Hitler a fost şeful meu

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.


Christa Schroeder, secretara lui Hitler între anii 1933 şi 1945, a murit la 18 iunie 1984, retrasă la München. Avea 76 de ani. În decursul celor 12 ani petrecuţi în preajma lui Hitler, a participat direct la viaţa omului care şi-a pus amprenta asupra acelor vremuri.

Din pricina experienţei neplăcute pe care o avusese cu presa, a ezitat până în ultimul moment să-şi publice însemnările. Apoi, cu puţin timp înainte de a muri, a predat aceste note editorului, cu indicaţia ca "întreaga sa moştenire scrisă să nu cadă în mâinile vreunui jurnalist", el cunoscând oricum "declaraţiile şi dorinţele ei".

Dorinţa ei era să "prezinte trăirile personale din acele vremuri". Detesta distorsionările şi neadevărurile, mai ales pe cele aparţinând jurnaliştilor sau aşa-zişilor martori ai timpului, cu ale căror publicaţii avea deseori mult de furcă.

După doisprezece ani petrecuţi lângă Hitler, Christa Schroeder nu-şi încheiase socotelile cu trecutul, care "o silea să păstreze o mare distanţă", în ciuda faptului că nu fusese niciodată o naţional-socialistă în adevăratul sens al cuvântului. Sublinia în repetate rânduri: "Dacă atunci, în 1930, anunţul din ziar n-ar fi fost de la NSDAP, ci de la KPD (Kommunistische Partei Deutschlands - Partidul Comunist din Germaniei, n.tr.), probabil că aş fi devenit comunistă!"

A rămas până la moarte o femeie înzestrată cu spirit critic, un observator şi analist agil, pe care timpul o purtase cu repeziciune între Hitler, întâmplările proprii cu prietenii şi mai-marii din vremea aceea, regimul naţional-socialist, ororile războiului şi mârşăvia exterminării evreilor.

Încă din 1949, cartea lui Albert Zoller, Hitler privat ("Viaţa privată a lui Hitler - jurnalul secretarei sale"), care se baza pe interogatoriile luate ei şi altora şi care a fost publicată fără consimţământul ei, a fost una dintre puţinele surse din imediata apropiere a lui Hitler, citată până în ziua de azi şi folosită de mulţi jurnalişti şi istorici. Valoarea istorică a declaraţiilor a fost confirmată cu diferite ocazii de documente la care accesul s-a obţinut abia mai târziu. Până la moartea ei, în 1984, Christa Schroeder a păstrat cu perseverenţă tăcerea în legătură cu autenticitatea depoziţiilor atribuite ei în această carte, refuzând de asemenea toate ofertele de a-şi publica memoriile, pe care le aşternuse pe hârtie după 1945.

Acestea conţin în primul rând explicaţia autentică a genezei cărţii lui Zoller, precum şi o mărturie istorică despre Hitler şi lumea din jurul său, sursa acestora fiind de o valoare incontestabilă. Odată cu prezentarea în premieră a unor noi aspecte istorice, lucrarea de faţă confirmă declaraţii de o reală importanţă istorică. În carte este inserat şi un interogatoriu luat autoarei pe 22 mai 1945, la Berchtesgaden, de Erich Albrecht, ofiţer american de contraspionaj.


În adolescenţă mi-am dorit să văd Bavaria. Acolo era altfel - aşa se zicea în centrul Germaniei, unde am crescut şi mi-am petrecut 22 de ani de viaţă. Astfel am ajuns la München, în primăvara lui 1930, şi am început să caut un loc de muncă. Desigur, nu cercetasem în prealabil situaţia economică din München. Din acest motiv, am fost foarte surprinsă să constat că existau foarte puţine locuri vacante şi că aici, la München, erau cele mai mici salarii. Oraşul se confrunta, în mod evident şi cât se poate de dezavantajos, cu şomajul, care avea să atingă cifra de şapte milioane.

În primă fază, am respins o serie de oferte în speranţa că aş putea găsi ceva mai bun. Dar, în curând, am simţit că situaţia începe să se înrăutăţească, micile mele economii topindu-se văzând cu ochii. Pentru că părăsisem din proprie iniţiativă locul anterior de muncă, într-un cabinet de avocatură din Nagold, pe care l-am folosit ca pe un fel de trambulină pentru a ajunge în Bavaria, nu puteam cere ajutor de şomaj.

Când am dat apoi curs unui anunţ neînsemnat, lesne de trecut cu vederea, tipărit cu semne stenografice în Münchner Neueste Nachrichten ("Cele mai noi ştiri din München"), n-am bănuit că, astfel, am făcut primul pas în cea mai mare aventură care, din acel moment, avea să-mi schimbe viaţa şi de ale cărei efecte nu reuşesc să scap nici în ziua de azi.

Am fost chemată la interviu pe strada Schelling, de către o organizaţie total necunoscută mie, "Oberste SA-Führung" (OSAF) (Comandamentul suprem al SA - n.tr.). Pe această stradă destul de pustie, cu doar câteva magazine, în imobilul de la nr. 50, clădirea din spate, se afla conducerea NSDAP, iar la etajul al patrulea, la mansardă, Comandamentul suprem al SA. Acele încăperi serviseră celui ce avea să devină mai târziu fotograful lui Hitler, Heinrich Hoffmann, ca spaţii de creaţie a filmelor sale bizare. Fostul atelier, care dispunea de o uriaşă fereastră oblică, era ocupat acum de comandantul suprem al SA-ului, Franz Pfeffer von Salomon, şi de şeful său de stat-major, dr. h. c. Otto Wagener.

Mai târziu, am aflat că eram ultima dintre cele 87 de candidate care veniseră pentru interviu. Motivul pentru care am fost eu cea aleasă - nu eram membră a NSDAP şi nici nu eram interesată de politică, iar pe Adolf Hitler nu-l cunoşteam - era că, în ciuda vârstei de 22 de ani, acumulasem deja o experienţă de câţiva ani în stenografie şi aveam recomandări bune. În afară de asta, am putut prezenta unele diplome care atestau faptul că luasem aproape tot timpul locul întâi la concursuri de stenografie.

