Cuvânt-înainte al editorului volumului Hitler a fost şeful meu

Citiţi un fragment din această carte.


Anton Joachimsthaler a studiat la Facultatea din München, specialitatea electrotehnică, apoi a lucrat ca şef de secţie într-o întreprindere cu profil tehnic.

De la sfârşitul anilor şaizeci, Joachimsthaler se ocupă, extraprofesional, cu istoria contemporană şi tehnică, fiind autorul mai multor studii în reviste de specialitate, precum şi al mai multor cărţi despre aceste ramuri ale istoriei. Dintre acestea face parte Die Breitspurbahn (editura şi librăria Herbig, München - Berlin), proiectul lui Hitler de a pune în aplicare intenţiile sale de reconstrucţie megalomanică şi crearea marelui spaţiu european.


Dl. Walter Frentz m-a întrebat odată dacă nu cumva aş vrea să iau cu mine o doamnă din München, pe care o aştepta în vizită. Aşa am cunoscut-o, cu ani în urmă, pe doamna Christa Schroeder - din întâmplare. Emilie (acesta îi era de fapt prenumele) Schroeder nu era un om obişnuit şi nu se potrivea niciunui clişeu. Era cultivată, cu înclinaţii spre artă şi permanent în căutarea adevărului şi a sensului lucrurilor, dar în acelaşi timp dificilă şi critică cu oamenii, cu mediul înconjurător, cu propria persoană şi cu trecutul ei. Uneori putea chiar răni cu felul ei de a fi, dar sub aparenta duritate se ascundea un om extrem de sensibil, câteodată nesigur.

Deoarece mă ocupasem mult cu istoria contemporană şi pentru că tocmai lucram la cartea mea despre proiectul feroviar al lui Hitler, "Breitspurbahn", cu timpul, doamna Schroeder a văzut în mine un partener de conversaţie, cu care putea vorbi despre viaţa şi trecutul ei, despre "foşti" şi despre Hitler. Aşa a ajuns să-mi povestească despre ce i se întâmplase cu "cartea lui Zoller" şi despre intenţia ei de a face publică geneza acestei cărţi, precum şi trăirile ei din vremea aceea, pe care le aşternuse pe hârtie după 1945.

Îi ura pe jurnaliştii şi pe oamenii care voiau să se folosească de ea. Se enerva îngrozitor când citea cărţi sau reviste ce conţineau relatări neconforme cu evenimentele reale petrecute atunci. Mă gândesc că, uneori, căuta cu tot dinadinsul lucrurile neadevărate. Nu degeaba a numit-o Hermann Giesler "creatoarea de ultrasuspiciuni".

Doamna Schroeder era o adevărată fanatică a adevărului. Într-un articol decupat din ziar, pe care l-am găsit printre însemnările ei, subliniase de două ori cu roşu următorul pasaj şi notase pe margine: "Aceasta este adevărata definiţie a adevărului": "Adevărul este ceva măreţ. Poate fi răstălmăcit, ascuns, trunchiat, demontat şi luat în răspăr. Dar nu poate fi ucis. Întotdeauna iese la suprafaţă. Într-o bună zi, va răzbate ca o rază de lumină. Îi poţi sfâşia veşmintele, dar rămâne frumos la faţă. Există momente când adevărul devine obscur - autorităţile statului având aici vina lor; chiar cazuri în care se vrea înăbuşirea sa completă. Dar, la un moment dat, reapare în prim-plan. Aşa se întâmplă şi în viaţa noastră particulară şi profesională. Amăgirea e la tot pasul. "Minciuna şi înşelătoria ară ogorul lumii", spune o zicală veche. Aşadar, cu minciuna ne vom întâlni tot timpul. Dar nu trebuie niciodată să ne pierdem răbdarea în aşteptarea adevărului. "Adevărul se scufundă câteodată, dar niciodată nu-şi pierde respiraţia", spune o inscripţie din casa unui patrician. Şi această zicală din popor ar trebui să ne dea de gândit din când în când: "Adevărul are cu siguranţă capul tare, căci deseori e pus să stea în cap."

Intenţia Christei Schroeder a fost să limpezească lucrurile, pentru că ura distorsionările şi, în principiu, nu-şi încheiase niciodată socotelile cu propriul trecut. Dar, dacă acest lucru ar fi posibil după 12 ani petrecuţi lângă Hitler - asta e o altă întrebare.

