Un italian la Bucureşti

Citiţi un fragment din această carte.


În paginile acestei cărţi veţi găsi articole publicate între anii 1936 şi 1937, în rubrica "Cum erau odinioară Bucureştii" din săptămânalul Gazeta Municipală, ilustrând momentul 1821, unul dintre cele mai sângeroase din viaţa multiseculară a oraşului. Începând cu figura pitorească a lui Bimbaşa Sava, al cărui lux a fost nemurit de bucureşteni printr-o zisă admirativă, astăzi uitată, "trăieşte ca Bimbaşa Sava", şi continuând cu portrete de oameni, de străzi, de case, de cartiere, articolele lui Caselli se constituie într-un caleidoscop a cărui lectură va bucura sufletul bucureştenilor de baştină şi de adopţie.

Caselli a fost un cunoscut ziarist, publicist şi scriitor, născut în România. A văzut lumina zilei la 31 octombrie 1875 în Bucureşti, într-o familie modestă de constructori de origine italiană.

Mare iubitor al Bucureştilor, el s-a aplecat asupra istoriei marelui oraş, extrăgând din arhive nenumărate detalii pitoreşti şi întâmplări uitate, care întregesc imaginea acestei capitale europene. De-a lungul a patru decenii, articolele lui Caselli au apărut în publicaţiile Adevărul, Danubiul, Expres, Gazeta liberală, Gazeta literară, Gazeta Municipală, Izbânda, Lumea copiilor, Mărgăritarul, Minerva, Orientul, Reporterul, Revista de istorie, archeologie şi filologie, Revista poporului, România nouă literară şi artistică, Românul (seria nouă), Scena, Seara, Secolul, Universul, Vestea, Viaţa ilustrată, Vocea dreptăţii. Şi-a semnat primele articole cu pseudonimul Domcas.


Cine a fost Domenico Caselli? Puţini din generaţia de azi au auzit de el. Acest nume sonor ne duce cu gândul la vreunul dintre aventurierii care şi-au încercat norocul pe meleagurile noastre, dar Caselli a fost om aşezat, un cunoscut ziarist, publicist şi scriitor, născut în România. A văzut lumina zilei la 31 octombrie 1875 în Bucureşti, într-o familie modestă de constructori de origine italiană.

După terminarea claselor gimnaziale, din cauza situaţiei precare a familiei, adolescentul nu şi-a putut continua studiile şi a început să lucreze în Tipografia "Universul", aparţinând ziaristului Luigi Cazzavillan, membru de seamă al comunităţii italienilor din Bucureşti. La început, Domenico a fost zeţar (culegător de litere), apoi corector. Hărnicia şi inteligenţa i-au fost apreciate de conducerea de la "Universul", aşa încât, după un timp, Domenico a trecut din tipografie în birourile gazetei, ca secretar de redacţie. Aflăm aceste lucruri dintr-o lucrare a profesorului şi istoricului George Potra, care, în tinereţe, l-a cunoscut personal^[2].

Nu ştim în ce împrejurări - poate în urma unui conflict cu Cazzavillan? - tânărul a părăsit marele ziar din strada Brezoianu.

Pasionat de gazetărie, Domenico Caselli şi-a înfiinţat, în octombrie 1895, propria publicaţie, un săptămânal numit Enciclopedia populară^[3]. Gazetele enciclopedice populare au fost numeroase în preajma anului 1900. Paginile lor găzduiau, sub influenţa ideilor pozitiviste, popularizări ale noilor descoperiri din ştiinţă şi tehnică, dar şi primele încercări ale tinerilor ce aspirau la gloria literară (dintre aceste publicaţii amintim Albina, a filosofului C. Rădulescu-Motru^[4], Lumina pentru toţi, a profesorului Eniu Bălteanu ^[5], Foaia populară, condusă de Ighel Deleanu^[6], Adevărul de joi^[7], Foaia pentru toţi^[8], Litere-Ştiinţe-Arte^[9]). Cele mai multe dintre aceste gazete ilustrate, gen tutti-frutti (ca să folosim un termen italienesc), aveau tiraje derizorii, o existenţă scurtă, costau cât un ţap de bere şi se adresau celor mai modeşti ştiutori de carte.