Acolo sus, la mansardă, părea a se desfăşura o activitate cu un profund caracter militar. Bărbaţi înalţi şi supli, cu înfăţişare clară de foşti ofiţeri, erau într-un permanent du-te-vino. Printre ei se aflau doar puţini bavarezi, spre deosebire de cei care lucrau la etajele inferioare, la celelalte servicii ale NSDAP. Acolo erau cu precădere bavarezi neaoşi. Bărbaţii din OSAF îmi dădeau impresia unei trupe de elită. Şi se pare că aveam dreptate. Majoritatea luptaseră pe frontul baltic.

Cel mai elegant şi mai inteligent dintre ei era comandantul suprem al SA, căpitanul în rezervă Franz Pfeffer von Salomon. După Primul Război Mondial, a luptat în Freikorps pe frontul baltic, în Lituania, Silezia Superioară şi în regiunea Ruhr. În 1924, a devenit gauleiter (conducător de regiune - Gau - n.tr.) al NSDAP în Westfalia şi apoi în regiunea Ruhr. Căpitanul în rezervă Fritz Pfeffer von Salomon, frate al lui Franz Pfeffer, care avea un picior amputat şi încărunţise înainte de vreme, funcţiona ca şef de personal.

În 1926, Hitler l-a însărcinat pe Franz Pfeffer von Salomon cu misiunea de a prelua conducerea centralizată a tuturor organizaţiilor SA regionale. Iniţial, fiecare gauleiter "a avut propriul său SA" şi propriul mod de lucru. Mulţi dintre ei se simţeau un fel de Hitler mai mic, ceea ce nu servea deloc unităţii mişcării. Pentru că Hitler lua în calcul, în toate deciziile sale, "gradul de utilitate", a considerat oportun să mai reteze din elanul gauleiterilor prin centralizarea conducerii SA. O mutare strategică deşteaptă, pentru că el vedea în SA arma cu care voia să impună dezideratele politice ale partidului.

Dar pentru ca lupta care viza SA să nu se poarte între el şi gauleiteri, Hitler a încredinţat această sarcină neplăcută căpitanului Pfeffer. Obiceiul de a se ţine deoparte a fost unul la care Hitler a recurs deseori mai târziu - o decizie inteligentă de altfel. Gauleiterii au fost indignaţi de această limitare a puterii, atribuind-o lui Franz Pfeffer von Salomon personal, şi au început să-l asalteze încontinuu pe Hitler, exprimându-şi în mod constant suspiciunile la adresa comandantului SA. Hitler a luat cunoştinţă, zâmbind pe sub mustaţă, de aceste ostilităţi, pe care le anticipase şi pe care le azvârlise în braţele altora.

Se pare însă că, în august 1930, Hitler a fost nevoit să cedeze presiunii agitatorilor şi să-l sacrifice pe Pfeffer, acţiune care nu l-a întristat. Cu această ocazie, Hitler a preluat el însuşi imediat şefia SA. Se descotorosise într-o manieră elegantă de Pfeffer, care-i era antipatic şi care, în august 1930, şi-a anunţat retragerea.

Franz Pfeffer von Salomon se remarcase printr-un simţ critic pronunţat. Am avut multe ocazii să constat asta. Într-o zi, de exemplu, am observat la el pe masă o ediţie a ziarului Völkischer Beobachter, care prezenta o poză a lui Hitler. Pfeffer mâzgălise cu creionul linia lejeră, şleampătă, a jachetei de uniformă a lui Hitler, încercând să deseneze una suplă, mulată pe talie. Lui Pfeffer, care avea o siluetă trasă prin inel şi îngrijită, era limpede că nu-i plăcea aspectul exterior al lui Hitler şi felul în care se îmbrăca, precum şi multe altele.

Şeful de stat-major al OSAF era căpitanul în rezervă dr. h. c. Otto Wagener. Fost ofiţer de stat-major şi luptător în Freikorps, provenind dintr-o familie înstărită, exact ca Pfeffer, şi animat de năzuinţa de a pune umărul la reconstruirea Germaniei, renunţase la un post de director în sfera economică şi, la îndemnul prietenului său Pfeffer, răspunsese apelului la cooperare făcut de Hitler.

Dr. Wagener avea o bogată experienţă în varii domenii economice şi ţinuse cursuri la Universitatea din Würzburg. Era un om cu o remarcabilă cultură universală şi cu relaţii sus-puse între politicieni, industriaşi şi nobili, fapt oglindit în vasta corespondenţă pe care a trebuit s-o scriu pentru el. În timpul activităţii sale ca şef de stat-major la OSAF, dr. Wagener a publicat şi "Scrisori politico-economice", a căror lungime şi diversitate mi-au dat atunci mult de lucru.

Munca mea pentru dr. Wagener a fost întreruptă câteva săptămâni către sfârşitul anului 1930, când acesta, la ordinul lui Hitler din septembrie 1930, a preluat conducerea SA-ului până la sosirea căpitanului în rezervă Ernst Röhm, chemat înapoi de Hitler din Bolivia.

Ernst Röhm s-a născut la München, ca fiu al unui inspector-şef al căilor ferate. În 1908 a devenit ofiţer şi a participat în Primul Război Mondial la prima mare bătălie de la Flaival. A fost rănit grav de trei ori, o schijă mare zdrobindu-i partea superioară a nasului. În 1919, activând la München cu gradul de căpitan al Reichswehrului, s-a întâlnit acolo cu Hitler. Röhm, ca om de legătură cu Reichswehrul, era un membru important al mişcării naţional-socialiste şi amic bun cu Hitler, cu care se tutuia. Din cauza implicării sale în puciul din 1923, a fost demis din Reichswehr, dar în 1924 era deja din nou activ în Partidul Popular German al Libertăţii (deputat în Reichstag) şi organiza Uniunea de Apărare Naţional-Socialistă, numită "Frontbann", la a cărei conducere a fost nevoit să renunţe după întoarcerea lui Hitler de la închisoarea Landsberg. La sfârşitul lui 1928, s-a mutat la statul-major din La Paz (Bolivia), ca instructor militar cu rang de locotenent-colonel. În 1930 Hitler l-a rechemat şi i-a oferit conducerea SA-ului.

