O samă de măscări (VIII)

Cuvântul IX. Bine a zis când a zis Înalt Preasfinţitul mitropolit Antim de la Iviria:

"Nu este neam pre pământ care înjură mai dihai ca noi: de lege, de cruce, de neam, de grijanie, de vascris, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie, de evanghelie, de toate Sfintele Taine ale bisericii, de ceară, de Paşti, de parastas, de sfinţi, de patruzeci de sfinţi, de panaghie, de candelă şi de altele sfinte. Şi nu ne ajung aste răotăţi, adăogăm altele şi tot cu numele necuratului în gură stăm, trimiţându-ne la dracu, la tat'su, la mama dracului, la naiba, la drăcea, la ăl de pe comoară şi tot aşa. Ba pomenim cu osârdie multe şi nevrednice de amintit ocări de mamă şi de zgău, de fătăciune, de scârbavnicul învârtoşat şi de alte cele scârbavnice pe care nu le îngăduie peana şi ruşinea a le spune.

În loc a îndulci cu vorba şi cu mreaja învăţăturii celei bune auzul aproapelui, noi întinăm, veştejim, roadem ca în ghem cariu, ne răstim, ne răţoim, hârâim ca dulăii, mugim de bucurăm pe dracul, făcându-ne înde noi bou şi gloabă, şi vacă, şi marhă, şi capră râioasă, şi viţel, şi viţea, şi animală, şi iapă, şi ghibol, şi ghiboliţă, şi cioară, şi caţă, şi coţofană, şi pupăză, şi gheonoaie, şi vulpe şi vulpoi, şi gadină, şi urs, şi lup, şi curcă plouată, şi găină beată, şi curcan, şi gânsac, şi gâscă, şi raţă crăcănată, şi răţoi, şi dulău, şi javră, şi şarlă, şi cotarlă, şi dobitoc şi alte lighioaie pre câte nu le mai ştim.

Mai rău decât păgânii clevetim, batjocorim şi potop de sudălmi, ocări şi vorbe de scădere iese din gura noastră ca din fundul Gheenei: ca să-l înghită pământul, ca să-l ia moartea, naiba, benga, ca să-l arză focul, ca să-l pupe mă-sa rece, ca să-l trăznească Dumnezeu şi sfântul Ilie, că Dumnezeul mamei lui, ca să-l mănânce viermii, ca să-i pleznească fierea, maţele, bolboşii ochilor şi inima, ca să-l lovească damblaua, ca să i se usuce limba în gură, că fi-ţi-ar capu-al dracului, că hătui crucea ei de viaţă, că-i dat în Paşte, ca să-l lovească toate pacostele de pe pământ, că mânca-l-ar frenţia, ca să-i mănânce rărunchii, ca să-i crape şi să-i sară ochii, ca să i se usuce mâna din umăr, ca să i se rupă picerele, ca să-i cadă cerul în cap, ca să-l vadă în ţapă (nu degeaba zis-a turcu "înjură ca valahul de pe ţeapă"), ca să se umple de bube negre, ca să-l calce vaca cea neagră, ca să i se frângă gâtul, ca să-l cocârjească benga, ca să-i fete câinii în suflet şi altele multe că-ţi dogoreşte obrazul de ruşine.

Şi nu ne ajunge că îmbătrânim în păcat înjurând, ocărând, blestemând, clevetind şi luând în batjocură. În nemernicia noastră îi învăţăm şi pe prunci cu năravul sudălmilor, îi deprindem să înjure. Şi râdem, bucurând pe cel necurat, când aceştia, abia îngânând primele silave, se şi pornesc să spună vorbe spurcate, fără să ştie, bieţii copii, ce spun.

Iar mie, nevrednicul şi mult păcătosul, ca tată sufletesc ce vă sunt, nu-mi este iertat să tac asupra acestora, căci nu putem să ne purtăm ca femeia desfrânată din pilda regelui Solomon: ea mănâncă şi îşi şterge gura şi zice: "N-am făcut nimic rău!". Încovoiaţi-vă capul de ruşine şi pocăiţi-vă până mai este vreme, căci atâta vă spun: Şi răbdarea lui Dumnezeu are un sfârşit!"