Cuceritorul

Citiţi un fragment din această carte.


Cititorul are sub ochi paginile de jurnal ale Elenei-Margareta Fotino, soţia lui Nae Ionescu, pagini de drastică lamentaţie trădând ani de frământare acerbă. Să dăm timpul înapoi spre a reface lumea din a cărei tensiune s-au născut ele.

Elena Fotino îl întâlneşte pe Nae Ionescu în 1911, pe când era studentă la Litere în Bucureşti, diferenţa de vârstă dintre ei fiind de un an: Elena se născuse în 1889 la Bârlad, Nae în 1890, la Brăila. Ea, o mignonă nubilă de sânge grecesc, aplecată spre studiul limbilor clasice şi frecventând concertele de muzică clasică, el un efeb famelic, zbătându-se în anonimat şi aspirând la o bursă de studii în Germania. Efebul va absolve Filosofia în 1912 şi, cu sprijinul celor doi profesori de care se ataşase în anii universitari (Constantin Rădulescu-Motru şi Dumitru Drăghicescu), va obţine o bursă de doctorat la Göttingen, unde va pleca în toamna lui 1913. În Germania va sta un an, până la izbucnirea Primului Război Mondial, când e silit să-şi întrerupă studiile spre a-şi face serviciul militar la o unitate din Brăila.

În timpul cătăniei, amiciţia cu Elena-Margareta capătă tente amoroase, atracţia dintre cei doi ridicându-se la treapta idilei epistolare, pentru ca apoi idila să culmineze în cununia civilă încheiată la sfârşitul anului 1915 în Bucureşti.

Cum România era încă ţară neutră, Nae poate să se întoarcă nestingherit în Germania (iarna lui 1915) spre a-şi continua lucrarea de doctorat, luând-o cu sine pe proaspăta soţie. Cei doi vor locui în Germania trei ani, atâta doar că un an vor sta despărţiţi, căci intrarea României în război îi va atrage lui Nae condiţia de prizonier de război, doctorandul petrecând un an de recluziune în lagărul amenajat într-un vechi castel medieval (Celle-Schloss) de lângă Hanovra. După eliberare, autorităţile nu-i dau voie să părăsească Germania, drept care Nae lucrează ca redactor la o editură cu profil religios.

E perioada amorului conjugal, Elena născând în timpul războiului doi băieţi, semn că marasmul beligerant al gazdelor nu se răsfrângea asupra intruşilor încartiruiţi într-o ţară pe care nu o puteau părăsi.

Singura carenţă cu care Nae nu se poate împăca era penuria de tutun, patima tabagică marcându-i viaţa şi grăbindu-i de altfel sfârşitul. În Germania, Nae va fi martorul detaşat al unui război pe care nemţii îl vor pierde după ce-l câştigaseră de câteva ori pe fronturile din afara ţării, cauza stând în prăbuşirea interioară a statului german sub concertul de revolte bolşevice care au izbucnit aproape simultan la Kiel, München şi Berlin. Nae le urmăreşte desfăşurarea şi înţelege întinderea pe care reţeaua bolşevismului o căpătase în interiorul celui de-al doilea Reich. Apoi înţelege că Germania era doar o verigă din reacţia în lanţ a revoluţiilor bolşevice. Colapsul rusesc din octombrie 1917 era doar uvertura unui şir de lovituri de stat care izbucneau, după un tipar previzibil, în multe ţări europene: Germania, Ungaria, Italia şi după un timp România. Acesta e motivul pentru care, întors în ţară, atitudinea lui Nae Ionescu va fi de la început răspicat antibolşevică: văzuse cu ochii lor cum un stat poate face implozie sub încrucişarea unor mişcări de stradă, conduse de o mână de oameni. Văzuse cum un împărat abulic (Wilhelm al II-lea) abdică din neputinţa de păstra echilibrul social şi cum un Reich devine în câteva luni republică, în timp ce nemţii se complăceau în pielea unor spectatori care asistă la o piesă pe care nu o pot înţelege. Când vor reuşi s-o înţeleagă, peste câţiva ani, vor căpăta acea poftă de revanşă din care va izbucni Al Doilea Război Mondial.

