Ultima zi în Cuba! La 17:30 decolăm spre Europa. La 14:00 plecăm spre aeroport. Mai avem o dimineaţă de petrecut în Havana. Singurul lucru pe care-l mai avem de făcut este să cumpărăm banane ca să-i ducem fetei noastre Mara. Ca la orice întoarcere dintr-o călătorie, nu putem să ne întoarcem cu mâna goală. Trebuie să-i ducem ceva. Însă pe aici nu se găsesc multe suveniruri pentru copii. I-am luat o mică păpuşică artizanală de cârpă şi nişte maracas, dar mă îndoiesc că o să-i placă prea tare. Ceea ce ştiu în schimb sigur că-i plac sunt bananele. Iar bananele de pe aici sunt mici ca dimensiune şi mult mai gustoase decât cele de acasă. Şi mult mai ieftine. Costă cam 1$ kg. Probabil pentru că nu sunt pentru turişti.
Având ideea asta în cap, de când am revenit în Havana, am început să ne uităm după locurile cu bananele cele mai bune. Banane sunt peste tot. Aproape la fiecare colţ de stradă. Dar nu toate sunt la fel de bune. Şi nu peste tot au banane verzi, aşa cum vrem noi să luăm ca să ţină cât mai mult. Cam a doua zi de când ne-am întors am descoperit chiar la o stradă de noi un mic magazinaş care avea numai banane. De toate felurile. De la mici la mari şi de la verzi la foarte coapte. Am cumpărat câteva de test şi s-au dovedit a fi cele mai delicioase de până acum. Aşa că l-am întrebat dacă are deschis şi sâmbătă ca să luăm chiar în ziua plecării. A zis că da, sigur, e deschis în fiecare zi. În zilele următoare drumurile noastre ne-au purtat deseori prin faţa lui şi de fiecare dată l-am văzut stând zâmbitor la fereastră, aşteptându-şi muşterii. Aşa că eram liniştiţi.
Ei bine, azi dimineaţă, după micul dejun, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mergem să luăm banane. Când am ajuns însă, Murphy ajunsese acolo înaintea noastră pentru că evident, taraba era ÎNCHISĂ!!! Nu ne-a venit să credem, deşi drept să spun, mă aşteptam. Mi se pare că în Cuba totul e imprevizibil şi se poate întâmpla orice. De cele mai multe ori ceva bun, dar nu şi de data asta. Am stat noi ce-am stat, am aşteptat, nu s-a întâmplat nimic. Am întrebat atunci la prima uşă de lângă, dacă ştie ceva de omul nostru. Cred că ne-a răspuns că ar trebui să fie acolo. Nu sunt sigură. Un tip ce tocmai venise la aceeaşi uşă, s-a uitat la noi, apoi a început să bată în obloane şi să strige Ramon. Presupun că aşa îl chema pe bananagiul nostru. Obloanele s-au încăpăţânat să stea închise, iar tipul a plecat în drumul lui. Am mai bătut şi noi în obloane, dar degeaba. Aşa că am plecat să căutăm banane în altă parte. Deşi eram convinşi că nu o să găsim la fel de bune.
După ce ne-am învârtit vreo 3 km, ne-am întors cu vreo 3 mănunchiuri de banane şi ne-am dus în cameră să ne facem bagajele. Neavând cântar, am împărţit cum ne-am priceput mai bine bananele şi sticlele de rom între cele două geamantane şi am plecat la plimbare. Şi deşi nu mai aveam bani locali de cheltuit, am intrat într-un magazin de picturi şi alte obiecte artizanale. Magazinul era al unei doamne, Martaelena, iar acolo mai lucrau soţul ei Peresosa şi o doamnă mai în vârstă, drăguţă, Meme. Toţi trei erau pictori. Aveau multe pisici, ce se regăseau în multe din tablourile expuse pe pereţi. Erau foarte amabili şi vorbăreţi, am aflat că Martaelena fusese cu mult timp în urmă în România. Tot plimbându-ne prin camerele înţesate de obiecte şi tablouri, ne-au căzut ochii pe nişte farfurii de lut pictate de Peresosa. Deşi nu ne mai propusesem să cumpărăm nimic, farfuriile ne-au plăcut prea mult, aşa că ne-am dus să mai scoatem bani, ne-am întors şi am cumpărat două din ele.