Nu a fost o naţional-socialistă în adevăratul sens al cuvântului. Spunea de multe ori: "Dacă atunci, în 1930, anunţul din ziar n-ar fi fost de la NSDAP, ci de la KPD, probabil că aş fi devenit comunistă!" Doamna Schroeder a fost o femeie cu spirit critic, care spunea lucrurilor pe nume, le observa şi le analiza, şi care s-a trezit purtată de timp între Hitler, evenimentele la care a fost martoră, prietenii din vremea aceea, sistemul nazist, urmările războiului şi oroarea exterminării evreilor.

O notă scrisă a doamnei Schroeder, din 18 februarie 1979, explică, poate, conflictul ei interior, lucrul ei sporadic şi căutarea adevărului: "De ani de zile, lumea duce cu mine o adevărată muncă de lămurire pentru a mă determina să scriu tot ceea ce ştiu despre Adolf Hitler. Am început deja de mult să aştern pe hârtie stenogramele mele din 1945. Dar în loc să-mi programez, cu hărnicie, 2-3 ore de lucru zilnic, mă invada în permanenţă tot ceea ce ştiam despre caracterul multilateral al lui Hitler. Acest lucru mă arunca în veritabile stări depresive. Aşa am ajuns în starea psihică pe care scriitorul rus Ivan Goncearov o descrie în romanul său, din 1859, despre Ilia Ilici Oblomov, care permanent îşi face planuri mari pentru mâine şi poimâine, dar apoi îşi vede în continuare de viaţă, "într-o oarecare inerţie graţioasă", de preferinţă stând în pat, de fiecare dată obosit şi ameţit doar de planurile sale frumoase, de intenţii şi perspective.

M-am înşelat crezând că aş putea reda «adevărata faţă» a lui Adolf Hitler. Este absolut imposibil, deoarece avea atât de multe. Asta mi-a confirmat azi dimineaţă şi Anni Brandt. Ea - Anni - a fost invitată, la începutul lui martie 1945, de către Eva Braun la un ceai, în compania lui Hitler, la Cancelaria Reichului. Când, după un timp, a apărut un servitor, şoptindu-i lui Anni Brandt că soţul ei a ajuns şi că o aştepta jos, Hitler a vrut să ştie imediat despre ce era vorba. Era mereu curios atunci când se şoptea în preajma lui. Dacă voiai să-i aduci ceva la cunoştinţă, cel mai simplu era să vorbeşti în şoaptă cu vecinul despre problema respectivă, şi puteai fi sigur că Hitler te va întreba negreşit despre ce şuşoteai.

Prof. dr. Karl Brandt fusese trimis de Hitler în deşert, la scurt timp după atentatul din iulie 1944. A trebuit, astfel, să plece din cartierul general din Rastenburg, şi de atunci nu-l mai văzuse pe Hitler. Acum însă, Hitler a cerut ca prof. Brandt să fie poftit până sus, acolo unde se aflau. Hitler era nesigur şi, la început, nici nu l-a putut privi în ochi pe dr. Brandt. Dar, după un timp, conversau deja ca în vremurile vechi. Cu atât mai de neînţeles a fost pentru mine când, 4 săptămâni mai târziu, l-a condamnat la moarte.

Aşadar, e lesne de înţeles răspunsul spontan al prof. Brandt, pe care mi l-a dat cu ocazia unei scurte discuţii purtate în timpul transportului medicilor la procesul din Belgia, când l-am întrebat: «Cum a fost şeful? A fost om bun sau om rău?». Răspunsul a venit fulgerător: «A fost un diavol!»

Au trecut 33 de ani de atunci. Am fost orice altceva, numai o persoană cu interese politice nu. Pe mine mă preocupa atunci doar omul Hitler şi ceea ce trăiam în timpul dictărilor şi la întâlnirile personale, la ceaiul de după-amiază din «Treppenzimmer» în palatul Radziwill, sau în cercuri mai mari cu prilejul meselor organizate la Berghof sau, la miezul nopţii, în faţa şemineului, sau, mai târziu, în timpul războiului în cartierele generale, la ceai, după şedinţele tactice din timpul nopţii. Doar despre asta vreau să scriu şi despre cum vedeam pe atunci lucrurile."