În 1896, tânărul colabora la cotidianul Liga ortodoxă^[10], al cărui director era poetul Alexandru Macedonski^[11]. Tudor Arghezi avea atunci 16 ani şi îşi publica "versurile juvenile" în acest ziar^[12].

Pentru scurtă vreme, în primăvara anului 1898, Caselli a fost proprietar al revistei pentru litere, artă şi ştiinţe Vieaţa nouă^[13]. în "Paginile literare" ale acestui "sub-cenaclu macedonskian" au scris, în acea perioadă, N.D. Cocea, Gala Galaction şi Mihail Sadoveanu.

După câteva decenii, în Anii de ucenicie, Sadoveanu îşi aminteşte de această colaborare; traiul la Vieaţa nouă nu era uşor: "Toţi băieţi buni şi de talent, dar subţirei la pungă. Cu greu leagă cele două capete ale bugetului lor, ca să tipărească, din cincisprezece în cincisprezece zile, un număr de revistă. Foarte priceput băiat D. Caselli, editorul. Ştie să se şi învârtă, împreună cu alţi câţiva. Când ajung la aman, apoi se adresează unui «barosan» cu parale, cum ar fi «Nababul», sau vreunui neguţător macedonean putred de bani [...]. I se propune să i se publice în revistă fotografia cu un elogiu nemaipomenit, ca să afle naţia întreagă despre virtuţile şi nobleţa lui. Dacă «barosanul» primeşte, numărul e salvat. Elogiul şi fotografia apar în tiraj separat, ce se depune în mâinile celui interesat, iar revista rămâne liberă, c-o poezie de talent în locul cu pricina"^[14].

În perioada 1897-1899, Domenico Caselli a colaborat la publicaţia lunară Revista poporului ("publicaţiune enciclopedică: ştiinţe, arte, literatură, medicină, comerciu, agricultură, industrie, architectură, chimie, nautică" ). În acelaşi deceniu, în paginile revistei au scris Ioan A. Bassarabescu, Petru Vulcan şi Constantin Banu ^[15].

În 1898-1899, Caselli a fost directorul revistei enciclopedice Actualitatea^[16], în 1899, redactor la Independentul^[17]. Independentul nu era o gazetă enciclopedică, ci un ziar politic^[18].

Din păcate, scrierile lui Caselli de dinainte de 1900 nu ne sunt cunoscute, dar, cu siguranţă, cea mai fecundă etapă a activităţii sale a început abia după acest moment, atunci când tânărul şi-a descoperit adevărata chemare: evocările istorice.

Din tinereţe şi până în ultimii ani ai vieţii, cei mai apropiaţi prieteni ai săi au fost cărţile marilor istorici şi manuscrisele din rafturile Arhivelor Statului şi Bibliotecii Academiei Romane. Rodul pasionatelor sale cercetări sale îl reprezintă zecile de lucrări publicate. Majoritatea acestor articole sunt studii istorice şi povestiri cu caracter istoric. Chiar şi în povestirile sale romanţate, autorul a avut grijă să respecte adevărul istoric pe care, de multe ori, el însuşi îl descoperise în filele prăfuite ale cronicilor şi hrisoavelor (niciodată "nu se îndepărta în cuprinsul şi în expunerea lor de miezul adevărat al documentelor pe care le cerceta", spune un cunoscător al operei sale^[19]).

Primele lucrări istorice ale lui Domenico Caselli au apărut în anii 1901-1902: ele sunt Istoria Ierusalimului şi Istoria mitropoliţilor Ungrovlahiei^[20], dar cele mai multe scrieri ale sale evocă istoria oraşului Bucureşti, unde şi-a desfăşurat întreaga activitate.