La prânz ne-am dus la 5 Esquinas şi ne-a luat vreo 10 minute să ne hotărâm ce să mâncăm în aşa fel încât să ne săturăm, dar să ne ajungă banii să mai bem şi câte două cocktailuri de căciulă. Ca să plecăm veseli la drum. Când ne-am întors la hostal, la colţ ne aştepta o surpriză: Ramon deschisese obloanele, iar bananele atârnau voioase afară! Când ne-a văzut, şi-a amintit de noi şi de faptul că urma să venim, dar ne-a spus senin că el a fost la pescuit. Ca să vezi! Şi, ca să se revanşeze, ne-a adus din spate o tulpină plină de banane delicioase, verzi ca iarbă. Iar noi ce-am făcut? Stimulaţi de cocktailuri, am cumpărat două mănunchiuri mari. Of, ce-o să ne facem la aeroport?
La 2 fără un sfert am coborât şi din fericire pantera roz ne aştepta. Adică maşina roz antamată în ziua anterioară, ce avea agăţată o panteră roz de oglindă. Pe de o parte, m-am bucurat că omul a fost serios, pe de altă, mi-ar fi plăcut să nu fie, pentru că lângă el era parcată o maşină similară, bine lustruită şi albastră. Dar, şi noi fiind oameni de cuvânt, ne-am urcat în cea roz. Cu vântul suflându-mi în păr, în acest Chevrolet din 1956, ce străbătea domol străzile, mă simţeam într-o altă epocă, îmi lipsea doar rochia înfoiată de muselină roz, mănuşile albe de vară şi ochelarii de soare în formă de ochi de pisică ca să întregească imaginea. Şi mi-am dat seamă că un singur lucru îmi mai doresc să fac aici, pe tărâm cubanez, să conduc minunăţia asta roz bombon. Aşa că mi-am făcut curaj şi l-am întrebat pe şofer dacă crede că mă poate lasă să conduc şi eu puţin. Cred că respiraţia mea mirosea şi a alcool când m-am apropiat de el să-i pun întrebarea ce i-a dat fiori reci pe şira spinării. S-a uitat la mine cu o faţă speriată şi nedumerită, apoi ca să fie sigur că a înţeles bine spaniola mea trunchiată, a exclamat " Tu, să conduci? Ah, ia, iai!". Adică nu Şerban, bărbatul, vroia să conducă, ci eu, o fată! Culmea! Eu am zâmbit încuviinţând că a înţeles bine, dar el s-a întors cu faţa la drum, dând din cap. Nu ştiam ce să înţeleg, dar după puţin timp maşina a tras pe dreapta şi şoferul s-a dat jos. Uraaaa, mă lasă! S-a aşezat în dreaptă mea şi a poziţionat schimbătorul în Drive. Noroc că era automată, altfel n-aş fi reuşit să schimb vreo viteză, pentru că schimbătorul aflat la volan n-avea niciun însemn. Şi, am pornit. Volanul era mare cât unul de autobuz, dar se învârtea uşor. Nu-mi rămânea decât să menţin banda. Nu cred că aş fi putut să mă descurc pe străduţe înguste, pentru că nu vedeam unde se termină maşina în partea dreaptă. Dar aici benzile erau destul de late încât să încap. Şi goale. Nu ne-am întâlnit decât cu o motocicletă cu ataş pe care am reuşit chiar să o depăşesc fără să o arunc de pe şosea. Însă se pare că mă luase avântul, pentru că taximetristul nostru a început să-mi facă semne disperate să încetinesc şi nu după mult timp mi-a zis să opresc. Distracţia luase sfârşit. Cred că îl trecuseră toate apele în scurta mea aventură automobilistică.