Doamna Schroeder lucra sporadic la însemnările sale. Avea un caiet vechi, pe care era scris "Exerciţii de stenografie", şi bibliorafturi cu manuscrise. Caietul conţinea stenogramele pe care le scrisese în perioada de detenţie. Ultimele înregistrări datau din august 1948. Notele stenografice sunt scrise în sistemul Stolze-Schrey, şi nu, aşa cum afirmă o anumită revistă, într-un limbaj secret, pe care doar doamna Schroeder îl putea descifra. E momentul să adresez mulţumiri şi specialistului în istoria stenografiei, Georg Schmidpeter, care a transcris stenogramele pe care doamna Schroeder n-a mai apucat să le transcrie personal. Acestea erau însoţite de multe notiţe, adnotări şi bileţele, pe care le scria în funcţie de amintirile care îi reveneau sau de ceea ce făcea în momentul respectiv.

În 1982, doamna Schroeder m-a întrebat, la un moment dat, dacă aş vrea să-i public şi să-i comentez însemnările. Întrebarea m-a surprins. Eram la curent cu experienţele ei legate de cartea lui Zoller, pentru care se scuzase la "fostele cunoştinţe", şi cu faptul că nu dorea să-şi publice însemnările în timpul vieţii. Acest lucru nu ar fi fost agreat în cercurile respective. Toţi aveau unele însemnări personale, dar puţini le publicaseră, tocmai pentru a nu stârni imediat criticile celorlalţi.

Doamna Schroeder n-a dorit compensaţii financiare pentru însemnările sale. A refuzat banii şi bunurile materiale. De fiecare dată, amintea că pensia îi era suficientă, că nu avea pretenţii speciale şi că era mulţumită cu ceea ce avea. Nu era interesată să-şi vândă însemnările. Voinţa ei a rămas neclintită până la moarte, cu toate că ofertele nu au lipsit.

Pentru că nu am răspuns prompt solicitării ei, nu am mai vorbit mult timp pe tema aceasta. Pentru ea, subiectul părea să se fi încheiat. Când doamna Schroeder s-a întors acasă de la spital, după operaţie - i se înlăturase un carcinom renal -, a adus din nou în discuţie tema publicării însemnărilor sale, cărora eu ar fi trebuit să le dau forma corespunzătoare şi pe care urma să le comentez. În acea perioadă, numai cu mari eforturi putea să folosească maşina de scris, pentru că degetele n-o mai ascultau. În afară de asta, obosea foarte repede.

În preziua plecării la clinica Schlossberg din Oberstaufen, m-a invitat la ea, împreună cu prietena care urma s-o însoţească. Cu această ocazie, am vorbit încă o dată, detaliat, despre publicarea însemnărilor ei.

De la Oberstaufen a fost adusă acasă cu o ambulanţă. Se afla într-o stare gravă. După câteva zile, m-a sunat şi m-a rugat să merg la ea. După ce mi-a explicat că va trebui să plece din nou la spital, mi-a predat o valiză neagră, mare şi veche, în care se afla tot ceea ce scrisese şi adunase ea în timp. Nu dorea sub nicio formă ca "întreaga sa moştenire scrisă să cadă în mâinile unor oameni oarecare sau ale vreunui jurnalist", iar eu cunoşteam declaraţiile şi dorinţele ei.

Respectându-i dorinţa ca însemnările să fie publicate post-mortem, şi pentru că acestea relatau multe aspecte interesante ale istoriei contemporane, am pus în ordine moştenirea ei scrisă, i-am dat formă şi am comentat-o. Dacă textul nu este fluent, aceasta se datorează faptului că au trebuit folosite şi manuscrise parţial începute, precum şi detalii notate separat, aşa cum le-a lăsat Christa Schroeder şi aşa cum şi-a dorit să fie publicate.

Cine a fost Christa Schroeder?

Emilie Philippine Schroeder s-a născut la 19 martie 1908, în Hannoversch Münden. N-a avut o relaţie deosebită cu mama ei, care a crescut-o singură; fiind o femeie foarte severă, nu i-a oferit fiicei sale afecţiunea pe care, în mod firesc, aceasta şi-o dorea. A murit în 1926, când Christa avea 18 ani, lăsând-o să păşească singură în viaţă.

După ce a absolvit şcoala populară şi pe cea medie, a urmat, începând din 11 aprilie 1922, un curs de perfecţionare de trei ani în domeniul comercial, la firma F.A. Schroeder Schmiergelwerke KG din Hannoversch Münden, care aparţinea unor rude. În paralel, a urmat şcoala economică de meserii şi comerţ. La 1 aprilie 1925, şi-a încheiat studiile.