Vechile lăcaşuri sfinte ale Capitalei reprezintă subiectul predilect al autorului. Schitul Sf. Ilie din mahalaua Gorganului, Biserica Popa Tatu şi mahalaua Fântâna Boului^[21], Biserica, hanul şi mahalaua Zlătari, O mănăstire la marginea Bucureştilor în veacul al 17-lea, "Sărindarul", Biserica Stavropoleos în veacul al 19-lea, Lupta de lângă mănăstirea vistierului Pană, Biserica Dobroteasa, Icoana de minuni făcătoare din biserica Sf. Elefterie, De cine a fost clădită biserica "Curtea Veche?"^[22], sunt doar câteva dintre lucrările având această temă.

Chipurile smede şi afumate ale sfinţilor pictaţi în bisericile noastre l-au impresionat din copilărie; de aceea a scris şi despre sfintele lăcaşuri din apropierea Capitalei (O ctitorie a Radului Vodă cel Frumos în jurul Bucureştilor - M-rea Tânganu, Două m-ri lângă Bucureşti: Bolintinul şi Tânganul^[23]).

Locurilor încărcate de istorie de pe malurile Dâmboviţei le închină mai multe lucrări: Dâmbovicioara de la Sf. Apostoli, Balta de la Gorgani. Până unde se întindea ea în veacul al XIX-lea^[24], Mahalaua şi biserica Sf. Apostoli^[25], Mahalaua Târnovului, Casele fraţilor Xenocrat din Uliţa Jitniţa, Podul de la Radu Vodă^[26].

Dealul Spirii (Ale cui erau locurile pe care s-a ridicat Arsenalul din Bucureşti?, Curtea domnească ot Mihai Vodă^[27]) şi Dealul Cotrocenilor (Via banului N. Brâncoveanu de la Sf. Elefterie, Grădina preotului Ilie de la Cotroceni, Grădina Botanică^[28], Pădurea din Valea Cotrocenilor^[29]) sunt alte două teme preferate de Caselli.

Autorul dedică mai multe studii istorice vechilor cartiere şi străzi din Bucureşti: Podul de sus şi Uliţa Mare, Mahalaua "Livedea Gospod, Mahalaua şi biserica Vovidenia Maicii Domnului (Biserica Schitu Măgureanului)^[30], Mahalaua postelnicului Firu, Livedea Sacagiului din mahalaua Popii Ivaşcu^[31]. Acordă, vom vedea de ce, o atenţie deosebită unei anumite zone a oraşului: Biserica Sf. Visarion şi Viişoara^[32], 1 Mai la "Viişoara" de la Visarion, Mahalaua Visarionului^[33].

Locurile lui Vodă Mavrogheni de la Capul Podului Mogoşoaiei reprezintă pentru Caselli un subiect interesant (De Sf. Gheorghe la chioşcul şi cişmeaua lui Mavrogheni^[34], Fântâna cu şapte ciuture de la Izvorul Tămăduirii^[35]).

Pentru cititorii săi, istoricul dă viaţă obiceiurilor de altădată, precum tunderea chilug a femeilor vinovate, darea prin târg cu cărţile de grumaz, punerea în butuc, baterea la falangă^[36], parada scoaterii cailor la ceair, în faţa domnitorului, în ziua de Sf. Gheorghe^[37], precum şi altor datini şi ceremoniale (Târgul Moşilor pe vremea lui Bibescu Vodă, Bucureştii în timpul sărbătorilor, Un alai domnesc în secolul al XVI-lea, "Iordanul" la Curtea domnească din Bucureşti, Alaiul luminatului hatişerif ^[38]).

Cercetătorul acordă toată atenţia momentului care a influenţat decisiv soarta Ţărilor Române: anul 1821. Oraşul Bucureşti a reprezentat principala scenă pe care s-au desfăşurat evenimentele (Întâlnirea lui Ipsilanti cu Tudor la chioşcul lui Mavrogheni^[39], Casa lui Bimbaşa Sava din Uliţa Mare care merge la Sârbi^[40], Zlătarii pe vremea zaverei din 1821^[41], Bucureştii pe vremea când au venit turcii lui Chehaia-bei, Lupta din jurul bisericii Oltenilor, Ce s-a petrecut la Bucureşti după plecarea zavergiilor^[42]).