Întorcându-se în ţară în 1919, familia Ionescu va trece prin trei ani de nevoinţe pecuniare, mai ales în perioada când Nae predă germana la Liceul Militar de la Mânăstirea Dealu, instituţie al cărei director va fi de altminteri timp de trei ani. Numirea în postul de asistent la Catedra de Psihologie şi Logică a lui Constantin Rădulescu-Motru (în 1920) îi va da siguranţa unui cariere universitare şi, de-acum încolo, faima lui Nae intră pe o orbită prielnică.

Famelicul efeb devorând ţigări şi visând la revelaţii conceptuale intră într-o zodie urcătoare: în câţiva ani va ajunge preferatul studenţilor, cărora nu li se părea nefiresc să plece de la facultăţile proprii spre a merge să-l audieze la Facultatea de Filosofie, cum tot în câţiva ani pătura cultă a Bucureştiului îl va percepe ca pe un spirit carismatic, graţie conferinţelor publice şi articolelor de presă. Când va prelua în 1928 conducerea Cuvântului, Nae trăia deja blazarea intelectualului care nu mai avea ce să cucerească în materie de simpatii publice. Pe scurt, căpătase o aură de fascinaţie al cărei efect se răsfrângea nu doar asupra tinerilor, ci mai ales asupra femeilor cu pretenţii culturale. Dintr-un tânăr slab ca un pilastru, tremurând de frica ratării, Nae devenise un cuceritor matur, cu obraz subţire şi gusturi alese.

O singură patimă o întrecea pe cea a atracţiei pentru femei, ţigara, şi viciul aceasta avea să-l bage în mormânt la o vârstă când alţii abia încep să înveţe subtilităţile pe care le cere relaţia cu femeile. Astfel ajungem la miezul tribulaţiilor din jurnalul de faţă, paginile lui dovedind că a fi soţia lui Nae nu era un privilegiu, cu atât mai puţin un răsfăţ.

E în jurnal un zbucium a cărui expresie e atât de patetică, încât însemnările par rupte dintr-un catastif al reproşurilor permanente. Elena-Margareta Fotino se ceartă în scris cu Nae, chiar dacă repetă mereu că îl iubeşte nespus.

Litigiul dintre cei doi e vechi de când lumea: o soţie ajunsă mamă a doi băieţi pretinde a fi tratată de soţ ca o amantă - o situaţie curat absurdă, de care nu sunt capabili decât foarte puţini bărbaţi, probabil aceia cărora rutina nu le ucide vigoarea amorului matrimonial. Cum cazurile sunt de o raritate de muzeu, litigiul dintre Nae şi soţia lui ţine de tradiţia vieţii casnice în Europa. Sub platoşa monogamiei care ameninţă să-l sufoce în patul conjugal, bărbatul european se defineşte ca ins meretricos (în lat. meretrix = curtezană), găsind mereu plăcere în surpriza pe care nurii amantelor cu ştaif i-o poate provoca. Nae se înscrie în acest tipar, cazul lui fiind sporit de puterea de fascinaţie pe care intelectul unui bărbat grizonant îl poate exercita asupra psihicului femeiesc. Asupra femeilor cu subţirime în gusturi intelectuale, tăişul minţii unui bărbat mânuind conceptele abstracte are efectul unei vrăji plăcute, iar asupra adolescentelor cu o brumă de cultură umanistă, un intelectual masculin creând atmosferă prin cuvinte are înrâurirea unei veritabile seducţii. Nae Ionescu face parte din această categorie.