Până la 19 iulie 1929, a lucrat ca stenografă la aceeaşi firmă, în Hannoversch Münden. Avea un remarcabil talent la stenografie, pe care şi l-a dezvoltat tot mai mult printr-un exerciţiu permanent şi susţinut, completat de cursuri de specialitate. Lua parte la diverse concursuri de stenografie, la care câştiga foarte des locul întâi.

În octombrie 1929, a părăsit Hannoversch Münden şi a ajuns la Nagold (Württemberg), unde a organizat de una singură activitatea unui birou de avocatură. A rămas acolo până la 20 februarie 1930, când a plecat la München, în căutarea unei poziţii şi a unui viitor profesional mai bune.

În vremurile acelea grele, când existau aproape şapte milioane de şomeri, nu era simplu să găseşti un loc de muncă în München. S-a prezentat la mai multe firme, dând curs, printre altele, şi unui anunţ al conducerii NSDAP, care avea sediul pe strada Schelling nr. 50. Din 87 de candidate, a fost singura angajată, datorită rezultatelor şi priceperii ei extraordinare. Şi-a ocupat postul la începutul lui martie 1930, şi a lucrat acolo, în diverse departamente, până în 1933.

După preluarea puterii de către Hitler, la 30 ianuarie 1933, o parte din personalul NSDAP şi doamna Schroeder au plecat, în 4 martie 1933, la Berlin. La scurt timp după aceea, a lucrat ca asistentă la Cancelaria Reichului, unde i-a atras atenţia lui Hitler, care a preluat-o ca secretară în "Adjutantura Personală a Führerului".

La Cancelaria Reichului a lucrat până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în 1939 ca secretară a lui Hitler, însoţindu-l în toate călătoriile, în toate cartierele generale ale Führerului (FHQ-uri). Wilhelm Brückner, adjutantul-şef al lui Hitler de atunci, a descris-o aşa: "O cunosc pe Fräulein Schroeder din 1930. Până prin 1933, a fost secretară în Directoratul Comandamentului Suprem al SA (OSAF), apoi a lucrat pentru şeful departamentului de politică economică şi a fost transferată, în 1933, de la München la Berlin, la Statul-Major de Legătură. Recomandată de iscusinţa ei deosebită şi de conduita impecabilă, a ajuns în final în Adjutantura lui Adolf Hitler, ca secretara mea personală.

Datorită abilităţilor sale de dactilografă şi stenografă, îmbinate cu talentul pentru activitatea independentă, a fost promovată ca secretară a lui Adolf Hitler. În toate aceste posturi, stricta confidenţialitate - cu precădere în ultima poziţie - era o condiţie de bază. Domnişoara Schroeder a răspuns cu succes tuturor aşteptărilor, dând dovadă de abnegaţie, de pricepere, îmbinate cu darul interpretării rapide şi o gândire activă şi independentă în cursul dictărilor. Prin tactul dumneaei, prin comportamentul serios şi prudenţa de care a dat dovadă, s-a dovedit de un real folos atât pe durata călătoriilor, cât şi la cartierele generale."

Pro. dr. Karl Brandt a declarat următoarele despre doamna Schroeder la interogatoriul său din timpul procesului criminalilor de război de la Nürnberg: "O femeie care-şi exprima deschis părerea: Christa Schroeder era altfel decât domnişoara Wolf, împreună cu care a făcut aproape toată munca de secretariat a lui Hitler de la începutul războiului. Deşteaptă, critică şi inteligentă, a dat dovadă, zilnic, de o putere de muncă neegalată vreodată de o altă secretară. Putea sta, uneori, să dactilografieze mai multe zile şi nopţi în şir, aproape fără pauză. De fiecare dată, îşi exprima părerea personală deschis şi cu convingere, ceea ce a provocat, de câteva ori, dispute serioase. A stat deoparte de cercul privat al lui Hitler, iar el însuşi a ţinut-o intenţionat la distanţă, deoarece nu putea suporta observaţiile ei critice. Pentru că intenţiile domnişoarei Schroeder erau, fără îndoială, sincere, această atitudine a jignit-o mult, iar în ultimul timp şi-a îndreptat critica tăioasă chiar asupra lui Hitler. Prin onestitatea ei plină de curaj, şi-a pus, desigur, viaţa în mare pericol."