Deşi născut din părinţi italieni, Caselli este mai interesat de celelalte comunităţi ale străinilor din Bucureşti. Cei mai apropiaţi de sufletul său par a fi armenii, cărora le dedică două lucrări (Coltuc de la Babic^[43], Mahalaua, uliţa şi Biserica Armenească^[44]).

Prin contrastele ei bizare, Capitala aşezată la cumpăna dintre Occident şi Orient i-a impresionat totdeauna pe călătorii străini; mai multe studii ale lui Caselli se referă la aceste vizite (Primirea primului consul francez la Bucureşti la 14 Floreal, anul al 6-lea al Republicii, Cum a fost primită în Bucureşti "dumneaei Madama a dumisale Sinior Internunţiu, Ce-a văzut un englez la Bucureşti în 1802, Primirea lui Robert Ainslie la Curtea Domnească^[45], Primirea lui Pavel Strassburg la Bucureşti^[46], O sută de ani de la călătoria lui Raffet în Bucureşti (1837) ^[47]).

Lucrările dedicate domnitorilor români sunt numeroase (Patru voievozi necunoscuţi ai Ţării Româneşti, Petru "Dux et Princeps Walachorum", Cel mai vechi act de cununie românesc cunoscut până acum (între Petre Şchiopul şi Irina Doamna)^[48], Iubitele voievozilor^[49]), dar epoca cea mai atent cercetată de istoric este cea a lui Mihai Viteazul (Eroul de la Călugăreni, Bucureştii în epoca lui Mihai Vodă^[50], Casele "bolovănite" ale lui vistierului Dan^[51], "Biserica Albă" din Bucureşti în care s-a închinat Mihai Viteazul^[52], Vorniceasa Mitrea şi fata comisului^[53]).

Aria cercetărilor lui Domenico Caselli nu se opreşte la barierele Bucureştilor. Trecutul oraşelor ţării (Toderiţă, pârcălab ot Galaţi - roman istoric, Istoria oraşului Galaţi, Neaga, împărăteasa Buzăului - roman istoric^[54]) dar, mai ales, al ţinutului Argeş, atât de încărcat de istorie, legende şi tradiţii (Mormintele domneşti de la mănăstirea Curtea de Argeş^[55], Biserica Sf. Niculae domnesc din Curtea de Argeş^[56], Fecioara de la Argeş^[57]) reprezintă o temă atent studiată de autor. Publicată în 1907, povestirea istorică Fecioara de la Argeş avea să dea nume, după trei ani, unui întreg volum, apărut în colecţia "Biblioteca pentru toţi" a Editurii Librăriei Leon Alcalay^[58].

Cercetările istorice ale lui Caselli trec dincolo de hotarele României. Conştient că istoria naţională nu poate fi corect înţeleasă fără cunoaşterea trecutului popoarelor vecine, cercetătorul acordă un interes deosebit zbuciumatei zone balcanice, fără a uita de fraţii noştri sud-dunăreni (A fiinţat cândva o "împărăţie" bulgărească? ^[59], Un patriot albanez uitat: N.N. Naco ^[60], Jupani, crai şi ţari ai Serbiei^[61]). Dovedind "o vădită atracţie pentru ceea ce este carpatin în unele manifestări balcanice", în 1918 a tradus romanul Dragoste de haiduc al scriitorului sârb Sava Bosulka, pentru că "eroul acestei povestiri a fost un ţigan român"^[62]. La sfârşitul tălmăcirii a adăugat "Câteva cuvinte asupra literaturii sârbeşti" şi un scurt studiu istoric intitulat "Românii din Serbia"^[63].

Cu acelaşi interes, Domenico Caselli s-a aplecat asupra Marelui Vecin de la Răsărit, care, timp de secole, a influenţat toate momentele cruciale ale istoriei noastre (Ţara Moldovei şi neamurile rosianeşti, Cum s-au întins ruşii până la Marea Neagră, Clădirea legaţiei imperiale a Rusiei a fost dărâmată^[64]).

Acum un veac a scris lucrarea Crăciunul la diferite popoare^[65], rod al studiilor sale privitoare la marile sărbători creştine.

