechi, dar care au fost lăsate într-un con de umbră şi, în primul rând, să existe regizori care să revendice anumiţi dramaturgi cu care să şi lucreze. Mi se pare că dramaturgul român e desprins de scenă şi lucrează într-un spaţiu foarte exterior. Cumva există o prăpastie între scenă şi textul lui, care rămâne blocat într-un sertar.
H.M.: Adevărul este că un director de teatru are la dispoziţie piese. Nu se uită dacă e scrisă de un norvegian, de un american, sârb sau un român. El vrea piese bune cu care să ţină şi să întreţină teatrul şi lumea teatrului. Dacă românii vor dovedi că scriitori români sunt foarte buni şi intră în concurenţă cu marii noştri dramaturgi, atunci îşi vor găsi loc în teatru. Dacă nu, nu. Asta este legea. E legea junglei, dar funcţionează şi aici: cel tare câştigă. Dacă ai o piesă foarte bună este imposibil să nu reuşeşti. Văd cehi care scriu extraordinar, sârbi care scriu extraordinar. Piesele lor se joacă. Dacă piesa lui va fi jucată înseamnă că acel teatru a avut nevoie de el. Dacă piesa lui dăinuieşte, în sensul în care ţine afişul unui spectacol un an-doi, înseamnă că ne referim la o piesă bună. Dacă întâmplarea face să găsească şi un regizor bun cu care să lucreze, înseamnă că, iată, a fost o întâmplare fericită şi s-a născut un regizor şi, în acelaşi timp, un dramaturg de care vom vorbi.
A.V.: Aţi mai afirmat până acum în repetate rânduri că Parisul a rămas cumva oraşul dumneavoastră preferat. La Londra aţi fost până acum de câteva ori, aţi jucat de trei ori în ultimii doi ani. Cum vi se pare capitala Marii Britanii?
H.M.: (Râde.) Mi se pare... o capitală. Mi se pare că e capitala Marii Britanii. Nu ştiu ce să zic, nu o cunosc foarte bine. Am nişte prieteni buni care m-au făcut în nenumărate rânduri să-mi placă Londra. Sunt unii prieteni sau momente din viaţa mea care m-au făcut să cred că nu e atât de frumoasă şi că tot Parisul rămâne marea mea dragoste. Dar nu vin la Londra pentru Londra. Vin aici numai pentru românii din Londra, aşa cum mă duc şi la Tel Aviv, mă duc pentru românii de-acolo şi nu pentru războiul lor din Golf. Mă duc pentru prietenii mei, pentru oamenii care sunt doritori să mă vadă sau care vor să vadă şi să cultive teatrul românesc într-un fel, sau cartea românească sau filmul românesc. Ăsta e temeiul care mă mână prin diferite ţări ale lumii. Nu e uşor să pleci mereu aşa, de colo-colo, dar când eşti primit cu dragoste şi interes te face să-ţi mai atenuezi resentimentele pe care le ai faţă de un loc sau altul.
A.V.: Mai am o ultimă întrebare şi cred că foarte multă lume este curioasă de răspuns. Ochelarii dumneavoastră cu rame rotunde au devenit un brand, sunt aproape legendari. Cum aţi ajuns în posesia lor?
H.M.: A fost întâmplător, nu pot învinui pe nimeni. Aşa s-a întâmplat să fie şi am găsit de cuviinţă că îmi sunt cei mai potriviţi. (Zâmbeşte complice) Dacă nu vă plac, o să-i schimb.