Eu am fost ocupată atunci, timp de câteva săptămâni, la departamentul conducerii centrale a Tineretului Hitlerist, care îşi avea sediul într-o locuinţă particulară - perioadă pe care o percepeam aproape ca pe o pedeapsă după activitatea plină de viaţă de la OSAF. Când dr. Wagener a devenit, la 1 ianuarie 1931, şef al administraţiei politico-economice a NSDAP (WPA), m-a solicitat din nou ca secretară. Sălile sediului WPA, cu diversele departamente pentru comerţ, industrie şi agricultură, se găseau în palatul Barlow, construit în jurul "Casei Brune" ("Braunes Haus"), pe strada Brienner nr. 54, vizavi de nunţiatură.

Dr. Wagener îmi dicta atunci, printre altele, rapoarte lungi despre negocieri care avuseseră loc, fără a menţiona numele participanţilor la discuţii. De asemenea, călătorea deseori, pentru ca la întoarcere să dicteze iarăşi diverse note, ce dispăreau apoi în sertarul mesei sale de scris. De multe ori mă enerva această activitate de scrib, care atunci îmi părea inutilă. În plus, toate acestea parcă erau învăluite într-o anume aură de mister.

Abia când am văzut, în 1978, cartea Aufzeichnungen eines Vertrauten Dr. h. c. Wagener 1929-1932 ("Însemnările unui confident, Dr. h. c. Wagener, 1929-1932"), editată de H.A. Turner jr., am conştientizat totul ca lovită de trăsnet. Partenerul secret al lui Wagener, atât în călătoriile sale, cât şi în conversaţii, fusese Adolf Hitler. Ceilalţi parteneri de discuţie erau Franz Pfeffer von Salomon şi Gregor Strasser. Dr. Wagener, Franz Pfeffer von Salomon şi Gregor Strasser, în opinia mea, considerau că geniul vizionar al lui Hitler era unic. Dar, în acelaşi timp, recunoşteau şi pericolul unei astfel de genialităţi, care, întărită de forţa sugestivă a elocvenţei sale, atrăgea în vârtejul ei aproape orice om. Aceşti trei bărbaţi, cu o inteligenţă cu mult peste medie, erau uniţi în intenţia lor de a folosi prilejul nenumăratelor conversaţii pentru a verifica, dacă se poate spune aşa, infailibilitatea lui Hitler prin întrebări şi obiecţii, ceea ce cu siguranţă lui Hitler nu-i făcea plăcere. Iar pentru că intuiţiile lui Hitler nu erau lesne de combătut cu argumente raţionale, fiind rodul unei închipuiri vizionare, fără nicio rădăcină logică, acesta i-a perceput ca incomozi, cârcotaşi şi pedanţi, prin urmare, cu timpul, i-a respins.

Cu câtă exactitate îşi preziseseră soarta Wagener, Strasser şi Pfeffer s-a văzut mult mai târziu. Comandantul suprem al SA (Cămăşile Brune - n.tr.), Franz Pfeffer von Salomon, fusese deja eliberat din funcţie în august 1930. În cazul lui Gregor Strasser, despărţirea de Hitler a fost cauzată de negocierile de la sfârşitul lui 1932 pe marginea unui post de vicecancelar care îi fusese oferit de Schleicher şi pe care îl ţinuse secret faţă de Hitler. Apoi, în 1934, a suferit "un accident", cu ocazia puciului Röhm. Dr. Otto Wagener s-a mutat, în 1932, la Berlin şi a fost destituit din toate funcţiile sale în vara lui 1933. Se spune că cei mai apropiaţi colaboratori ai săi voiau să-l vadă ministru al economiei. După aceea n-am mai auzit niciodată nimic despre dr. Wagener. Nu-i de mirare că aproape nimeni nu-l cunoaşte, pentru că niciodată n-a ţinut să iasă în evidenţă, iar după 1933, fireşte, n-a mai fost o persoană solicitată. Probabil că dr. Wagener, Pfeffer şi Strasser erau personalităţi mult prea independente şi, de aceea, incomode pentru Hitler. În orice caz, după preluarea puterii de către Hitler nu s-a mai vorbit deloc despre cei trei.

Doar unul, care era şi el atunci activ în OSAF, a avut o ascensiune foarte rapidă în carieră - Martin Bormann. Până în ziua de azi, n-a încetat să atragă interesul autorilor şi istoricilor. I s-au pus în cârcă cele mai mari defecte de caracter, deoarece toate deciziile luate îi erau atribuite "doar lui", nu numai de către jurnalişti şi istorici, dar, mai ales, de către şefi ai NSDAP, gauleiteri şi miniştri care au supravieţuit războiului, precum şi de oamenii aflaţi în imediata apropiere a lui Hitler, de la care, la drept vorbind, te-ai fi aşteptat la mai mult.

Martin Bormann era pur şi simplu unul dintre cei mai loiali şi obedienţi subordonaţi ai lui Hitler, care ducea la îndeplinire ordinele şi directivele lui Hitler de cele mai multe ori fără scrupule, ba, uneori, chiar cu brutalitate. Astfel, Martin Bormann a avut aceeaşi soartă ca Franz Pfeffer von Salomon. Duşmănia dintre gauleiteri, miniştri, mai-marii partidului şi alţii era la ordinea zilei.


Hitler dicta de cele mai multe ori seara târziu, respectiv noaptea, "deoarece atunci", zicea el, "avea cele mai bune idei". Pentru ca stenografele (deseori şi două deodată) să fie seara odihnite şi disponibile, Schaub anunţa, în prealabil, orele respective de lucru. Nu de puţine ori dictările se amânau zile întregi. Atunci Schaub preciza: "Şeful mai aşteaptă un raport."

Aşa s-a instaurat serviciul de urgenţă, una dintre noi urmând să aştepte în aşa-numita "Treppenzimmer" (Camera Scărilor - n.tr.), de lângă biroul lui Hitler. Intendentul casei, Kannenberg, avea grijă să nu ducem lipsă de mâncare. În perioada de început a activităţii mele la Berlin, când încă eram trimisă "la cerere", din statul-major de legătură la lucru în locuinţa Führerului, fie şi numai imaginea fructierelor - cu pere Williams, struguri albaştri de Bruxelles, mere şi portocale, pe lângă platourile cu tartine - era pentru ochii mei o încântare.