Opera lui Caselli a avut un larg ecou în perioada interbelică, dar continuă şi azi să fie utilă cercetătorilor trecutului. Studiile sale sunt citate în lucrările unor prestigioşi istorici, precum Nicolae Iorga (Histoire des roumains et de la roumanité orientale - 1937^[66]), Constantin C. Giurescu (Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre - 1966^[67], Istoria pădurii româneşti - 1976^[68]), Nicolae Stoicescu (Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, Ţara Românească - 1970^[69], Despre aprovizionarea cu apă a oraşului Bucureşti până la jumătatea sec. al XIX-lea - 1963^[70]), Alexandru Lapedatu (Cum s-a alcătuit tradiţia naţională despre originile Ţării-Româneşti - 1923^[71]) şi George Potra (Istoricul hanurilor bucureştene - 1985^[72]).

Lucrările lui Caselli închinate istoricului lăcaşurilor sfinte sunt menţionate în monografiile unor mănăstiri (Ion Sachelarescu, Din istoria Bucureştilor - Plumbuita^[73], G. Cioran, Mănăstirea Stelea din Bucureşti^[74]).

În anii interbelici, meritele de folclorist şi etnograf i-au fost recunoscute în revista Dacoromania, avându-l în fruntea ei pe marele lingvist Sextil Puşcariu^[75], în paginile Arhivei someşene de la Năsăud^[76] şi în ale Analelor Brăilei^[77].

Cercetând cu asiduitate colbuitele hrisoave şi cronici medievale şi avându-l ca prieten pe slavistul Stoica Nicolaescu, Domenico Caselli a devenit un experimentat paleograf. Bun cunoscător al vechilor slove, a descifrat şi a interpretat corect conţinutul pisaniilor bătrânelor biserici, de aceea studiile sale sunt citate în monumentala lucrare Inscripţiile medievale ale României, Oraşul Bucureşti - 1965^[78].

Importanţa gazetei Vieaţa nouă în promovarea unor talente literare autentice este evidenţiată în Istoria literaturii române a lui George Călinescu (1941) ^[79], dar şi în Istoria literaturii române, apărută în 1973, sub egida Academiei Române^[80]. La începutul anilor '20, D. Caselli era membru al Sindicatului Ziariştilor, avându-i colegi pe Constantin Bacalbaşa, Stelian Popescu, Alexandru Ciurcu, I.G. Duca, Emil Fagure, George Ranetti şi pe Iosif Nădejde^[81].

Scriitor cu vervă, Caselli a fost apreciat de Alexandru Macedonski şi a devenit membru al Cenaclului Literatorul, avându-i alături, la masa Cafenelei Kubler din Calea Victoriei, pe Mircea Demetriade, Ştefan Petică, Alexandru Bogdan-Piteşti şi pe Dimitrie Karnabatt^[82].

În septembrie 1898, tânărul îşi încerca şi talentul poetic, participând la un concurs de versificaţie, cu premii, organizat în paginile Foii populare, semnând Dom. Caselli Macaronaro il lazarone (?!)^[83].

Uneori, asemeni maiorului Papazoglu, Domenico Caselli şi-a desenat singur "chipurile şi icoanele" din scrierile sale. Acest lucru nu trebuie să ne mire, pentru că a avut un bun îndrumător: pe prietenul său Ary Murnu, talentat pictor şi grafician. În anii interbelici, numele lui Caselli apărea alături de cel al marilor ilustratori Jiquidi, Rolla Piekarsky şi Pesky^[84]. Despre opera lui D. Caselli se poate vorbi mult. Din păcate, mai puţine lucruri am putut afla despre viaţa acestui autor de valoare.

Unde anume s-a născut în Bucureşti? Mai multe lucruri ne îndeamnă să credem că Domenico a văzut lumina zilei şi a copilărit în mahalaua Sf. Visarion.

În Anuarul naţional al României 1900, la secţiunea dedicată Capitalei, găsim pe dulgherul Nicola Caselli, probabil tatăl său, care locuia în strada Nisipari nr. 3^[85] (azi strada Ion Slătineanu^[86]). Uliţa se găsea în suburbia Sf. Visarion^[87] din Culoarea de Galben^[88].