După prăbuşirea celui de-al Treilea Reich, doamna Schroeder a fost arestată la 28 mai 1945, în Hintersee, lângă Berchtesgaden, de către armata americană (CIC - Counter Intelligence Corps), şi internată, până la 12 mai 1948, în diverse lagăre şi închisori ale forţelor de ocupaţie. În lagărul de internare 77 din Ludwigsburg, a început, la 8 decembrie 1947, procedura denazificării, în urma căreia - o surpriză pentru toată lumea - a fost declarată vinovată de crime de război grupa I, de către prima instanţă, şi condamnată la trei ani de detenţie. După un apel, din 7 mai 1948, a fost reîncadrată în grupa IV (colaborator) şi eliberată la 12 mai 1948, după o perioadă de trei ani de închisoare în lagărul de la Ludwigsburg.

Între 1 august 1948 şi 1 noiembrie 1958, a lucrat ca secretară personală a domnului Schenk, proprietarul unei fabrici de metale uşoare din Schwäbisch Gmünd, apoi s-a mutat la fabrica principală Maulbronn a aceleiaşi firme până la 31 octombrie 1959.

Doamna Schroeder se simţea şi acum atrasă de München, aşa cum era odinioară, în 1930. S-a angajat, la 1 septembrie 1959, la o firmă de construcţii müncheneză, unde a lucrat ca funcţionară până la 26 iunie 1967. Din cauza înrăutăţirii stării de sănătate, doamna Schroeder s-a pensionat la 59 de ani şi a trăit retrasă la München până la moartea sa, în 28 iunie 1984.

De remarcat este felul în care Christa Schroeder se vedea pe sine însăşi în ultimii ani ai vieţii. Sub titlul "Eu despre mine", a scris următoarele: "Sunt atentă, judicioasă, critică, gata să sar în ajutor. Am capacitatea de a evalua rapid o situaţie, la care se adaugă şi darul intuiţiei. În acelaşi timp, cred că pot citi multe de pe chipul şi din comportamentul oamenilor. Rareori cineva îmi este simpatic. Dar când mi se întâmplă, atunci trec peste toate barierele. Din păcate! Atitudinea mea critică e strâns legată de un irezistibil imbold spre adevăr şi independenţă.

Dispreţuiesc oamenii egotişti, pe cei care vor să domine cu orice preţ, care n-au nicio părere, ale căror opinii le copiază în mod ieftin pe ale altora. Dispreţuiesc oamenii materialişti, oamenii convenţionali, oamenii care mint, care sunt stăpâniţi de prejudecăţi şi care nu sunt pregătiţi să treacă prin filtrul raţiunii cauzele întâmplărilor."

Ca secretară a lui Hitler, Christa Schroeder nu a avut viaţă privată, sau o viaţă aşa cum şi-o imaginează orice femeie tânără. După o tinereţe nu tocmai frumoasă, nu a găsit nici mai târziu liniştea existenţei pe care, probabil, şi-o doreşte o femeie. Acest aspect tragic al vieţii ei probabil a marcat-o.

În anul 1938, doamna Schroeder s-a logodit cu diplomatul iugoslav Lav Alkonic, deşi ştia că nu va putea obţine consimţământul lui Hitler pentru această legătură având în vedere atitudinea lui faţă de străini. Pe deasupra, Alkonic a avut şi contacte cu cercuri de ofiţeri iugoslavi şi a condus mai târziu, la Belgrad, afaceri dubioase, în care s-a folosit, printre altele, de "legătura cu Cancelaria Reichului" din Berlin. Din acest motiv, doamna Schroeder a fost interogată şi de Gestapo, iar logodna a fost ruptă în 1941.

Trebuie menţionat, aici, că nici cele aproape 55 de milioane de victime ale celui de-al Doilea Război Mondial, nici oamenii din închisorile şi lagărele de concentrare ale sistemului naţional-socialist nu au avut o viaţă împlinită, şi că aceştia au suferit mult mai mult decât secretara lui Hitler. Acest aspect e indiscutabil. Dar, în ce priveşte soarta umană, privită din perspectiva unei singure fiinţe, nu putem să nu constatăm că, pentru doamna Schroeder, anii petrecuţi lângă Hitler au fost ani pierduţi şi că, în adâncul sufletului ei, nu a fost niciodată fericită în preajma lui, deteriorându-şi grav sănătatea în încăperile umede şi mucegăite ale buncărelor de la cartierele generale, fără a mai pune la socoteală detenţia care a urmat. Desigur, e vorba de un destin printre atâtea alte milioane.