Serviciul gospodăresc al Führerului era administrat de intendentul casei Arthur Kannenberg şi de soţia sa, Freda. Fiindcă la prânz şi seara erau în permanenţă invitaţi oaspeţi, serviciul gospodăresc al Führerului putea fi comparat cu gestiunea bine pusă la punct a unui restaurant. Arthur Kannenberg provenea dintr-o familie din Berlin, cu veche tradiţie în gastronomie. Tatăl lui Kannenberg era proprietarul unui renumit local pentru gurmanzi. Fiul său, Arthur, a fost, în anii 1920, patronul unui cunoscut şi popular local de la periferia Berlinului, "Onkel Toms Hütte" (Coliba unchiului Tom - n.tr.).

Eu, personal, n-am fost niciodată acolo. Dar o berlineză bătrână, Frau Magdalene Haberstock, văduva versatului negustor de obiecte de artă al lui Hitler, pe care acesta îl însărcinase cu achiziţionarea de tablouri vechi, mi-a povestit odată: "Până la Hundekehle se mergea cu tramvaiul 76, apoi se făcea drumul pe jos spre acea grădină-restaurant minunat aşezată, unde nu serveau doar cafea şi prăjituri, ci seara completau meniul cu mâncăruri pentru gusturi rafinate."

Kannenberg a dat faliment cu grădina-restaurant, dar a deschis imediat un mic local cu mâncare, în apropierea gării Anhalter din Berlin. Dr. Goebbels a fost cel care i-a atras atunci atenţia lui Hitler asupra localului lui Kannenberg. Din acel moment, de fiecare dată când sosea cu trenul în gara Anhalter, Hitler, împreună cu însoţitorii săi, se opreau cu plăcere la restaurantul lui Kannenberg, pentru a savura delicioasele platouri de legume şi salate, care erau specialitatea casei.

Dar Kannenberg nu era doar un nemaipomenit gurmand, ci şi un excelent cozeur, hărăzit cu proverbialul dar al glumelor şi umorului berlinez. Şi-a atras simpatia lui Hitler cu stilul său linguşitor, cu clovneriile şi recitalurile sale populare, în care se acompania singur la acordeon, şi care i-au plăcut atât de mult lui Hitler, încât acesta i-a încredinţat, la începutul anului 1932, conducerea cantinei proaspăt renovatului palat Barlow, care se înălţa lângă Casa Brună, în München.

După preluarea puterii în 1933, Hitler i-a adus pe Kannenberg şi pe simpatica şi tăcuta lui soţie, doamna Freda (fiica unui pădurar din nordul Germaniei), la locuinţa personală din palatul Radziwill, la Berlin, unde aceştia au avut îndatorirea să coordoneze până în 1945 serviciul gospodăresc al Führerului. Kannenberg şi soţia răspundeau în special de angajarea, uniforma, plata şi condiţiile de locuit ale personalului din casă şi bucătărie, de achiziţionarea şi administrarea alimentelor, băuturilor, lenjeriei, precum şi de alcătuirea meniului zilnic. În obligaţiile de serviciu ale lui Kannenberg intrau şi recepţiile de stat, precum şi toate problemele organizatorice legate de aceste recepţii, decoraţiunile florale de pe mese, din camerele de recepţie şi cele destinate întrunirilor, cât şi recrutarea de personal de deservire suplimentar (la marile recepţii de stat, intrau în funcţie, pe lângă valeţii din Leibstandarte Adolf Hitler, şi cei ai cancelariei prezidenţiale - toţi purtând livrea). De la cancelaria prezidenţială provenea şi majordomul, care, lovind podeaua cu un baston, îi anunţa pe oaspeţi, rostindu-le numele.

Lui Hitler îi era foarte teamă să nu facă vreo gafă la recepţii. Îl agasa mereu gândul că personalul său putea da greş, afectându-i astfel imaginea. Îl ameninţa pe intendentul casei, Kannenberg, că-l va pedepsi în cazul în care s-ar fi comis erori la vreuna dintre recepţii. Până să sosească invitaţii, Hitler mai arunca personal încă o privire asupra mesei întinse, pentru a se convinge că, într-adevăr, nu s-a omis nimic.

În 1939, de pildă, stătea de vorbă, într-un cerc mai restrâns, cu un aghiotant care îl însoţise pe Ribbentrop la Moscova. Când ofiţerul a povestit că Stalin, înainte de masă, verifica totul, să nu lipsească nimic, am intervenit: "Se pare că Stalin se teme ca şi dumneavoastră că ceva ar putea fi în neregulă." Hitler a răspuns: "Valeţii mei sunt în ordine".

O funcţie importantă îi revenea lui Kannenberg în preajma Crăciunului. Hitler era întotdeauna nespus de bucuros să ofere cadouri oamenilor pe care-i plăcea şi de care se simţea legat. La aniversări şi mai ales de Crăciun, Hitler nu uita niciodată să aleagă cadourile pentru aceste persoane. Printre ele se numărau nu doar colaboratorii foarte apropiaţi ai lui Hitler şi soţiile lor, sau artiştii şi artistele cărora le purta admiraţie, ci şi cunoscuţi şi prieteni din anii de luptă. În mod special erau incluse şi femeile cu care fusese prieten înainte de preluarea puterii şi care făcuseră parte din cercul său de apropiaţi.

Hitler îşi exprima deseori regretul, când stătea cu noi, secretarele, în Camera Scărilor la un ceai, că acum, fiind cancelar al Reichului, nu mai putea să cutreiere el însuşi prin magazinele Berlinului pentru a cumpăra cadourile, aşa cum făcea înainte. "Asta", susţinea el, "îmi prilejuia, de fiecare dată, foarte multă bucurie."

Dar pentru că Hitler dorea să aleagă el însuşi cadourile, intendentul casei, Kannenberg, a venit cu o idee strălucită, şi anume să comande la Cancelaria Reichului, din magazinele exclusiviste ale Berlinului, cele mai frumoase obiecte, într-o varietate care să-i permită Führerului să selecteze. Mi s-a permis de câteva ori să-l ajut pe Hitler la alegerea darurilor.