În primii ani după 1900, Domenico era redactor la ziarul Secolul şi avea domiciliul în strada Polonă nr. 153^[89], într-un imobil situat pe colţul cu strada Fetei^[90] (azi strada Profesor Ioan Bogdan), nu departe de locul unde presupunem că s-a născut. Fiind, pesemne, încă necăsătorit, a locuit acolo împreună cu sculptorul M. Gheorghiu^[91], apoi cu băcanul grec Economiades^[92] şi cu funcţionarul Cristache Urmuzache^[93]. (Gazeta Secolul avea redacţia în strada Karagheorghevici, azi Eugeniu Carada, peste drum de Tipografia Miulescu^[94], unde se tipăriseră Liga ortodoxă, Actualitatea şi Independentul^[95]. La aceeaşi imprimerie avea să vadă lumina tiparului povestirea istorică Fecioara de la Argeş^[96]).

Alt argument care sprijină ipoteza că D. Caselli s-a născut şi a copilărit în această mahala este faptul că, aşa cum văzurăm deja, i-a dedicat trei studii: Biserica Sf. Visarion şi Viişoara, 1 Mai la "Viişoara" de la Visarion şi Mahalaua Visarionului^[97].

Deşi născut într-o familie catolică, într-un anumit moment al vieţii, Domenico a îmbrăţişat religia ortodoxă^[98]; acest lucru explică dragostea sa pentru bisericile noastre şi pentru slova chirilică.

Ce mai ştim despre Caselli? În tinereţe s-a luptat cu lipsurile. O întâmplare memorabilă dovedeşte că, uneori, şi sărăcia poate duce la recorduri. În mai 1909, Caselli scrisese în Secolul o povestire istorică care place mult publicului. Realizând că "acestea trebuie ştiute nu numai de cititorii Secolului", dar, neavând bani să o publice sub formă de broşură, decupă din gazetă coloanele tipărite, le lipi pe coli albe şi copertă materialul. Rezultatul? O cărticică apărută într-un singur exemplar! Prin mijlocirea profesorului Ion Bianu, lucrarea-unicat a ajuns la Biblioteca Academiei Române, unde a fost înregistrată la cota I 63.380^[99].

Singura fotografie rămasă ni-l arată pe Caselli pe la 60 de ani: un om puţin grăsuliu, cu o figură bonomă. Era tăcut şi de "o blândeţe smerită"^[100]. Avea, probabil, o fire retrasă; în casa din strada Carol Davila nr. 98, în care a locuit în ultimii ani ai vieţii^[101], prefera să nu fie sâcâit, aşa încât nu şi-a instalat telefon^[102].

În toamna lui 1937, într-o duminică de octombrie^[103], acest "scormonitor de hârţoage vechi, de reviste prăfuite, de dosare uitate"^[104] a plecat, înainte de vreme, la cele veşnice. Prin articole emoţionante, câţiva dintre colegii de breaslă (Adrian Maniu, Gilly Pomescu, Otilia Ghibu, N.N. Matei) şi-au luat rămas-bun de la "nenea Caselli"^[105].

Prea multe lucruri nu am putut afla nici despre familia lui Domenico. În septembrie 1905, sora sa, Maria Caselli, "jună, dom. Bucureşti", se căsătorea cu Iohan Minler, "june, chimist, dom. comuna Dudeşti-Cioplea"^[106]. Pesemne, Iohan lucra la Pulberăria Armatei^[107], fiindcă altminteri un chimist nu ar fi avut ce căuta la Dudeşti.

Domenico Caselli a fost căsătorit şi a avut o fiică^[108] ce purta tot numele Maria.

Tânăra s-a căsătorit cu un anume Bădulescu, dar a păstrat şi numele tatălui care, în anii '20-'30, căpătase notorietate (soţul Mariei pare să fi fost fiul publicistului Alexandru Bădulescu, şeful lui Domenico din vremea când scria la Independentul^[109]). La mijlocul anilor '40, Maria Bădulescu Caselli, având "4 cl. liceu", era "dactilo-perforator ordinar cu 1 gr." la Institutul Central de Statistică^[110] şi participa, împreună cu alţi angajaţi ai instituţiei, la efectuarea Recensământului General al României^[111].