Viaţa lângă Hitler a fost marcată, pentru doamna Schroeder, de nevoia prezenţei sale permanente la locul de muncă, de respectarea regulilor de protocol stabilite de Hitler însuşi şi de un spaţiu de mişcare extrem de limitat în Cancelaria Reichului, la Berghof sau în diferitele cartiere generale. Întâlnea permanent aceiaşi oameni şi aceleaşi chipuri din anturajul lui Hitler, cu care trebuia să convieţuiască în spaţiile îngrădite ale cartierelor generale ale Führerului - generalul-colonel Jodl le-a denumit la Nürnberg, la procesul criminalilor de război, "o corcitură între mănăstire şi lagăr de concentrare". Neavând îndatoriri reglementate şi un program precis, aparţinea cercului din imediata apropiere a lui Hitler, care, pentru el, reprezenta un fel de substitut de familie. În funcţie de dispoziţia lui Hitler, trebuia să asculte noaptea, care se transforma în zi, nesfârşitele monologuri ale acestuia de la "ora ceaiului", cu care Führerul îşi încheia ziua de lucru abia când se iveau zorile.

Într-o menţiune de final, Christa Schroeder ajunge la concluzii care, privite ca un rezumat al vieţii unei femei, n-au o rezonanţă tocmai fericită: "O activitate de cincisprezece ani, dintre care trei ani la comandamentul general al Cămăşilor Brune (OSAF) şi la departamentul de politică economică, iar, între timp, câteva săptămâni pe lângă conducerea tineretului hitlerist, şi doisprezece ani în Adjutantura Personală a Führerului şi a Cancelarului Reichului, au fost de fapt pentru mine cincisprezece ani de izolare aproape completă de viaţa civilă şi normală, de zi cu zi. O viaţă în spatele uşilor zăvorâte şi al zidurilor păzite, în special în timpul anilor de război, în diversele cartiere generale ale Führerului."

La 30 august 1941 i-a scris prietenei sale Johanna Nusser de la cartierul general al Führerului Wolfsschanze din Rastenburg, în Prusia de Est: "... în locul ăsta ne lovim tot timpul de santinele, cărora trebuie să le prezentăm permanent actul de identitate, fapt care îţi îngrădeşte îngrozitor libertatea. Cred că, după această campanie militară, trebuie să fac un efort să mă întâlnesc cât pot de mult cu oameni care apreciază viaţa, care trăiesc în afara cercului nostru, altminteri devin, odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai respingătoare, pierzând contactul cu viaţa adevărată.

De ceva timp încoace, sunt tot mai conştientă de această îngrădire, de această separare de restul lumii. M-am plimbat de una singură în locul acesta, de-a lungul gardului de împrejmuire, trecând pe lângă posturile de pază, şi astfel mi-am dat seama că, de fapt, oriunde am merge este la fel, la Berlin, la Berg sau în călătorii, pretutindeni acelaşi cerc limitat, acelaşi circuit. Iar de aici, marele pericol şi uriaşul conflict, de care îţi doreşti să scapi, iar apoi, când ai ajuns afară, nu mai ştii ce să faci cu tine însăţi, tocmai pentru că eşti în permanenţă concentrată asupra felului respectiv de a trăi şi fiindcă nu ţi se oferă nicio altă opţiune de viaţă dincolo de acest cerc..."

"Aparţinând personalului din imediata apropiere a lui Hitler", scria doamna Schroeder, continuându-şi însemnările, "tratată întotdeauna ca «persona grata», toate aptitudinile de luptător ale unui om cu viaţă normală au rămas subdezvoltate. Şi cât de necesare ar fi fost în conjunctura creată de finalul războiului, de căderea celui de-al Treilea Reich şi în anii ce au urmat, respectiv ai internării în lagăre şi închisori. Într-o astfel de stare, comparabilă cu cea a oului fără coajă, ne-am luat rămas-bun de la Hitler, în noaptea de 20 spre 21 aprilie 1945, împreună cu colega mea mai în vârstă, Johanna Wolf, primind indicaţia de a părăsi Berlinul şi îndreptându-mă astfel către un destin nesigur şi sumbru, despre care nu-mi imaginam că va fi urmărit de o povară fizică şi psihică, adunată în toţi aceşti 15 ani ce trecuseră şi cei 3 de detenţie ce urmau să vină, povară care m-a însoţit apoi toată viaţa. Trecutul m-a obligat la izolare, atât acum, cât şi atunci, când trecutul era încă prezent. Şi astăzi continuă să facă la fel, într-o măsură mult mai neîndurătoare!"