Înainte de Crăciun, Kannenberg înşira obiectele pe care Hitler voia să le cerceteze cu privirea în biblioteca privată şi în birou, pe mese, scaune şi pe podea. Aceste cadouri - parcă le văd şi acum - erau tablouri, porţelanuri de Meissen, platouri şi boluri de argint, truse pentru călătorii, brăţări, poşete de seară, binocluri pentru operă, seturi pentru frizerie, covoraşe pentru voiaj, veioze, servicii de cafea şi ceai, linguri de argint, ceasuri de aur, cărţi şi albume, garnituri pentru birou, valize din piele, huse auto ş.a.m.d.

Apoi Hitler stabilea ce anume avea să primească, în anul respectiv, fiecare persoană care fusese înscrisă pe o lungă listă. Tabelul nominal se afla în grija lui Julius Schaub şi conţinea şi cadourile pe care persoanele cu pricina le primiseră de la Hitler în anii anteriori.

Kannenberg administra un mic Reich. Hitler a zis, odată, despre el: "În bucătărie, el domneşte ca un paşă!" Kannenberg era absolut conştient de puterea pe care-o avea, se purta ca un suveran şi nu se ferea, cu precădere în timpul războiului, să ofere cadouri generoase, din proviziile gospodăriei Führerului, persoanelor însemnate, pentru a-şi asigura atenţia lor.

Pe întreaga durată a războiului, Hitler a primit în dar, bunăoară, în fiecare an, de la imamul Yemenului câţiva saci de cafea boabe crudă. În felul acesta, fiecare dintre cei înscrişi pe lista de cadouri a lui Hitler primea, în vreme de război, câteva kilograme de cafea, care, pe atunci, era foarte bine-venită. Iar cei care păstrau o relaţie bună cu Kannenberg nu rămâneau niciodată fără cafea sau alte mărfuri supuse raţionalizării.

Doamna Magda Haberstock, care pe timpul războiului a fost oaspetele familiei Kluges, nişte prieteni care locuiau pe proprietatea lor din Silezia, îşi amintea într-o discuţie de Kannenberg: "Venea acolo cu o maşină încărcată cu alimente şi lucruri, de-ţi stătea mintea în loc, vă spun. Erau toate puse deoparte." La întrebarea mea, dacă dl Kannenberg ar fi luat bani pentru asta, doamna Haberstock a dat din cap, negând: "Nu, asta nu, voia doar să se facă iubit!" Iar când am remarcat că "era un mic contrabandist", doamna Haberstock m-a corectat pe loc: "Mic e puţin spus!"

Freda, soţia lui Kannenberg, era o femeie norocoasă, avea o mână bună şi un ochi format pentru aşezarea atractivă a decoraţiunilor pe mese şi a aranjamentelor florale, livrate Cancelariei Reichului de cea mai mare florărie din Berlin, firma Rothe, de la hotelul Adlon de pe Unter den Linden.

Familia Kannenberg era chemată deseori şi la Berghof, dacă era programată vizita vreunei persoane importante, pentru a se îngriji de buna desfăşurare a dineului oficial. Aici, doamna Kannenberg avea, de fiecare dată, ocazia să încălzească atmosfera rece, de muzeu, din sala de mese, cu flori combinate în culori vii. De pildă, reuşea mereu să armonizeze culorile unui tablou cu nuanţele florilor din imediata apropiere.

Freda Kannenberg, cu aranjamentele ei florale, satisfăcea din plin gustul lui Hitler, reprezentând astfel pentru el imaginea ideală a gospodinei germane. Cu coafura neschimbată, stil rulouri Olympia, la modă pe atunci, îngrijită, circumspectă şi cu o fire liniştită şi echilibrată, era fără nicio îndoială jumătatea mai simpatică a soţilor Kannenberg.

Kannenberg era mic şi rotofei, dar incredibil de agil şi plin de viaţă. Îl comparam tot timpul cu o minge de cauciuc umflată, care se rostogolea. Avea ochii puţin bulbucaţi (de la Basedow?) şi poate de aceea starea lui de spirit era cam labilă. Kannenberg era pasionat de intrigi, iar jocul de cuvinte: intendentul casei - intrigantul casei îmi revenea atunci foarte des în minte. Astfel, lui Kannenberg i s-au datorat, până la urmă, căderea definitivă în dizgraţie a longevivului adjutant-şef al lui Hitler, Wilhelm Brückner, şi cele două trimiteri pe front ale adjutantului Max Wünsche. Ambii au căzut victimă intrigilor lui Kannenberg.

În locuinţa Führerului, precum şi la Berghof, valeţii - sau ordonanţele, cum li se mai spunea - erau tineri chipeşi, care purtau smochinguri albe de seară, cu însemne la guler, şi pantaloni negri. Proveneau din LAH şi, după o perioadă de pregătire la Şcoala de Valeţi Pasing, erau preluaţi în serviciul gospodăresc al lui Hitler, ca personal de deservire. Astfel, se trezeau pe teritoriul dominat de Kannenberg, deşi nu erau angajaţi de el şi nici nu-i erau subordonaţi. Era ca o sabie cu două tăişuri pentru oamenii respectivi, deoarece Kannenberg se simţea dator să-i coordoneze la fel ca pe restul personalului. Această situaţie, fireşte, nu le convenea deloc membrilor SS din LAH, dând deseori prilejul adjutantului Max Wünsche să le ţină partea. A avut cu Kannenberg o dispută vehementă, căreia i s-au adăugat şi alte aspecte personale, pe care acesta n-a uitat-o.

În 1940, cu ocazia vizitei prinţesei italiene Mafalda, Kannenberg a fost chemat la Berghof, dar n-a ajuns decât după ce totul fusese deja pus la punct de adjutantul Wünsche şi de menajera Josefa. Nici Brückner nu contribuise cu nimic. Hitler era într-o dispoziţie de zile mari, deoarece totul funcţionase perfect, şi l-a lăudat pe Kannenberg pentru prestaţia deosebită, merit care nici măcar nu-i aparţinea. Kannenberg a profitat de ocazie pentru a-şi vărsa ura acumulată împotriva lui Wünsche. Hitler s-a lăsat influenţat şi l-a chemat la el pe Brückner, în calitatea sa de adjutant-şef. Când acesta i-a luat apărarea lui Wünsche împotriva lui Kannenberg, Hitler l-a concediat pe loc, iar adjutantul Wünsche a fost transferat de îndată pe front.