Şi am ajuns la aeroport. Acum urma primul test pentru banane. După ce am stat 40 minute la coadă, timp în care Şerban făcea diverse scenarii, toate încheindu-se cu noi fără banane, am ajuns în sfârşit la ghişeu. Aveam voie să cărăm doar 23 kg. Un bagaj avea 23,4 kg şi trecea, celălalt însă avea 26,7 kg. Aveam două variante, ori să plătim 20$, ori să scoatem aproape 3 kg din el. De plătit nu puteam, nici să fi vrut, pentru că nu mai aveam cu ce. Aşa că am scos geanta de plajă şi am îndesat în ea farfuriile de lut şi toate bananele găsite pe lângă. Am pus bagajul din nou pe cântar, verdictul: 24 kg. Ne-am uitat cu disperare şi speranţă la tipul de la ghişeu. El, amabil, s-a uitat la ecranul ce afişa greutatea, la feţele noastre năduşite şi a zâmbit. Ne-a spus "O să mă prefac că are 23 kg". Uff! Am trecut de un hop. Mai rămân câteva.
Am trecut cu bananele şi de controlul bagajelor de mână şi, după ceva timp petrecut în sala de aşteptare, am urcat în sfârşit în avion. Noi am depăşit greutatea permisă la bagajele de cală pentru că, pe lângă banane, am îndesat şi câteva sticle de rom în ele. Pentru că ni se spusese că altfel nu avem cum să ajungem cu rom în ţară. Dacă cumva vom cumpăra din aeroportul din Havana, va fi confiscat în Paris, la control. Pentru a verifica această teorie am cumpărat totuşi şi o sticlă de rom din aeroport, pe care am adăugat-o bananelor şi farfuriilor din geantă de plajă.
Acum că eram în avion, toate grijile legate de banane şi rom s-au disipat în faţa încercării ce se prefigura: 10 ore şi jumătate de rezistat în avion până la Paris. La următoarele 3 ore de la Paris la Bucureşti nici nu mă mai gândeam. Să ajung întâi la Paris. Decolăm, îl strâng pe Şerban de mână până când nu mai simt nici mâna lui, nici a mea şi suntem în aer. Se anunţă o veste bună. Căpitanul ne spune că zborul va fi doar de 8 ore şi jumătate. Am uitat că acum noi zburăm într-o parte şi pământul se învârte în cealaltă. Parcă mă simt un pic mai bine, un pic mai relaxată. Însă, nu după mult timp încep turbulenţele. Din fericire, nu durează mult. Din păcate, sistemul video iar nu merge şi nu ne putem uita la filme. Nu-i nimic, ascult o carte. Numai să nu avem turbulenţe, în rest nu mă plâng de nimic. După vreo 3 ore şi nenumărate restartări, sistemul video a reuşit să pornească. Să sperăm că sistemul video e singurul sistem din avion care se poate defecta. Am început să mă uit la filme. Şerban doarme. De altfel, multă lume doarme. Eu nu pot. Sunt în priză de parcă am luat energizante. După încă o oră nu mai pot sta pe scaun. Am gura uscată şi am nevoie la toaletă. Nu cred că pot sta 8 ore pe scaun fără să mă ridic. Îmi fac curaj. Nu sunt turbulenţe, avionul zboară liniştit. Mă ridic şi merg cât de repede pot pe culoarul dintre scaune. Toaleta e ocupată şi altcineva aşteaptă afară. Pot să beau apă cât aştept. Iau un pahar, deschid sticla, încep să torn, când brusc, avionul începe să tremure. Paharul aproape că îmi scapă din mână. Nu mai nimeresc să pun sticla înapoi de raft. Însoţitorul de bord aflat în apropiere ne spune să ne întoarcem imediat la locurile noastre. Abandonez sticla desfăcută, paharul şi aproape fug printre rânduri, mă arunc în scaun şi îmi leg centura cu mâini tremurânde. Inima îmi bate nebuneşte. Şerban, treaz, se uită la mine şi zâmbeşte. El de ce zâmbeşte când eu sunt în pragul nebuniei? În scurt timp avionul se linişteşte. Zboară iar lin. Însoţitorul de bord mă găseşte şi îmi întinde paharul cu un zâmbet liniştitor. Îi răspund şi eu cu un zâmbet recunoscător. La toaletă n-am ajuns, dar măcar nu mor de sete. Mă uit la un alt film. Încerc din nou să merg la toaletă şi de data asta reuşesc. Mă mai uit la un film. Nu mai ştiu câte filme am văzut. Am pierdut şirul. Când ajungem odată?