Jurnalul începe în noiembrie 1918 cu o însemnare din München, unde Elena-Margareta, căsătorită cu Nae de trei ani, îl însoţeşte în sejurul nemţesc, şi acoperă cu precădere partea interbelică, până la moartea lui Nae. Cele câteva notiţe de după război (la fel ca addenda cu pagini de corespondenţă) nu schimbă centrul de greutate al volumului, care este un testimoniu al chinurilor prin care trece autoarea. E jurnalul unei decepţii, în care autoarea fierbe în suc propriu, războindu-se în gând cu un soţ de la care aştepta atenţia cuvenită unei metrese, fără să aibă bănuiala că, în metabolismul lui rapace, de prădător erotic, un bărbat sănătos nu poate avea asemenea trăiri. În consecinţă e multă autoflagelare în însemnări, dar şi multă obidă. Elena se consideră un "animal domestic" pe care soţul nu îl stimează, deşi tocmai stima era sentimentul pe care Nae îl avea faţă de mama băieţilor lui. Cât despre dragoste, pe aceasta avea s-o dăruiască de-a lungul timpului celor trei amante pe care posteritatea le leagă de numele lui Nae: Lucia Popovici-Lupa, Maruca Cantacuzino şi Cella Delavrancea. Cu astfel de rivale în faţă, Elena nu putea fi decât o victimă prinsă într-o luptă inegală, jurnalul fiind mărturia victimei, chiar dacă adversarele sunt rar pomenite. Cei doi soţi Ionescu vor trăi separat, dar fără să divorţeze, din 1930 până la moartea lui Nae (15 martie 1940).

Cititorul şi-ar fi dorit mai multe detalii despre viaţa lui Nae sau despre trăsăturile epocii, numai că jurnalul e catalogul unei vieţi interioare, cu multe zvârcoliri de sentiment şi cu puţine referiri la epocă. Nu există notaţii de natură politică, şi chiar şi în paginile de călătorie în Occident (la Karlsbad sau la Florenţa), amănuntele puse pe hârtie privesc decorul cultural (concerte, vestimentaţie, modă). Elena-Margareta Ionescu călătoreşte şi, lipsită de bărbatul pe care îl iubeşte, se plictiseşte. Din când în când flirtează inocent cu câte un străin, dar gândul tot la Nae îi stă. La vârsta de 48 de ani îşi consideră viaţa terminată, dar avea să mai trăiască peste pragul de 80. Jurnalul e un catalog de sentimente, nu o cronică de întâmplări exterioare. E multă plângere de milă în virtutea unui amor propriu lezat, e multă diatribă îndreptată împotriva rudelor şi e multă imputare adusă soţului, căruia îi reproşează că răsplata pentru ajutorul pe care i l-a dat în tinereţe, atunci când era un anonim în cultura română, răsplata aceasta nu a îmbrăcat niciodată forma iubirii.

Ar fi însă o eroare să ne-o închipuim pe Elena-Margareta Fotino ca o pe victimă mediocră. Autoarea e o ambiţioasă râvnind la recunoaştere mondenă, o doamnă care fuge de meschinăriile casnice şi caută trăiri elevate. E o degustătoare versată de arte, ea însăşi cântând la pian şi citind multă filosofie, de aici citatele din Pascal, Leibniz sau scriitori francezi. Deviza pe care o repetă mereu, clear thinking, clean living (să gândeşti clar, să trăieşti curat) e un imperativ de care nu se dezice nici în momentele grele, mai ales după moartea lui Nae, dar cu precădere în timpul comunismului, pe care a avut nenorocul să-l trăiască până în 1971, anul morţii.