Hitler a recunoscut mai târziu că s-a lăsat înşelat de intrigile lui Kannenberg, dar acest lucru nu i-a ştirbit cu nimic aprecierea pe care i-o purta lui Kannenberg. Pentru că Hitler era continuu preocupat ca la banchetele oficiale sau la festivalurile anuale ale artelor totul să meargă perfect, iar Kannenberg se achita întotdeauna de datorie spre satisfacţia sa deplină, nu este de mirare că, în timp, Kannenberg s-a bucurat de o libertate de a face şi a zice lucruri pe care alţii nu şi-o permiteau.

Hitler preţuia abilităţile profesionale ale lui Kannenberg şi îi gusta clovneriile, pe care acesta le transformase într-o adevărată artă încă de la începutul anilor 1930, când Hitler mai mergea uneori în excursii, iar Kannenberg organiza picnicurile. La aceste evenimente, Kannenberg avea întotdeauna prilejul de a-i desfăta pe Hitler şi musafirii lui cu recitalurile sale muzicale şi comice. Într-un album de fotografii, apărut la Editura Heinrich Hoffman în 1937, intitulat Hitler abseits vom Alltag (Hitler în afara cotidianului), există câteva poze pe tema asta (de exemplu, "Clipe fără griji în Harz"), care prezintă un Hitler total relaxat - stare în care, mai târziu, a fost văzut foarte rar.

Kannenberg a părăsit Cancelaria Reichului cu puţin înainte de înfrângere, refugiindu-se la Thumsee. A deschis din nou, mai târziu, la Düsseldorf, un local pretenţios, numit "Schneider Wibbel-Stuben", care s-a bucurat de o vie popularitate, poate şi pentru că, acolo, Kannenberg a continuat să-şi întreţină clienţii cu momente amuzante şi de divertisment.


Până în anul 1937, Hitler era însoţit doar de câte o secretară în călătoriile sale, şi anume, alternativ, de dra Wolf şi de mine. Viaţa noastră privată era tot mai limitată, ajungând doar o anexă a celei profesionale. Dacă reuşeam să avem puţin timp liber, trebuia să lăsăm un număr de telefon unde puteam fi găsite.

Hitler era conştient că ne copleşea cu volumul de muncă, dar nu mai voia să angajeze alte secretare, fiindcă nu suporta figuri noi în preajmă. Din acest motiv, n-aveam pic de libertate personală, trebuia să fim zi şi noapte la dispoziţia şefului.

Odată am fost solicitată, prin difuzorul trenului în care mă aflam, în drum spre Hamburg, să mă întorc imediat, cu următorul tren, la Berlin, iar altă dată, în timpul manifestărilor de Oktoberfest, din 1937, stăteam într-o tribună din Odeon Platz când am auzit un anunţ la difuzor: "Dra Schroeder să se prezinte de urgenţă în Prinzregentenplatz [locuinţa lui Hitler]." Am fost nevoită chiar să-mi întrerup, de nenumărate ori, tratamentele balneare doar pentru a bate la maşină o dictare a lui Hitler.

Principiul lui Hitler de a ţine secret orice lucru plănuit până în clipa finalizării lui ne crea, de asemenea, un stres continuu. Călătoriile erau dinainte programate, dar Hitler ne informa data plecării întotdeauna în ultimul minut. În timpul perioadelor lungi în care aşteptam să fim anunţate, stăteam ca pe ghimpi. Dacă făceam, uneori, vreo aluzie la cât de puţină libertate ni se dădea, Hitler arbora o mimică surprinsă, asigurându-ne: "Eu chiar las fiecăruia din jurul meu deplină libertate." Dar, în realitate, nu suporta să îndrăznească cineva să acţioneze fără ştirea sau consimţământul lui.

Când, în 1934, am zăcut mai multe săptămâni la Clinica Universitară din Berlin, Hitler m-a vizitat cu o zi înainte de Crăciun, însoţit de dr. Brandt şi adjutantul-şef Brückner. Mi-a oferit un buchet de trandafiri roşii, cu tulpină lungă, pe care obişnuia să-i dăruiască, şi o carte cu autograful său. Bine dispus, mi-a povestit că, după ce a coborât din maşină în faţa clinicii pentru femei din Ziegelstrasse, s-a format imediat un mic pâlc de oameni. Zâmbind, a adăugat: "Toţi cei care m-au văzut intrând în clinica pentru femei îşi vor închipui că vizitez vreo prietenă care va avea un copil cu mine."

Medicului-şef, prof. dr. Stoeckel, prezent la vizită, i-a recomandat să facă totul pentru a mă repune rapid pe picioare, fiindcă avea nevoie urgent de mine. Pe atunci, se baza în mod evident pe ajutorul meu. Fiecare secretară avusese, pentru Hitler, "vremea ei". A mea a durat, fără tulburări, până în 1941-1942, puţin după începutul campaniei militare din Rusia.

În 1937, a fost, totuşi, angajată o nouă secretară. Acum împărţeam graţiile lui Hitler cu Gerda Daranowski, care lucrase la cancelaria privată a lui Hitler. Ocazional, era chemată la Adjutantura Personală pentru a copia unele discursuri, din cauza colegei Johanna Wolf, care se îmbolnăvea mereu. Acum fusese transferată la Adjutantura Personală a Führerului. Tânăra berlineză, care nu era doar iscusită, ci şi atrăgătoare şi permanent bine dispusă, ştia cum să-i stârnească lui Hitler cheful de vorbă, la ceai, în călătoriile cu maşina sau în Camera Scărilor.