În sfârşit, pilotul anunţă că începem coborârea. Mă uit pe geam. Nu se vede nimic. E o ceaţă să o tai cu cuţitul. Şi coborâm şi tot coborâm. Când apare pista? Deodată, se aude un huruit puternic. Întru în panică. Ce se întâmplă? Mă uit disperată la Şerban. De data asta e şi el un pic neliniştit. Huruitul continuă. Ne uităm din nou pe geam. Parcă se vede ceva, dar ce? Seamănă cu...nişte clădiri! Am aterizat, nu pot să cred! Huruitul e făcut de roţile ce rulează pe pistă.
Coborâm din avion. Acum e momentul să mă concentrez pe următorul hop. Oare traficanţii de banane vor trece cu mărfurile sau nu? Pun cu grijă pe banda de control geanta de plajă cu banane, farfurii şi puţin rom. Pun separat geanta de umăr, şi ea cu banane. În spate vine Şerban, cu rucsacul plin şi el de banane. Aştept cu sufletul la gură verdictul. Banda s-a oprit. Tipul ce se uită la ecran se ridică şi se duce să vorbească cu un alt tip. Sunt prea departe ca să aud ce vorbesc. Vine şi cel de-al doilea şi se uită la ecran. Scoate geanta de plajă şi o pune pe o bandă separată. Mă duc încet spre el. Mă simt ca o infractoare. Văd că scoate sticla de rom. Taie punga sigilată, ia sticla, o scanează, mă aştept să o oprească, dar nu, o împachetează în altă pungă şi o pune la loc. Se uită iar în geantă, cotrobăie şi scoate bananele. Se uită la ele, dar le pune la loc. Uff! Am trecut! Mai avem doar un zbor de suportat.
Ceaţa persistă şi zborul se amâna cu jumătate de oră, apoi încă jumătate şi încă jumătate. În final, după o oră şi jumătate în plus de aşteptare, se anunţă îmbarcarea. Şi zborul acesta va fi mai scurt, în loc de 3 ore, doar 2. Ar trebui să fie bine. Dar nu e chiar aşa. Pe la jumătatea drumului încep nişte turbulenţe aşa de puternice încât căpitanul ne anunţă că va trebui să meargă mai încet şi vom ajunge în 2 ore şi jumătate. Între timp aţipisem şi mă trezisem de nenumărate ori. Eram frântă. În sfârşit începe coborârea, iar afară e din nou ceaţă. Ce vreme! Nu se vede nimic. Coborâm, coborâm, dar deodată, avionul se înalţă ambalând cu putere motoarele. Şi se înalţă şi se tot înalţă. Ce se întâmplă? O să cedez nervos. Căpitanul anunţa că ne-am ridicat pentru a mai face o tură şi că e o procedură normală. Probabil o procedură normală în caz că ai ratat aterizarea de prima dată. Nu mai rezist. Vreau acasă! Din fericire, a doua oară reuşim să aterizăm. Gata, am ajuns acasă. Uraaa!!!
Acasă, îi arătăm Marei bananele. E foarte fericită şi începe imediat să mănânce din ele. De curiozitate, le cântărim să vedem câte am luat. Par foarte multe. Şi chiar sunt multe, 6,5 kg. Nici nu-i de mirare că am depăşit greutatea permisă cu atâtea banane. Între timp s-au mai copt, aşa că în următoarele zile vom trece la cură de banane!