Se constată uşor că, vorbind despre Jurnalul Elenei-Margareta Fotino, vorbim de fapt despre Nae Ionescu. E o fatalitate ca femeile să-şi tragă blazonul cultural din câmpul de prestigiu al bărbaţilor lângă care au nimerit. Dacă reputaţia masculină lipseşte, femeia îi va împărtăşi serbezimea anonimă, frustrarea pe care o va trăi în preajma unui spirit mediocre căutând s-o compenseze cu surogate mondene. Cu totul alta e situaţia când bărbatul al cărei nume îl poartă dă tonul unei întregi epoci, rangul său exponenţial schimbând umoarea de fond a timpului. Şi chiar acesta e cazul Margaretei Fotino-Ionescu, o femeie a cărei notorietate provine din mariajul care o leagă de profesorul de filosofie. Situaţia nu numai că nu e rară, dar ea constituie într-o măsură regula consacrării culturale a sexului frumos. Deseori femeile se califică prin creatorii pe care au apucat să-i iubească, reputaţia lor mutând-le pe o orbită a cărei strălucire le dă o notorietate postumă. Ce alt merit are Lucia Popovici-Lupa decât acela de a fi stat lângă Nae? În schimb, o femeie autocefală al cărei destin solitar devine reper valoric e fie un accident fericit, fie un caz patologic. Hildegard von Bingen se călugăreşte, la fel cum Penthesilea alege să fie amazoană, dar acestea sunt cazuri extreme de apostazie împotriva puterii masculine. Dacă le lăsăm deoparte şi privim sexul frumos în condiţia lui viageră, atunci constatăm că adesea femeile de rasă au vocaţie saprofită, parazitând faima bărbaţilor celebri, atâta doar că preţul pe care îl plătesc stă în lezarea până la supliciu a amorului propriu. Mai devreme sau mai târziu vor ceda locul altor rivale, intrând în statistica umilă a exponatelor dintr-o vitrină cu trofee. Deşi cinică, viziunea aceasta se verifică contemplând două milenii de istorie. În memoria culturală nu rămân decât acele femei care au ştiut să folosească reputaţia iubiţilor în interes propriu, folosindu-le tivul celebrităţii spre a întări croiala faimei personale. Bărbaţii sunt creatori atunci când muza de lângă ei îi aduce fie la exasperare, fie la euforie, restul ţinând de arta madonei de a căuta să-şi aservească iubitul cât mai mult timp. Dar când exasperarea se stinge în plictis şi când euforia lasă locul blazării, atunci deznodământul e inevitabil: muza va fi părăsită în favoarea altei himere cu coeficient atracţios.

Elena-Margareta Ionescu a trăit pe pielea ei acest adevăr. E drept, adevărul acesta e îndeosebi valabil pentru specia inşilor culturali, la care spiritul nu poate pâlpâi decât dacă aspiră la un ideal estetic. La ceilalţi inşi, discuţia e inutilă fiindcă nu cere intervenţia spiritului. În cazul plebei, amorul e decăzut la treapta fornicaţiei joase.

La Nae însă vorbim de amorul cu virtuţi culturale, a cărui expresie mondenă stă în nimbul de celebritate pe care bârfa celorlalţi l-a creat în jurul amantelor lui. Celebritatea aceasta trebuie să fi otrăvit sufletul soţiei, numai că aici nu e loc de duioasă compătimire, ci de un fenomen neutru: când soţia devine mamă, condiţia o exclude din câmpul de interes amoros al soţului. Iar dacă la mijloc e orizontul spiritual al unui filosof ca Nae Ionescu, atunci drama e sporită de acuitatea conştiinţei estetice. Dacă la ea adăugăm accentul religios, chestiunea se complică până la a atinge aporia, căci teoreticianul ortodoxiei care vedea în confesiunea ortodoxă o trăsătură fundamentală în definirea condiţiei de român, teoreticianul acesta era în afara moralei ortodoxe atunci când se despica pe sine în soţ şi în iubit. Dar răspunsul lui îl ştim: mântuirea nu vine din respectarea interdicţiilor, ci din preţuirea dogmei, iar dogma nu te constrânge, ci îţi deschide o perspectivă. Depinde numai de tine cum trăieşti în interiorul ei.