Din activitatea pe care o desfăşurase la Elisabeth Arden, Dara, aşa cum îi spuneam noi, învăţase să dea propriului chip acea strălucire care avea asupra oricărui bărbat un efect seducător. Pe Hitler îl încânta îndemânarea cu care folosea Dara cosmeticele, făcându-i complimente fără nicio reţinere. Pentru că eu eram zgârcită când venea vorba de farduri, mi-a aruncat odată în treacăt o privire (probabil, avea impresia că trebuia să fiu consolată) şi a remarcat "...iar Schroeder are mintea unui bărbat peste medie". În această manieră, a unui tratament egal, formam amândouă, în anii aceia, o echipă bună.

Dara şi cu mine l-am însoţit pe Hitler şi în călătoria sa cu ocazia anexării Austriei, în martie 1938. După 1945, au existat voci care au susţinut cu tărie că Hitler ar fi înglobat Austria "în casa Reichului" împotriva voinţei populare. Acestor afirmaţii li s-a opus entuziasmul cu care au fost întâmpinaţi în Austria Hitler şi soldaţii germani.

Manifestările de bucurie, aproape isterice, erau tulburătoare. Îmi amintesc îndeosebi de locuitorii oraşului Linz, care s-au adunat în faţa hotelului Weinzinger şi au scandat până noaptea târziu: "Ein Volk, ein Reich, ein Führer!" (un popor, un stat, un conducător - n.tr.) sau: "Vrem să-l vedem pe Führerul nostru!". Mulţimea striga în cor: "Drag conducător, îndură-te de jalba noastră şi arată-ţi chipul la fereastră!"

Hitler s-a arătat iar şi iar. Frenezia s-a prelungit până după miezul nopţii, când oamenii au fost îndemnaţi de către detaşamentul de escortă să înceteze scandările şi să se risipească pe la casele lor. Apoi s-a instalat tot mai mult liniştea. A doua zi dimineaţa era tot linişte, ceea ce nu a fost pe placul lui Hitler. Când a părăsit hotelul, constatând că nu-l întâmpină ovaţii, s-a arătat nespus de enervat. Schraub a şoptit de îndată: "Are nevoie de urale cum are un artist nevoie de aplauze."

De la Linz am plecat la Viena, la hotelul Imperial. Hitler nu s-a cazat în camerele princiare, pe care le folosea doar atunci când lucra. El locuia într-un mic apartament la etajul întâi, amenajat în stilul baroc al castelului Schönbrunn şi decorat cu aranjamente florale de o frumuseţe ca-n poveşti.

La hotel se aduceau în permanenţă, special pentru Hitler, cele mai minunate buchete de flori - "buchete vieneze" tipice, combinaţie de liliac alb cu trandafiri roz. Acestora li se adăugau cele mai preţioase orhidee. Un tablou copleşitor. Dara şi cu mine ne-am îngrijit doar de orhidee: dată fiind fragilitatea şi raritatea lor, la plecare le-am depozitat în maşină, care arăta ca o mare cu talazuri de flori.

Vienezii veniseră cu miile în faţa hotelului, îndemnându-l, neobosiţi, pe Hitler să le vorbească. În cea de-a doua zi a şederii noastre la hotel, cardinalul Innitzer l-a vizitat pe Hitler, care se pare că a rămas foarte impresionat de această vizită, pentru că la conversaţia de la ora ceaiului revenea des asupra evenimentului.

Când ne-am întors la Berlin, ne-au împresurat, cu un vuiet asurzitor, uralele populaţiei. Căţăraţi în copacii din Wilhelmsplatz până pe cele mai înalte crengi, membri ai Tineretului Hitlerist fluturau steguleţe şi ovaţionau furtunos când Hitler a trecut pe lângă ei. Toate aceste manifestări mi se păreau, atunci, copleşitoare. Iar asemenea primiri s-au repetat în 1938, la întoarcerea din Italia, în 1939 - de la Praga şi, mai târziu, din campaniile militare din Polonia şi Franţa - momentele de vârf ale puterii lui Hitler.

La vizita în Italia, care a durat din 2 până în 9 mai 1938, am fost singura secretară căreia i s-a permis să călătorească în garnitura specială de tren a Führerului. Colega mea, Johanna Wolf, s-a aflat, în timpul călătoriei spre Roma, în garnitura de tren a lui Hess, în al cărui cabinet lucra temporar. Colega mea mai tânără, Gerda Daranowski, a venit cu avionul. Johanna Wolf şi cu mine am fost cazate în palatul Quirinale, în camere situate între parter şi etajul întâi şi care, evident, erau destinate personalului. Îmi amintesc că ferestrele semirotunde, cu cercevele înguste, din lemn, erau situate foarte aproape de podea. Eram servite de către o "signora" rotofeie, îmbrăcată în negru, care de fiecare dată când ne vorbea ne făcea o reverenţă, şi care se îngrija de nevoile noastre. Ne aducea delicioase platouri cu legume, pregătite în ulei, care nu ne cădeau greu la stomac.

N-am apucat să vedem nimic din paradele organizate la Roma în cinstea lui Hitler. Am ieşit să admirăm oraşul, plimbându-ne prin parcul de pe colina Quirinale. Altă dată, am fost însoţite, la Tivoli, de către şoferul personal al prinţului moştenitor al Italiei, Umberto, care ne-a arătat extraordinara grădină de la Villa D'Este.

Vaticanul a fost închis în zilele acelea, probabil din cauza vizitei lui Hitler (?), dar în Roma erau de văzut atâtea locuri frumoase, încât am renunţat şi la călătoria în care urma să asistăm la parada flotei din Napoli. Dar, în schimb, am mers împreună cu toată lumea la Florenţa, pentru că de acolo, oricum, ne întorceam acasă. În timp ce ne plimbam pe Ponte Vecchio, a trecut pe lângă noi o frumoasă caleaşcă trasă de cai, în care era ducele împreună cu Hitler. Am făcut cu mâna, am zâmbit şi i-am salutat pe cei doi. Despre această întâlnire Hitler avea să povestească mai târziu: "Tocmai mă pregăteam să recunosc, în faţa ducelui, ce femei frumoase are Florenţa, când mi-am dat seama că, de fapt, sunt secretarele mele." Dara era una dintre ele.