Este cazul să arătăm că, acum 90-120 de ani, în Bucureşti a trăit şi o altă persoană, care, fără a fi rudă cu Domenico, avea acelaşi nume de familie: Elodia Caselli (în Italia, acest patronim este destul de frecvent). Era o talentată harpistă, originară din Craiova, unde mama sa era profesoară de muzică^[112]. După 1890 s-a stabilit în Bucureşti, unde a devenit profesoară de harpă la Conservatorul de Muzică şi Declamaţie^[113]. În preajma anului 1900, instrumentista a concertat de mai multe ori la Ateneul Român^[114] şi a cântat în camera de muzică a Reginei Elisabeta, alături de George Enescu şi de Gheorghe Dinicu^[115]. În aceeaşi perioadă, Elodia a devenit soţia căpitanului Ion Coandă^[116]. Ne întoarcem la scrierile lui Domenico Caselli. De-a lungul a patru decenii, ele au apărut în publicaţiile Adevărul, Danubiul, Expres, Gazeta liberală, Gazeta literară, Gazeta Municipală, Izbânda, Lumea copiilor, Mărgăritarul, Minerva, Orientul, Reporterul, Revista de istorie, archeologie şi filologie, Revista poporului, România nouă literară şi artistică, Românul (seria nouă), Scena, Seara, Secolul, Universul, Vestea, Viaţa ilustrată, Vocea dreptăţii^[117]. Şi-a semnat primele articole cu pseudonimul Domcas^[118]. În ultimii ani de activitate (1933-1937), cele mai multe lucrări ale lui Caselli au apărut în Gazeta Municipală. Redacţia acestui săptămânal de duminică era în strada Epicol nr. 16 (azi strada Gheorghieni), în locuinţa lui Mihail Dragomirescu, directorul publicaţiei^[119].

Volumul Cum au fost Bucureştii odinioară este una dintre acele "cărţi subţiri, dar de dimensiunile unor placarde" ^[120] pe care, din când în când, le scotea Caselli, şi reuneşte cele mai valoroase scrieri ale sale publicate în Gazeta Municipală în primii doi ani de colaborare. Dovedindu-şi încă o dată talentul de ilustrator, autorul a desenat cu mâna sa "slovele de pe copertă şi unele podoabe dinnăutrul cărţii". Sub minunatele arabescuri amintind de catapetesmele bătrânelor biserici, voievozii şi domniţele parcă prind viaţă.

Cititorul lucrării Cum au fost Bucureştii odinioară va afla că vechiul oraş Bucureşti nu este totuna cu "Cetatea Dâmboviţei", şi că nici nu exista pe vremea lui Mircea cel Bătrân (de aceea, nu el este cel care a ridicat Biserica Curtea Veche, ci un alt voievod, Mircea Vodă Ciobanul, cu un veac şi jumătate mai târziu). Va şti cine erau Ocrotitorii Bucureştilor, Uşurelul şi Aga Niţă şi unde se găseau Biserica Coconilor, Lacul Adânc şi Carvasaraua.

Iar când va ajunge la ultima pagină a acestei cărţi, va înţelege de ce abonaţii Gazetei Municipale, "cetind un articol al său, ardeau de nerăbdare a ceti şi pe cele următoare".^[121]

La vremea când a plecat dintre cei vii, Caselli pregătea urmarea acestei cărţi, un volum de câteva sute de pagini, intitulat Minunate povestiri despre Bucureştii de odinioară^[122].

Se poate vorbi despre o pleiadă de italieni de succes care, odată, trăiau şi activau în Bucureşti. Din această listă fac parte Anton Maria del Chiaro, secretarul particular al lui Vodă Brâncoveanu, compozitorii Alfonso Castaldi şi Enrico Fanciotti, arhitectul Gaetano Burelli şi, fireşte, Domenico Caselli.

Scrierile "italianului român cunoscător al picturii şi istoriei bizantine"^[123] acum aproape opt decenii oferă şi acum cititorului îndrăgostit de tainele trecutului câteva ore de lectură plăcută şi instructivă.