Spuneam că ne-am fi dorit mai multe detalii exterioare, legate mai cu seamă de biografia profesorului, dar soţia e zgârcită în consemnarea lor. Lipsesc cu totul episoadele aspre din viaţa lui Nae Ionescu, de pildă cele trei arestări (prima la Malmaison între 1 ianuarie 1934 şi 15 martie 1934, a doua la lagărul din Miercurea Ciuc şi la spitalul din Braşov, între 8 mai 1938 şi 20 decembrie 1938, în fine a treia tot la Miercurea Ciuc, în intervalul ianuarie-iunie 1939) sau suspendarea din învăţământ în ultimii doi ani de viaţă. E prinsă în schimb moartea lui la vila din Băneasa, în câteva paragrafe aprinse.

În fine, câteva cuvinte în marginea cuceritorului din persoana profesorului de filosofie. Nae Ionescu era o inteligenţă rece, fără înclinaţii patetice şi fără imaginaţie erotică. O mărturiseşte el însuşi în epistolele pe care i le scrie soţiei, iar deficienţa aceasta, deşi reprezintă un avantaj în domeniul ideilor, se răsfrânge constrângător în planul iubirii. Din acest motiv, la Nae Ionescu iubirea trece mereu prin intelect, fiind o stare de spirit înainte de a fi o trăire voluptuoasă, iar voluptatea, când apare, e mereu condiţionată de creier. Nae Ionescu nu e un crai lubric în sensul comun al termenului, posesia senzuală lăsându-l indiferent pe măsura înaintării în vârstă. Detaliul maladiv că în ultimii patru ani de viaţă a fost un cardiac cronic, cu o cardiopatie ischemică provocându-i infarcte repetate, detaliul acesta e grăitor în privinţa neputinţei de a săvârşi fornicaţii tembele în alcovuri cochete. Nae nu e gymnast amoros, ci un estet colecţionând amfore superbe sub chipul unor femei de rasă. Nu pancraţiul erotic de bărbat concupiscent îl defineşte, ci pasiunea de a-şi contempla forţa spirtului asupra femeilor de elită. Pe Elena-Margareta Fotino şi pe Lucia Popovici-Lupa le-a crescut la propriu, educându-le cultural şi şlefuindu-le sufleteşte. Şi la fel ar fi făcut cu Cella Delavrancea dacă nu ar fi murit intempestiv.

Din acest motiv, e imposibil să ni-l închipuim pe Nae căzând pradă paroxismelor geloase atunci când se simte abandonat sau suferind de crize de senzualitate când simte că, dacă nu ar atinge o femeie, ar muri. Nae nu e din categoria fustangiilor lascivi, pe filosof preocupându-l femeia ca oglindă a fascinaţiei pe care el însuşi o exercită asupra ei. E ca un joc de reflexe în care orgoliul gânditorului se adevereşte în puterea pe care o vede în alţii, de aici predilecţia profesorului pentru damele deştepte, cu zvâcnet personal şi cu muchii arţăgoase. Sub unghi filosofic, Nae nu avea nevoie de muze, travaliul minţii sale găsindu-şi fermentul în dificultatea logică a problemelor, nu în motivaţia ascunsă a iubirii pentru o madonă clandestină. Când gândea, Nae nu sublima erotic, ci punea la lucru un spirit al cărui combustibil nu stătea în eros, ci în curiozitatea geniului care vrea cu tot dinadinsul să dezlege problema. Femeile nu au fost muze pentru Nae, ci oglinzi tandre în care şi-a contemplate puterea de subjugare spiritului. Nici nu ştim dacă a iubit-o pe vreuna cu adevărat, căci iubirea în ochii lui era o virtute transcendentă, menită a-l duce pe om spre Dumnezeu. Maliţiozitatea sarcastică cu care selecta studenţii căutând să-i descurajeze de la început pe cei slabi, spre a renunţa să facă o filosofie pentru care oricum nu erau făcuţi, ceva din maliţiozitatea aceasta trebuie să se fi răsfrânt asupra modului cum judeca femeile. De aceea patima pentru ele era o preocupare sofisticată, de prestidigitator de suflete. Tocmai de aceea le-a preţuit, le-a admirat şi le-a flatat, dar de iubit mă feresc a mă pronunţa.