Abia pornisem înapoi, spre casă, în trenul special al lui Hitler, când acesta îmi dicta, în prezenţa lui Ribbentrop, telegrame de mulţumire către regele Italiei şi către duce. Hitler i-a zis lui Ribbentrop: "Ribbentrop, dacă găseşti o formulare mai bună, modifică telegramele." Iar Ribbentrop a dictat din nou telegramele, modificându-le de zece ori, dar, în ciuda strădaniilor, s-a mulţumit cu textul propus de Hitler de la bun început.

Călătoria în Italia a constituit multă vreme subiect de discuţie - atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. Pe Hitler îl fascinau arta şi arhitectura italiană, demonstraţiile militare, dar mai puţin ceremoniile de la Curte. Solemnităţile regale prăfuite şi îngâmfarea nobililor de la Curte îl iritau pe Hitler peste măsură şi îi puneau la grea încercare stăpânirea de sine. Ducele nu deţinea prima funcţie în stat, precum Hitler în Germania, şi de aceea nu putea influenţa protocolul. Tratamentul nemeritat la care era supus ducele conform protocolului italian ("lingăii ăştia") îl enerva la culme pe Hitler. După cum spunea, a fost nevoit să-şi înăbuşe instinctul de a-şi întrerupe vizita înainte de vreme datorită repetatelor umilinţe aduse lui Mussolini. La demonstraţia militară de la Roma, fuseseră rezervate locuri în tribună pentru membrii casei regale şi pentru Hitler, pe când Mussolini a trebuit să stea în picioare pe parcursul întregului program. "Asta m-a scos din sărite în aşa hal, că era cât pe-aci să provoc un scandal în public. Doar de dragul ducelui mi-am ţinut în frâu mânia." Germenele urii sale împotriva Italiei a fost sădit încă de la această vizită, nu doar odată cu surprizele prilejuite de italieni în război.

Cu puţin timp înainte de anexarea Cehoslovaciei la Germania în 1939, preşedintele statului cehoslovac, Hacha, a venit la Berlin pentru o întrevedere. Dialogul a avut loc în noaptea de 14 spre 15 martie 1939, în biroul lui Hitler din noua Cancelarie a Reichului. Înainte ca Hacha să intre în birou, Gerda Daranowski şi cu mine am fost nevoite să luăm loc într-un mic cabinet, unde se ajungea prin uşa din spatele mesei de scris a lui Hitler. Dacă în decursul întâlnirii s-ar fi simţit, eventual, nevoia unor dictări, trebuia să fim imediat disponibile.

Am stat şi iar am stat, în timp ce orele se scurgeau. Într-un târziu, înainte de 4:30 dimineaţa, s-a deschis uşa. Hitler a intrat în cameră în pas vioi, având pe chip o expresie fericită. S-a oprit în mijlocul încăperii şi, exuberant, cu un sentiment de infinită satisfacţie, a exclamat: "Aşa, copii, apropiaţi-vă şi daţi-mi, aici şi aici", arătând spre obrazul drept, apoi spre cel stâng, "câte un pupic!". Nu ne ceruse niciodată aşa ceva, prin urmare am rămas uluite, dar ne-am revenit rapid şi i-am îndeplinit fără şovăire dorinţa. "Asta e cea mai frumoasă zi din viaţa mea", a continuat el, "ceea ce alţii au încercat zadarnic, vreme de secole, eu am izbutit. Alipirea Cehiei la Reich mi-a reuşit. Hacha a semnat tratatul. Voi intra în istorie drept cel mai de seamă german!"

Câteva ore mai târziu, ne aflam în trenul special al lui Hitler, în drum spre Cehoslovacia. Am mers până la Leipa, în Boemia. Acolo ne aştepta o coloană de automobile Mercedes cenuşii, din parcul de maşini al lui Hitler. Apoi am plecat spre Praga, trecând pe lângă coloane de soldaţi germani. Ningea zdravăn. Dar viscolul părea să nu-l deranjeze pe Hitler. Aproape tot timpul a salutat din maşină lumea.

La Praga, am urcat la cetate, la Hradčany, care era acoperită de un strat mare de zăpadă, înălţându-se spectaculos, ca într-o poveste, deasupra caselor oraşului. Dar ceva părea a nu fi în regulă. Marea poartă din fier forjat a cetăţii era închisă. A trebuit ca, mai întâi, s-o deschidă garda de corp SS. Pentru mine, era un semn limpede că aici nu eram bine-veniţi.

În Hradčany, parcă era o tabără militară. Hitler, împreună cu ministrul de interne Frick şi secretarul de stat Stuckart, au lucrat până noaptea târziu, pregătind decrete pe care mi le-a dictat la maşină. Ritmul era atât de alert, încât nici n-am băgat de seamă că se şi fotografia. Abia după mulţi ani mi-a căzut în mână o poză, care însoţea o serie de articole "Christa Schroeder în exclusivitate", apărute în Corriere della Sera.

Funcţionarilor cehi din Hradčany le-a fost foarte greu să-şi ascundă antipatia ce ne-o purtau. Nu era de mirare! De aceea, de exemplu, au pretins că era imposibil să ne ofere ceva de mâncare. La ora două noaptea, în sfârşit, garda de corp SS a reuşit să procure de la Casa Germană din Praga şuncă, pâine albă şi bere Pilsner. Entuziasmaţi, am apreciat specialităţile ca bine-venite şi am lăudat prospeţimea berii. Declarându-se curios, Hitler a cerut şi el un pahar. Însă nu i-a plăcut, a strâmbat din nas, zicând că "... berea i se pare prea amară".

Întoarcerea la Berlin s-a efectuat tot în trenul special al lui Hitler. Fiindcă în ziua aceea era aniversarea zilei mele de naştere, Hitler a invitat personalul cel mai apropiat pentru a sărbători cu o cafea în salonul din vagonul său. Era în cea mai bună dispoziţie şi mi-a oferit un buchet de trandafiri roz, cu tulpina lungă, pe care-l comandase telegrafic într-una dintre staţii. Pe lângă asta, mi-a oferit în dar un stilou de aur şi un creion, pe care erau gravate data mea de naştere şi semnătura lui. Pe atunci nu bănuiam că acest cadou avea să producă - se pare - o mare bucurie americanilor avizi de suvenire, în 1946, în lagărul de internare Mannheim-Seckenheim.